Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 25 martie 2014

Cvasimilitudini (LXXXIII) [„The Polar Bears”]

Screenshot from Coke 2012 CommercialCatch
[More branded polar bears here (produced by Ridley Scott)]

Screenshot from Snowpiercer (dir. Bong Joon-Ho/2013)

Am spus pe pagina de facebook că Snowpiercer e ca un spot mult prea lung la Coca-Cola. Analogia mi-a fost servită fix de cadrul de faţă, printre ultimele din acest anti-blockbuster, care - prin unele părţi -  seamănă periculos de mult cu un blockbuster sadea (făcut după reţetă). Ei bine, după vreo două ceasuri petrecute prin vagoane întunecate în care se dau crunte lupte intestine pentru haleală şi putere, ieşim la aer, ocazie cu care Bong trânteşte imaginea asta cu ursul polar, aşa că să fie planeta cu vieţuitoare. Practic, doar sticla de suc din laba ursului şi sigla companiei producătoare mai lipsesc pentru ca mesajul să fie complet! Şi optimist.

duminică, 23 martie 2014

Director cameos in films of others (IX)


Cameron Crowe în Minority Report (2002), film ieşit doar la un an distanţă de Vanilla Sky, unde Spielberg fusese invitat să se preumble prin cadru. Spielberg i-a întors gestul, ba mai mult de-atât: l-a adus la pachet cu Cameron Diaz, „the saddest girl to ever hold a Martini” (căpşorul blond din dreapta îi aparţine). Prin acelaşi vagon e şi Paul Thomas Anderson, însă până şi lui însuşi i-a fost greu să se identifice, darămite mie!

Dacă vă întrebaţi ce ziar citeşte Crowe, ei bine, e USA Today (o versiune de print digitalizat în care articolele se actualizează pe o interfaţă touch screen).

sâmbătă, 22 martie 2014

"Four is what...?" (43) [La vida de los peces]


«Se spune ca e nevoie de o anumita cultura cinematografica pentru a viziona unele filme. Cel mai recent exemplu in acest sens ar fi, pentru mine, La grande bellezza: altfel ti se prezinta filmul daca esti un cat de mic cunoscator al cinematografiei felliniene. 
Nu este insa cazul lui La vida de los peces al chilianului Martin Bize (2010). Pentru a-l (putea) viziona, e nevoie de alte cunostinte, si anume de cunostinte de viata, de experiente traite, indurate, la care te uiti din cand in cand si acum, peste ani, intrebandu-te cat din tine a ramas atunci, acolo. Si daca indeplinesti aceste conditii, te vei putea identifica usor cu Bea sau Andres.
De la inceput si pana la sfarsit, Andres e pe punct de plecare de la petrecerea unui prieten din vechea gasca, are un avion de prins. El a venit sperand sa o vada pe Bea; ea - la fel. Nu s-au vazut de opt ani, de cand s-au despartit. Ea este acum casatorita (dar aflam mai tarziu ca mariajul ei e o rutina si atat) si are doi copii; el este singur, are relatii sporadice, locuieste pe alt continent. Tipar de poveste clasica, nu? Ei bine, nu. Nu si prin felul in care este redata legatura dintre cei doi pe tot parcursul filmului. Este un film al amintirii, al tacerii si al privirii, totul e exprimat prin privire si pauze. Dialogul din priviri e intens, pauzele sunt frica de a transpune gandurile in cuvinte. Camera urmareste aproape neincetat fetele celor doi; privirea fiecaruia, mai ales a lui Andres in prima parte, domina imaginea, iar la asta contribuie si spatiul negativ (va vorbeste un necunoscator in ale tehnicii filmarii, dar cate ceva mai stiu), folosit de asa maniera incat privirea noastra se concentreaza tot pe privirea personajelor, abia mai tarziu parca devenim constienti si de corporalitatea lor.
Relatia care se stabileste intre cei doi este un bun exemplu de dialog autentic, tacut sau vorbit, asa cum este definit de Martin Buber: dialog în cadrul căruia „fiecare dintre participanti il are în minte pe celalalt, in fiinta lui prezenta si concreta, si se intoarce spre el cu intentia de a stabili o legatura reciproca intre ei”. Este o relatie de tip „eu - tu” (M. Buber), intalnirea (dialogica) dintre Bea si Andres are potentialul de a-i transforma pe fiecare. Orice replica a celuilalt este receptata, asimilata, supusa analizei, si poate produce transformarea fizica vizibila; abia apoi urmeaza raspunsul. Dupa scena intensa de langa acvariu, Andres vrea sa se vada in oglinda: discutia l-a schimbat si el simte asta.
Nu am numarat de cate ori spune Andres in timpul petrecerii ca pleaca. Dar nu vrea cu adevarat sa plece. Rataceste, precum Tezeu, prin camerele si holurile casei labirintice, desi stie unde este iesirea, nu are nevoie de firul Ariadnei, dar mai intai are de infruntat intalnirea cu Bea, o urmareste si ii vorbeste de cateva ori. Distanta dintre ei este fizica si continua, dar dialogul aluneca inspre inevitabil. „Esti fericita?” o intreaba el, moment care marcheaza transformarea ei. Pana in acest punct am vazut-o pe Bea calma, sigura pe sine, tinandu-si tensiunea sub control si zambind, eleganta si impecabila, cu parul perfect strans, ca un refuz de a exprima tot ce tine ascuns in ea. Dar intrebarea lui Andres o transfigureaza treptat, zambetul se pierde, ochii se intristeaza si pleoapele se inchid incet si greu. Aflata in imposibilitatea de a articula negatia, Bea abandoneaza discutia; prea tarziu totusi, deja a raspuns cu privirea.
Daca exista suflete pereche, teoria se aplica in cazul lui Andres si Bea. Au plecat dintr-un androgin, s-au gasit si reunit mai tarziu, dar s-au despartit. Tragicul vine tocmai din constientizarea ca celalalt este the one si din imposibilitatea de a fi impreuna. Privirea lui Andres insista; Bea accepta. Tot ce le ramane de facut este sa plece impreuna de la petrecere. Merg printre invitati, ea dupa el, muzica e din ce in ce mai tare, incordarea din noi creste, stim for a fact ca nu poate fi asa, mainile lor se intalnesc intr-o atingere pe balustrada, pasii pe scari, pianul, chitara si violoncelul (ne) dor, Bea oprita pe scari, Andres intorcandu-se spre ea, intocmai ca Orfeu, aproape de usa, dar… Scena trebuie vazuta, nu povestita.
Degeaba am ascultat muzica zile intregi dupa ce am vazut filmul. Nu auzeam decat pianul, chitara si violoncelul din final, si vedeam privirea lui Andres, dupa ce a avut totul pentru cateva clipe, trecand de la infrangere la acceptare. „Timpul nu reface ceea ce pierdem” (Borges).» [ioanamainen]

