Am absentat zilele astea nu din lene, ci pentru că timpul începe să se comprime. Am din ce în ce mai limpede convingerea că nu voi reuşi să văd tot ce mi-am propus şi treaba asta mă stresează teribil. Din care motiv uneori fac lucruri stupide, fără logică. De exemplu, ieri. Stăteam liniştit pe o terasă, inventariam în gând temele restante şi, răsfoind nu cu multă vervă un program al festivalului, văd un titlu românesc: O lună în Thailanda. Acuma, despre domnul care l-a făcut, Paul Negoescu, eu, român pripăşit pe alte coclauri, nu auzisem prea multe, dar în virtutea prostiei febrile ce mă cuprinde când şi când, ce-mi zic?! Hai să mai creditez o dată un muribund cu ochii vii, car'vasăzică filmul românesc! Zis şi făcut, aşa că în loc să stau şi să admir cerul mirobolant al Veneţiei, am decis să mai trag o dată la lozul iluziilor pierdute. Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cumplit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă şi aruncând în trecere un «Ciao, bella», unei domnişoare ce aştepta în faţa cinematografului de a făcut sărmana o faţă de parcă s-ar întâlnit cu Bigfoot în persoană.
P.S.: Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident. Şi-atunci de ce-l mai aduci la festival, fie şi într-o secţiune adiacentă? O variantă de răspuns: ca să păcăleşti fraieri ca mine!
Revenind la tipi care ştiu ce fac: pentru Ulrich Seidl, 2012 pare a fi un tur de forţă. A fost la Cannes cu Paradies: Liebe, acum e la Veneţia cu Paradies: Glaube, adică partea a doua a trilogiei pe care o va închide în 2013 (probabil la Berlin). Trilogia sentimentelor freatice, i-aş zice eu, dat fiind că ultimul capitol va fi despre speranţă (Hoffnung). Ei bine, în acest segment intermediar austriacul examinează cinic (iar pentru presa italiană, blasfemic) sentimentul religios al fiinţei, dezvoltând ficţional un caz din documentarul despre care ai scris recent (Jesus, Du weisst): o relaţie de cuplu tensionată dintre o catolică uşor sărită de pe fix şi soţul ei, musulman, paraplegic, dornic de plăceri trupeşti. Nu că ei i-ar lipsi fervoarea erotică, doar că preferă s-o direcţioneze altfel, chestiune care a şi inflamat spiritele conservatoare de pe-aici. Cum conflictul celor doi e alimentat permanent de raportarea diametral opusă a fiecăruia la divinitate şi la rolul acesteia în vieţile lor, i s-a mai imputat autorului, pe lângă coeficientul consistent de ultraj, că prea a căutat antinomiile şi simbolismul aferent. Aşa o fi, după cum la fel de adevărat e că Seidl nu are subtilitatea compatriotului Haneke, numai că neajunsul ăsta e compensat (in my arrogant opinion) de supleţea discursivă adusă la bătaie.
Nu va fi reţinut în palmares şi, speaking of which, nici până la ora asta The Master nu pare să aibă un contracandidat pe măsură. Disproporţia valorică e evidentă cam ca la ciclism: distanţa pe care Paul Thomas Anderson a pus-o între el şi ceilalţi mi se pare imposibil de surmontat. Asta dacă nu cumva preferatul tău, Michael Mann, preşedintele juriului, nu ţine morţiş să provoace o surpriză de proporţii, caz în care variantele ar fi Pieta de Kim Ki Duk şi/sau Apres mai de Assayas. (alg)
P.S.: Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident. Şi-atunci de ce-l mai aduci la festival, fie şi într-o secţiune adiacentă? O variantă de răspuns: ca să păcăleşti fraieri ca mine!
Revenind la tipi care ştiu ce fac: pentru Ulrich Seidl, 2012 pare a fi un tur de forţă. A fost la Cannes cu Paradies: Liebe, acum e la Veneţia cu Paradies: Glaube, adică partea a doua a trilogiei pe care o va închide în 2013 (probabil la Berlin). Trilogia sentimentelor freatice, i-aş zice eu, dat fiind că ultimul capitol va fi despre speranţă (Hoffnung). Ei bine, în acest segment intermediar austriacul examinează cinic (iar pentru presa italiană, blasfemic) sentimentul religios al fiinţei, dezvoltând ficţional un caz din documentarul despre care ai scris recent (Jesus, Du weisst): o relaţie de cuplu tensionată dintre o catolică uşor sărită de pe fix şi soţul ei, musulman, paraplegic, dornic de plăceri trupeşti. Nu că ei i-ar lipsi fervoarea erotică, doar că preferă s-o direcţioneze altfel, chestiune care a şi inflamat spiritele conservatoare de pe-aici. Cum conflictul celor doi e alimentat permanent de raportarea diametral opusă a fiecăruia la divinitate şi la rolul acesteia în vieţile lor, i s-a mai imputat autorului, pe lângă coeficientul consistent de ultraj, că prea a căutat antinomiile şi simbolismul aferent. Aşa o fi, după cum la fel de adevărat e că Seidl nu are subtilitatea compatriotului Haneke, numai că neajunsul ăsta e compensat (in my arrogant opinion) de supleţea discursivă adusă la bătaie.
Nu va fi reţinut în palmares şi, speaking of which, nici până la ora asta The Master nu pare să aibă un contracandidat pe măsură. Disproporţia valorică e evidentă cam ca la ciclism: distanţa pe care Paul Thomas Anderson a pus-o între el şi ceilalţi mi se pare imposibil de surmontat. Asta dacă nu cumva preferatul tău, Michael Mann, preşedintele juriului, nu ţine morţiş să provoace o surpriză de proporţii, caz în care variantele ar fi Pieta de Kim Ki Duk şi/sau Apres mai de Assayas. (alg)