vineri, 21 martie 2014

Cvasimilitudini (LXXXII) [„And it was all yellow”]


Screenshots from The 10th Victim (dir. Elio Petri/1965)

Screenshot from Django Unchained (dir. Quentin Tarantino/2012)

Modelele care promovează un posibil trend estival în materie de ochelari, de fapt, lentile, sunt Mastroianni şi Dern. Dacă pe al doilea ştiţi de unde să-l luaţi, ei bine, pe Mastroianni vi-l recomand călduros în acest SF genialoid şi hipsteresc avant la lettre, The 10th Victim. Practic, fiecare cadru e un demo de regie, însă demonstraţia asta de virtuozitate e subversivă, parodiind calofilia căutată şi clişeele narative ale altor producţii populare la modă, între care şi Bond-urile, care sunt împunse sau înţepate din toate poziţiile şi cu propriile arme, de la gadget-uri la ţoalele chic. Însăţi prezenţa unei fete Bond, Ursula Andress, în contre-emploi, e o dovadă irefutabilă a intenţiilor deconstructiviste ce-l mânau în luptă pe Elio Petri. Pe scurt: Pop Art at its best!

Dacă ar şti de el, hipsterii zilelor noastre l-ar adopta ca port-drapel al demersului lor de a recicla uncool-ul unor vremuri apuse. Pont pentru ei: coloana sonoră (de Piero Piccioni).

joi, 20 martie 2014

„Vă rog, nu staţi între scaune!” (3)

Screenshot from Τοπίο στην ομίχλη/Landscape in the Mist (dir. Theo Angelopoulos/1988)

Landscape in the Mist (Leul de Aur şi Premiul Felix pentru cel mai bun film european) face parte, de fapt e ultima parte, din aşa-numita „trilogie a tăcerii”, începută în 1984 cu Voyage to Cythera şi continuată, doi ani mai târziu, cu The Bee-Keeper. E un road movie metafizic despre doi fraţi (Voula are 11 ani, iar Alexander, 5) porniţi din Grecia în căutarea unui tată fictiv, teoretic, într-o Germanie imaginată (nu imaginară!).

Nu e călătoria la care v-aţi aştepta! Pentru cei obişnuiţi cu distanţarea de factură brechtiană practicată de cel mai exponenţial cineast grec all times, cu propensiunea sa spre deghizarea realismului magic în realism brutal, povestea (la scrierea căreia a colaborat şi Tonino Guerra, versatilul scenarist care i-a pus în valoare pe Fellini sau Antonioni just to name a few) şi evoluţia ei nu-i va lua prin surprindere. Pentru ceilalţi ar putea părea o cruzime, mai ales că violenţa (subliminală sau manifestă) e prezentă la apel. Din perspectiva asta şi la 10 ani distanţă de prima vizionare, filmul lui Angelopoulos m-a făcut să mă gândesc la Lilja 4-Ever al suedezului Moodysson, cu atât mai mult cu cât am întâlnit în amândouă imagini care m-au urmărit multă vreme. Deşi poate că mai corect spus ar fi bântuit!

În orice caz, cadrul ales astăzi slujeşte cu asupra de măsură ideea care a inspirat rubrica de faţă: „(...) Să exprimi absenţa. Să exprimi regretele, remuşcările. Irealitatea realului. Haos originar. Vocile la sfîrşit, zgomot al lumii, gălăgie, sfărîmături de lume, lumea piere în fum, în sunete şi culori ce se sting, ultimele temelii se prăbuşesc sau mai curînd se dislocă. Ori se topesc într-un fel de noapte. Sau într-o strălucitoare, orbitoare lumină.” Ionesco, fireşte!

miercuri, 19 martie 2014

Moebius: „...words are very unnecessary”


Amicul alg. l-a pus în Top 5, dar era de aşteptat pentru că e fan al cinematografiei asiatice. Acum, după ce l-am văzut şi eu, îi dau dreptate. E filmul potrivit la locul potrivit. Vorbesc despre Moebius, ultima trăznaie şi când zic trăznaie, zic puţin, fiindcă ultimul lungmetraj de Kim Ki Duk, prezent anul trecut la Veneţia, în afara competiţiei, după laurii câştigaţi în 2012 cu Pieta, ar putea fi oricând operă poetică dacă n-ar fi atât de haotic şi experimental (de dragul experimentalului, mă tem) pusă în cadru.

Moebius e abstract (as in visual medium), şocant, visceral, transgresiv, liric în momentele sale de maximă magnitudine şi n-are nici măcar o liniuţă de dialog. S-ar putea spune că e un film mut în culori, dar tocmai aici e partea tricky, pentru că dialogul e substituit de gesturi şi sunete (ambientale, umane etc.). Altfel spus, experimentul început în Bin-Jip/3-Iron (2004) e dus mai departe într-o zonă şi mai dură de semnificaţie. Un fel de budism aplicat în cinema.

În rest, as what happens in Moebius, stays in Moebius! Cine depăşeşte primele 10 minute se poate felicita. Din cel puţin două motive: are un stomac tare iar următoarele 79 de minute îi vor răsplăti decizia de a rămâne pe poziţii (viitoare). Da, e unul dintre cele mai scurte filme lungi ale cineastului sud-coreean, însă nu veţi simţi nici o clipă chestiunea asta.


P.S.: E film de TIFF în mod cât se poate de clar!

marți, 18 martie 2014

Autonauts of the Cosmoroute (lecția de geografie)

În luna mai a unui an din care eu nu îmi amintesc nimic, 1982 mai precis, cele două ființe din fotografie, soț și soție, au pornit într-un voiaj cu autoturismul proprietate personală pe ruta Paris - Marsilia. În urma călătoriei a ieșit, asemeni unei cozi de cometă în tranzit, o carte la patru mâini cu titlul pe care l-am folosit și eu în titlu (varianta în engleză). Cea originală e Los autonautas de la cosmopista.

Fotografie din timpul making of-ului cărţii (via www.wuz.it). A se observa sticla de lapte din stânga!
După 25 de ani, trei nemţi (Simon Fürbringer, Nicolas Humbert și Werner Penzel) au refăcut traseul și au făcut un film cu titlu în franceză, Lucie et maintenant - Journal nomade, adaptând c-un drum acel drum (între noi fie vorba, nici cartea la vremea ei, nici filmul subsecvent n-au impresionat lumile cărora li s-au adresat).

Având legătură cu geografia (se cheamă chiar așa, Geografii) și cu domnul bărbos-guevarian din fotografie, în sensul că e scris doar de el, am ales textul următor, o bijuterie, veți fi de acord, pentru a vă ușura misiunea de a-i identifica (în cazul în care v-ar bate un asemenea gând!). Dacă nu, și o simplă lectură ar fi de-ajuns! 

„Fiind un fapt dovedit că furnicile sunt adevăratele regine ale firii (cititorul poate lua aceasta drept ipoteză sau fantezie; în orice caz, îi va face bine puţin antropofagism), iată o pagină din geografia lor (p. 84 a cărţii; se semnalează între paranteze posibilele echivalenţe ale anumitor expresii, după clasica interpretare a lui Gaston Loeb): „...mări paralele (râuri?). Apa infinită (o mare?) creşte în unele momente ca o iederă-iederă-iederă (ideea unui zid înalt, ce ar simboliza mareea ?). Dacă se merge-mer-ge-merge (noţiune analoagă aplicată distanţei) se ajunge la Marea Umbră Verde (un câmp semănat, un crâng, o pădure ?) unde Zeul cel Mare înalţă grânarul nesfârşit pentru Lucră­toarele sale cele mai harnice. în această regiune abundă Cumplitele Făpturi Uriaşe (oamenii?) care ne distrug cărările. De partea cealaltă a Marii Umbre Verzi începe Cerul Tare (un munte ?). Şi totul e al nostru, dar cu ameninţări. 
Această geografie a făcut obiectul altei interpretări (Dick Fry şi Niels Peterson Jr.). Pasajul ar corespunde din punct de vedere topografic unei grădini micuţe de pe strada Laprida, 628, Buenos Aires. Mările paralele sunt şanţurile de scurgere; apa infinită, o scăldătoare pentru raţe ; Marea Umbră Verde, o răsadniţă de salată. Cumplitele Făpturi Uriaşe ar sugera găini sau raţe, chiar dacă nu trebuie exclusă posibilitatea ca realmente să fie vorba de oameni. In legătură cu Cerul Tare s-a stârnit o polemică ce nu se va ter­mina curând. Opiniei lui Fry şi Peterson, care văd în acesta un perete despărţitor de cără­midă, i se opune cea a lui Guillermo Sofovich, care presupune că e un bideu părăsit printre salatele verzi.”

luni, 17 martie 2014

„All good people read good books” (26) [Joyce]

Screenshots from Shadows and Fog (dir. Woody Allen/1991)

Woody Allen este, probabil, cineastul american care l-a omagiat cel mai des pe Joyce. Admiraţia sa e atât de puternică, încât ajunge să-l citeze fără ghilimele prin intermediul personajului său din Crimes and Misdemeanors, Clifford Stern, care în cele din urmă îşi recunoaşte furtul: „It's my one love letter. (...) I plagiarized most of it from James Joyce. You probably wondered why all the references to Dublin.” Totuşi, cel mai direct şi izbitor omagiu poate fi considerat cel din Shadows and Fog, de unde am şi selectat cele două cadre. Tot filmul are o structură narativă tributară scriitorului irlandez, dar lucrurile merg şi mai departe: personajul lui John Cusack e foarte Stephen Dedalus look-a-like şi mare parte din dialoguri par prelungiri ale unor conversaţi din Ulysses sau dezbateri pe marginea unor teme prezente acolo (existenţa lui Dumnezeu, de pildă).

***
The Church wants you in your place. Kneel, stand, kneel, stand. If you go for that sort of thing, I don't know what to do for you. A man makes his own way. No one gives it to you. You have to take it. Non Serviam.” 


E declaraţia de independenţă pe care gangsterul Frank Costello (Jack Nicholson) o rosteşte sentenţios în The Departed, în faţa necoptului şi aparent uşor impresionabilului său învăţăcel şi protejat, Colin Sullivan. Replica lui vine la ţanc şi-l ia prin surprindere pe Frank, întrucât nu se aştepta ca puştiul să recunoască citatul. Din Portrait of the Artist As A Young Man, desigur!

P.S.: Să nu uităm că-n Finnegan's Wake, Joyce îi pomeneşte pe fraţii Marx, aşa că relaţia dintre el şi cinema nu e tocmai unilaterală.

duminică, 16 martie 2014

"Four is what...?" (42) [Vic + Flo ont vu un ours]

colaj: cinesseur
Ursul de Argint (Alfred Bauer Prize) în 2013, la Berlinală. Tehnic vorbind, e un film elegant despre relaţia ce se încheagă între Florence şi Victoria, două ţaţe white trash întruchipate cum nu se poate mai potrivit de Romane Bohringer şi Pierrette Robitaille. În alt registru, e un film dur şi intens, solicitant, în care scurtele momente de căldură sufletească şi melancolie devin nu numai binevenite pauze dramaturgice, ci şi momente contrapunctice care accentuează dramele personajelor, atrăgând spectatorul necondiţionat de partea lor.

Florence şi Victoria sunt două femei în momente critice ale existenţei lor: Flo tocmai a ieşit din puşcărie, iar Vic pare că nu mai poate scăpa de un trecut neguros şi de umbrele sale, indivizi care de care mai dubioşi. Într-un fel, amândouă au întors de multă vreme spatele unei societăţi canadiene cu ale cărei rigori nu s-au împăcat. Vor găsi un refugiu strict locativ în casa pe care Victoria a moştenit-o de la un unchi, dar casa e departe de a fi şi un refugiu sentimental. Victoria are un inamic de temut într-una din verişoare, care o urăşte deschis şi declarat, nu în ultimul rând din cauza orientării sale sexuale. Practic, fiecare întâlnire dintre cele două e un duel verbal, o formă de a-şi arunca acuzaţii şi jigniri care de care mai dure.

Nici legătura dintre ele nu e o plasă de siguranţă: în timp ce Florence îşi doreşte o relaţie mai strânsă, Victoria caută căi de ieşire. Prietenii lor sunt rar prieteni, mai degrabă măşti care ascund alte intenţii, iar ridurile protagonistelor şi indiferenţa lor faţă de felul în care arată ascund istorii personale tenebroase. Chinurile lor, interioare sau exterioare, nu se vor opri, căci societatea nu numai ca le-a respins, dar le şi ţine permanent în vizor (Florence, de pildă, este în perioada de probă şi e vizitată constant de un inspector de poliţie).

Regizorul Denis Côté, autorul iconoclastului documentar Bestiaire, pigmentează acest cuplu de forţe divergente cu o coloană sonoră uşor supradimensionată şi prin cromatica întunecată a peisajelor. Pornirile violente se adaugă metaforelor vizuale sau auditive şi contribuie la senzaţia de fatalitate: speranţele celor două femei se năruie una după alta pană nu mai rămâne nimic în afara unui iluzoriu unui viitor comun ca singură calde izbăvire. Din păcate, Canada nu va oferi visului nici o perspectivă de realizare. 

vineri, 14 martie 2014

Heaven or Helium? Definitely Helium!


Medicii şi părinţii i-au spus că va ajunge în Rai. Ce puteau şi ei să spună unui ţânc de 5 ani măcinat de o boală incurabilă? S-au gândit că povestea cu Raiul e cea mai potrivită. I-au mai spus că se va trezi acolo după un somn luuuung, luuuung, asemănător cu al urşilor când hibernează. Doar că el nu-i aşa uşor de prostit. A simţit că ceva nu-i în regulă. Ce să facă un puşti ca el în Rai? Sigur o să se plictisească acolo.

E o temere pe care i-o va împărtăşi lui Enzo, noul îngrijitor repartizat pe etajul şi în rezerva unde e internat. Cămăruţa sa e plină de zepeline. Chiar şi pernele au imprimeuri cu dirijabile. A făcut o pasiune pentru ele. Plus că-i ţin de urât. Şi Enzo a avut un frate căruia îi plăceau baloanele astea. Enzo e un tip cu ochelari de vedere rotunzi şi barbă neagră, deasă, de filozof. Sau de scriitor pentru copii. Şi e cam mototol, dar măcar are imaginaţie.

I-a zis că dacă nu vrea, nu-i musai să meargă în Rai. Există şi varianta Helium, un loc mult mai simpatic, cu aer mai curat şi mai sănătos, unde copiii bolnavi merg pentru a se întrema. Şi unde fiecare casă e un fel de nacelă ataşată unui balon. Mai mult, când va fi să fie, drumul spre Helium va fi parcurs cu un dirijabil de lux, cu cabină roşie, ca ăla desenat de el. Evident, există şi-un cod secret cu ajutorul căruia căpitanul navei îi recunoaşte pe cei porniţi spre Helium: un căţel roşu. Gata, s-a hotărât: Helium îi place mai mult! Cu siguranţă acolo îl vor aştepta bunicii şi dacă are noroc se va întâlni şi cu fratele lui Enzo. Se vor juca împreună.


Probabil că Helium, film ce împrumută numele spaţiului transcendental despre care Enzo (Casper Crump) îi vorbeşte lui Alfred (Pelle Falk Krusbæk), va fi perceput de unii spectatori drept un storcător de lacrimi. Nu ne împiedică nimeni să-l privim aşa, dar ar fi păcat. Pentru că, dincolo de melodramă (ţinută oricum în hăţurile decenţei), filmul ăsta de numai 21 de minute e o poveste foarte exuperiană despre responsabilitate şi pasiune.

Responsabilitate deoarece e vorba despre un copil căruia trebuie să-i vorbeşti când nu prea mai sunt prea multe de spus, cu alte cuvinte, e nevoie să-i stimulezi fantezia fără a-l trage pe sfoară, şi pasiune, fiindcă fără ea nu se poate într-o astfel de încercare. Aşa că întrebarea pe care fiecare spectator cred că ar trebui s-o aibă în minte e: „Cum aş proceda eu într-o situaţie ca asta?”. Nicidecum „de ce nu or fi dat la intrare şi-un pachet cu şerveţele?” Sunt bune şi cinismul sau cocoşismele, dar cu asterisc.

Helium (dir. Anders Walter/Danemarca/2013) a primit Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj (Best Short Film, Live Action). Pe 4 aprilie, aveţi ocazia să-l vedeţi alături de cei 4 contracandidaţi în Gala Oscars Night, organizată la CinemaPRO din București, începând cu ora 21.00, în cadrul Festivalului Internaţional de Film NexT.

P.S.: Am înţeles că Shawn Christensen, realizatorul filmului care a triumfat anul trecut (Curfew), intenţionează să expandeze povestea într-un lungmetraj. Sper să-i iasă manevra, fiindcă, de obicei, astfel de iniţiative nu sfârşesc prea fericit. Există şi excepţii răsunătoare, una care-mi vine în minte pe fugă fiind 12 Monkeys (derivat din La Jetée de Chris Marker). Sau Cashback, dacă ar fi să aleg ceva mai recent.

joi, 13 martie 2014

Rogelio (post dedicat admiratorilor lui Arriaga)



Ajungem şi la Rogelio, dar mai întâi halta Broken Night. Adică al patrulea scurtmetraj regizat de scenaristul mexican Guillermo Arriaga, fost om de bază în echipa lui Iñárritu (au colaborat la toate cele trei hituri transcontinentale: Amores Perros, 21 Grams şi Babel; întâmplător, aici cronologia funcţionează şi ca reper axiologic). Cam confuz (din dorinţa de a fi criptic, probabil, căci creep-tic oricum e), însă cu o imagine ţais (Kaminski, A.S.C., fireşte!) şi o muzică-potenţator de aromă chill horror (Philip Glass).

Despre primul său film (Campeones sin límite, un documentar de 28 de minute, datând din 1997) nu se ştiu prea multe lucruri, în vreme ce debutul în lungmetraj (The Burning Plain/2008) e un eşec deloc glorios, în care Arriaga reuşeşte să comită mai toate erorile ce se reproşează începătorilor ce vor prea mult. Din punctul meu de vedere, mai bine şi-ar vedea de scriitură, regia fiind pentru alţii. Tommy Lee Jones, de pildă, căruia i-a livrat la cheie un scenariu perfect: The Three Burials of Melquiades Estrada. De altfel, de atunci încoace, adică din 2005, nu a mai produs nimic notabil (Babel, dacă la el vă gândiţi, fiind o încropeală cu resturi din 21 Grams).

Cred că şi-a dat şi el seama de asta, fiindcă n-a mai recidivat în zona lungmetrajelor, preferând să-şi facă mâna cu scurtmetraje (de autor). Anul acesta va avea două în portofoliu, ambele fiind segmente ale unor omnibusuri, între care şi Rio, I Love You, episodul al treilea din serialul dedicat metropolelor cu anvergură planetară. Primele două au fost Paris şi New York şi, deşi se preconiza că următoarea oprire va fi în Shanghai, probabil că s-a operat o modificare strategică de plan de marketing, Brazilia fiind gazda Campionatului Mondial de fotbal, adică un cârlig de care filmul poate fi uşor remorcat. Printre regizorii înhămaţi în acest proiect se regăsesc Paolo Sorrentino, Stephan Elliott, Fernando Meirelles, Im Sang-Soo şi Nadine Labaki.

Rogelio, pe de altă parte, e amuzant şi tonic. Un concentrat de realism magic a la mexicana, numai bun pentru a vă drege după sperietura trasă mai sus. Nu avem subtitrare, dar nici nu prea e nevoie. Se vorbeşte în spaniolă, totuşi, şi se cam înţelege tot.

marți, 11 martie 2014

Cvasimilitudini (LXXXI) [Doppelgänger (1)]

Screenshot from Wise Blood (dir. John Huston/1979)

Screenshot from Shallow Grave (dir. Danny Boyle/1994)

Dar avem una cu Ewan McGregor şi cu pălărie!
Screenshot from Emma (dir. Douglas McGrath/1996)

Nu-mi spuneţi că nu seamănă, că nu vă cred... I-am întors pe toate părţile şi tot fără (prea mult) rest îmi dă. Ah, nu v-am spus numele flăcăului din prima captură, right? Ok, e Brad Dourif, actor american cu o filmografie foarte pestriţă: de la roluri în seriale şi filme de televiziune obscure până la superproducţii ca Lord of the Rings sau întreprinderi cu pretenţii, gen Dune sau One Flew Over the Cuckoo's Nest. La astea se adaugă o sumă consistentă de horror-uri de toate soiurile, deci sunt din partea casei, cum ar veni.


Două vorbe şi despre Wise Blood: e o năstruşnicie marca John Huston, pardon Jhon Huston, pentru că exact aşa a vrut regizorul să-i apară numele peste tot pe generic. Adică exact... greşit, fiindcă aşa l-a scris un puşti pe care l-au rugat să-i ajute la conceperea unui generic de început cât mai şui. Huston a fost încântat de ce-a ieşit, aşa că a folosit artwork-ul.

Probabil şi din raţiuni de autenticitate, lucru de care filmul oricum nu duce lipsă, cum nu duce lipsă nici de umor negru sau absurd. Ba aş zice că sunt chiar în exces, însă e unul dintre puţinele cazuri în care supradoza nu dăunează. Şi ca să fie o sindrofie cu de toate, însuşi Huston apare într-un rolişor de culoare.

sâmbătă, 8 martie 2014

"Four is what...?" (41) [La Vénus à la fourrure]

colaj: cinesseur
La Vénus à la fourrure, noul film al lui Roman Polanski, seamănă cu o retragere controlată. Spre începuturile sale ca regizor (Nóz w wodzie), la un prim nivel de semnificaţie şi, în sens mai larg, spre teatru, ceea ce presupune exploatarea/valorificarea mijoacelor de expresie ale acestuia. Nu-i deloc surprinzător deci, că după o vreme, „foarfeca” nu se mai simte, că decorurile - amintind de un habitat rural texan - rămase de la spectacolul precedent, un musical după Stagecoach-ul lui John Ford, se estompează progresiv şi că întreaga miză se va muta pe spectaculosul duel al actorilor, doi la număr (Emmanuelle Seigner şi Matthieu Amalric, din nou alături după Le scaphandre et le papillon şi din nou sclipitori). Glumind oarecum, aş putea spune că Polanski a operat şi o reducere dramatică de personal, în condiţiile în care în precedentul său lungmetraj, Carnage, erau doar patru (hai cinci, dacă punem la socoteală şi aproape invizibilul său cameo). Şi la fel ca în cazul acelui film, şi acesta este o adaptare a unei piese. Autor, David Ives, care la rândul său a prelucrat arhicunoscutul roman al lui Sacher-Masoch (sursă de inspiraţie şi pentru Velvet Underground sau Lou Reed, dar sunt sigur că ştiaţi asta).

Pe scurt, lucrurile stau aşa: într-o zi ploioasă şi întunecată, brăzdată sacadat de tunete şi fulgere, o actriţă (?) se prezintă la o audiţie pentru rolul titular din spectacolul montat de un micuţ teatru parizian. Ajunge cu mare întârziere, nu mai e nimeni în sală în afară de regizor, aflat şi el pe picior de plecare. Afurisindu-şi soarta potrivnică printr-un joc perfid de-a autocompătimirea şi alintul, încearcă să-l convingă să-i acorde o şansă. El nu pare deloc receptiv, ba chiar îi interpretează greşit insistenţele şi outfit-ul sumar pe care şi-l etalează extrem de rapid în ideea (fals ingenuă) de a intra direct în pielea (neagră şi sexy) a personajului şi de a câştiga timp. Şi totuşi, va consimţi!

Ceea ce pare (pentru scurt timp) un hatâr făcut unei nebune se va transforma treptat într-o teribilă inversare de roluri în termeni de dominaţie, putere, supunere, exploatare şi umilire. Din clipa în care va capitula aparent înduioşat, pentru că nici unul nu e animat doar de bune şi inocente intenţii, Thomas va deveni obiect de studiu şi de joacă în mâinile Vandei (acestea sunt numele protagoniştilor).

Acela e momentul t0 al ratificării unei noi realităţi, punctul din care, alternând două viteze, dar deplasându-se în aceeaşi direcţie, asistăm la glisarea ireversibilă a raporturilor de forţe pe axa masculin-feminin. Sau la dispariţia „liniei mistice de demarcaţie” despre care vorbea Virginia Woolf, element esenţial al structurii dominaţiei masculine în universul social clasic. De altfel, sociologul Pierre Bourdieu, cel care a brevetat sintagma marcată de mine cu italice, e convocat şi invocat - la mişto - în dialogurile celor doi (la fel şi Derrida, dar nu numai).

Sunt doar poante intello, cochetării uşor mordante la adresa unei clase/caste de teoreticieni francezi care au întors chestiunea asta pe toate părţile. Ritmul însă e acelaşi: pe măsură ce Thomas se plasează în situaţii tot mai jenante, mai întâi din plăcerea masochistă de a dezamăgi, iar mai târziu din speranţa deşartă că doar-doar va recupera prin forţă şi mârlănie terenul deja pierdut, Vanda îşi securizează poziţia în ceea ce s-ar putea numi redesenarea economiei schimburilor simbolice (şi libidinale, de ce nu?). Până într-acolo încât, împins constant spre zonele atavice ale conştiinţei, Thomas îşi desfigurează sardonic personalitatea.

Posibilă ipostază a revanşei feminine, dar în mod sigur o chestionare într-o manieră ironic-critică a falocraţiei atotstăpânitoare, La Vénus à la fourrure îmi pare a fi cel mai bun şi eliberat de complexe film al lui Polanski de la The Pianist încoace. Şi cum Amalric este aproape un cvasi-doppelgänger al lui Polanski cel de acum 30 de ani, găsesc o tandră autoironie distribuirea sa în rolul unui regizor ce pierde lamentabil în lupta sexelor. 

joi, 6 martie 2014

Juxtapuneri (XXXI) [Grace of Monaco, un film din „zdrenţele şi paiele istoriei”]



„În noaptea aceea, 15 aprilie, David Ben-Gurion şi-a avertizat ţara în discursul rostit de Ziua Independenţei că Egiptul plănuieşte să măcelărească poporul lui Israel. Criza din Orientul Mijlociu se acutizase permannent începând din iarnă. Pe 19 aprilie a intrat în vigoare o încetare a focului între cele două ţări. Grace Kelly s-a căsătorit cu prinţul Rainier al III-lea de Monaco în aceeaşi zi. Primăvara se scurgea încet, curenţii mari şi bulboanele mici erau deopotrivă prezente în titlurile din ziare. Oamenii citeau ştirile care le conveneau şi fiecare îşi construia în conformitate cu ele propria vizuină din zdrenţele şi paiele istoriei. În oraşul New York existau aproximativ cinci milioane de vizuini diferite: Dumnezeu ştie ce se petrecea în minţile miniştrilor din guvern, a şefilor de state şi a funcţionarilor guvernamentali din capitalele lumii. Fără îndoială, versiunile lor personale ale istoriei se manifestau în acţiune. Asta dacă prevala o distribuţie normală a tipurilor.” (Thomas Pynchon - V., Ed. Polirom, 2006, traducere din limba engleză de Horia Florian Popescu)

Grace of Monaco, primul biopic serios (sau făcut de oameni serioşi) consacrat uneia din cele mai celebre America's sweethearts, Grace Kelly, va fi lansat în deschiderea Festivalului de la Cannes, pe 14 mai. Nicole Kidman interpretează rolul actriţei devenită prinţesă (arguably best choice available), Tim Roth e distinsul consort, iar regizor, Olivier Dahan, cel cu ameţita cinebiografie a lui Edith Piaf de acum câţiva ani (salvată parţial de magnetismul lui Marion Cotillard).

Dahan e la cuţite cu producătorul (marele H. Weinstein) atât din cauza datei de lansare (studioul o dorea la sfârşitul anului trecut pentru a prinde sezonul premiilor), cât şi a poveştii spuse pe ecran. Am zis eu biopic, însă termenul nu e cel mai potrivit, având în vedere faptul că filmul tratează o parte din viaţa lui Grace Kelly, mai exact faza turbulentă a mariajului cu (s)nobilul monegasc peste care se suprapune conflictul politic dintre Rainier III şi De Gaulle. Istorie pentru mase. Refurbished!

Apelul la fragmentul din romanul lui Pinchon nu e nici gratuit, nici fără noimă.

marți, 4 martie 2014

„Uşile, uşile...” (22)


Love Streams este penultimul film al lui John Cassavetes (e din 1984). A fost făcut în timp ce iconoclastul regizor se lupta cu ciroza. Big Trouble va fi ultimul, doi ani mai târziu.

Întâmpinat cu destulă răceală de critici, scos pe şest din sălile de cinema după numai câteva săptămâni de expunere şi exilat pe video, dar nici acolo pe scară largă, Love Streams este EKG-ul relaţiei dintre un scriitor puturos, beţiv, obişnuit cu un oarecare lux (Cassavetes în persoană), şi Sarah, soră-sa, interpretată de Gena Rowlands, soţia cineastului din viaţa de dincoace de ecran. Ea se declară o persoană foarte fericită, el declară că vrea să scrie o carte despre viaţa de noapte (chiar începe s-o scrie). Amândoi sunt însinguraţi, pierduţi şi, fiecare în felul său, se luptă pe muţeşte cu disperarea. De a fi. Văzându-i, gândul îţi zboară la frântura aceea de monolog: „.. iar printr-un som să-nchei dureri/şi mii de lovituri fireşti”. 

Fimele lui John Cassavetes, nota Jim Jarmusch, sunt despre iubire, despre încredere şi absenţa ei, despre izolare, bucurie, tristeţe, extaz şi prostie. Şi despre umanitatea privită fără false pudori, zic eu. Distincţia lor stilistică, dar şi independenţa lor feroce şi galvanică au fost adevărate pietre de încercare pentru regizori în egală măsură feroce şi galvanici precum Claire Denis, Olivier Assayas şi Pedro Almodóvar.  

Love Streams, în cruzimea şi disperarea din care se adapă doar pentru a plonja şi mai adânc în ele, dar şi-n sălbatica confruntare cu însingurarea şi nevoile bazale, luptă pe care o vedem expusă în detaliu, este probabil cel mai visceral film al lui Cassavetes. Insuportabil, dacă vreţi. Greu de privit până la capăt, dar şi greu să-i întorci spatele.

Felie de viaţă, fraţilor! Palpit.

And then comes the stubborn goat. Out in the storm. Ipostază foarte grecească a tandreţii masculine.

duminică, 2 martie 2014

Bruce Dern x 5 (best pieces)

Sau scurt tratat de Dernologie


În condiţiile în care Oscarul pentru rol masculin principal e o afacere între DiCaprio şi McConaughey, am decis să-mi îndrept atenţia asupra decanului de vârstă din lotul celor 5 nominalizaţi anul acesta, cu atât mai mult cu cât lui i se întâmplî pentru prima oară în 55 de ani de carieră şi 77 de viaţă! Vorbesc, desigur, de nominalizarea la Best Actor, fiindcă la Best Supporting a concurat în 1979, graţie rolului din Coming Home de Hal Ashby, probabil cea mai consistentă prestaţie a sa până la Nebraska.

A început în 1960 cu un rol (necreditat) în Wild River, un film de Elia Kazan, şi a continuat în prima parte a decadei cu o puzderie de apariţii în seriale şi filme de televiziune (western oriented în majoritate), fiind distribuit mai ales în roluri de criminali şi negativi mai mult sau mai puţin simpatici. Printre atâtea angajamente la foc automat a primit şi-un rol micu', dar relevant pentru deznodământul filmului, în Marnie.

Screenshot from Marnie (dir. Sir Alfred Hitchcock/1964)

În 1966 va intra în „fabrica” lui Roger Corman, regele filmelor de serie B, unde va sta vreme de câţiva ani, alternând rolurile din aceste preponderent exploitation movies cu invariabilele prezenţe din serialele tv. Dacă ar fi să decupez două producţii din perioada asta, atunci acelea ar fi The Wild Angels, un soi de precursor al iconicului manifest anarhist Easy Rider (Peter Fonda e omul de legătură între cele două) şi The Trip.

Tiptil, tiptil ajungem în anii 70, o perioadă decadă decisivă în ce-l priveşte, fiindcă Dern se numărăr printre figurile-cheie ale mişcării New Hollywood. Altfel spus, de-aici îi începe propriu-zis cariera, iar un punct de plecare e The Cowboys (dir. Mark Rydell/1972), deşi nu-s de lepădat nici rolurile din They Shoot Horses, Don't They (dir. Sydney Pollack/1969) sau din Drive, He Said (1971), alături de alt refugiat al „Şcolii” Corman, l-am numit pe Jack Nicholson (care debutează în regie cu ocazia asta).

Am optat, totuşi, pentru The Cowboys şi datorită componentei metacinematografice a partiturii: Dern întrupează, ca să zic aşa, un cowboy hain şi fără scrupule, genul de ins care nu şovăie când vine vorba să ucidă. Printre victimele sale se va regăsi şi personajul pozitiv al filmului, interpretat de JohnThe DukeWayne, împuşcat în spate, fără emoţii. E prima oară când Wayne este ucis pe ecran, moment cu o încărcătură simbolică aparte, consemnat şi de legendarul dialog dintre cei doi (off screen): „America te va urî pentru asta, băiete!”, îi spune Wayne, replica lui Dern fiind, dacă-mi permiteţi, fără replică: „Aşa e, dar mă vor iubi în Berkeley”!



Altă bornă în filmografia lui Dernsy, apelativul cu care-l alinta Nicholson în acea perioadă, înseamnă şi a doua lor colaborare: The King of The Marvin Gardens (dir. Bob Rafelson/1972). E o dramă mai puţin convenţională, în care doi frați îşi unesc forțele pentru a salva o firmă de imobiliare din Atlantic City. Prietenia lor din viaţa extracurriculară se simte în fiecare cadru, ajutând de minune filmul, mai ales că şi unul şi celălalt evoluează într-un soi de contre-emploi: Nicholson e un tip liniştit, introvertit, Dern e capul răutăţilor, extrovertit şi pus pe harţă.

 

Runners up: astronautul Freeman Lowell din SF-ul ultra dark Silent Running (dir. Donald Trumbull/1972) şi brutalul Tom Buchanan, soţul aiuritei Daisy (Mia Farrow) în prima adaptare a celebrului roman scris de Scott Fitzgerald.

Screenshot from The Great Gatsby (dir. Jack Clayton/1974)

Coming Home. Cum spuneam la început, rolul carierei până la Nebraska. Secvenţa de mai jos e antologică pentru modul în care Dern îşi exteriorizează furia în faţa adulterului comis de soţia sa (Jane Fonda) în vreme ce el lupta în Vietnam: îşi pierde atât de tare cumpătul încât vocea-i devine involuntar isterică, prinzând o tonalitate aproape neomenească, sfâşietoare şi înspăimântoare ca a unui animal rănit.



Anii '80 sunt o perioadă de tranziţie. Un chill out asumat cu voioşie, după turul de forţă şaptezecist. Producţii banale, roluri aşijderea. Excepţia se numeşte The 'Burbs, o comedie light horror din 1989, în regia lui Joe Dante, în care basically îşi parodiază partitura din Coming Home. Mai face şi altele, tot soiul de boacăne, anticipând oarecum un alt mare ciudat: Walter Sobchak (John Goodman) din The Big Lebowski.


Last but not least: Ed Galt, şeriful de modă veche din Last Man Standing (dir. Walter Hill/1996), adică repovestirea în notă fals postmodernă a clasicului Yojimbo (şi prin extensie, a remake-ului, iniţial neautorizat, pus la cale de Leone: A Fistfull of Dollars). Dat de pământ şi de critici şi de public, LMS e un action pur sânge, fără prea multe fineţuri, dar  eficient în raport cu ce-şi propune, împodobit cu o galerie de personaje secundare printre care şi şeriful lui Dern, „om al legii” pentru care corupţia şi integritatea sunt parte a aceleiaşi monede. Iar într-un orăşel din Texas chestia asta chiar că nu deranjează pe nimeni dacă nu e ostentativă!

sâmbătă, 1 martie 2014

"Four is what...?" (40) [W Imie... (In the Name Of)]

colaj: cinesseur/Screenshots from W imie... (dir. Malgorzata Szumowska/2013)
«W Imie.../In the Name Of atinge intensităţi nebănuite (...), purtându-şi spectatorii de mână printre convulsiile emoţionale ale protagoniştilor. De fapt, filmul este exact ca ei: aspru, delicat, zgomotos, liniştit, disperat, exuberant. Imagini tremurânde trase din mână se desprind lent în planuri-secvenţă armonioase care explorează mediul natural în care se desfăşoară acţiunea. Muzica dramatică alternează cu acordurile chill.

Conflictele interioare ale personajelor se reflectă, pe rând, conform tradiţiei melodramatice, fie în mediul lor, fie în exterior sau suprafeţe metalice etc. Recursiv, acestea se răsfrâng asupra tinerilor şi îi definesc. Adam şi Lukasz sunt asociaţi, mai mult sau mai puţin discret, cu natura şi tumultul ei, dar de fiecare dată în cadrul unui schimb de mingi între realitate şi transcendenţă. Iar dacă unele imagini sunt mai puţin sigure stilistic decât celelalte, totalitatea lor de ansamblu eterogen reuşeşte să acapareze.» Restul cronicii primite într-o corespondenţă de la Berlin, aici.