"Four is what...?" (42) [Vic + Flo ont vu un ours]

colaj: cinesseur

Ursul de Argint (Alfred Bauer Prize) în 2013, la Berlinală. Tehnic vorbind, e un film elegant despre relaţia ce se încheagă între Florence şi Victoria, două ţaţe white trash întruchipate cum nu se poate mai potrivit de Romane Bohringer şi Pierrette Robitaille. În alt registru, e un film dur şi intens, solicitant, în care scurtele momente de căldură sufletească şi melancolie devin nu numai binevenite pauze dramaturgice, ci şi momente contrapunctice care accentuează dramele personajelor, atrăgând spectatorul necondiţionat de partea lor.

Florence şi Victoria sunt două femei în momente critice ale existenţei lor: Flo tocmai a ieşit din puşcărie, iar Vic pare că nu mai poate scăpa de un trecut neguros şi de umbrele sale, indivizi care de care mai dubioşi. Într-un fel, amândouă au întors de multă vreme spatele unei societăţi canadiene cu ale cărei rigori nu s-au împăcat. Vor găsi un refugiu strict locativ în casa pe care Victoria a moştenit-o de la un unchi, dar casa e departe de a fi şi un refugiu sentimental. Victoria are un inamic de temut într-una din verişoare, care o urăşte deschis şi declarat, nu în ultimul rând din cauza orientării sale sexuale. Practic, fiecare întâlnire dintre cele două e un duel verbal, o formă de a-şi arunca acuzaţii şi jigniri care de care mai dure.

Nici legătura dintre ele nu e o plasă de siguranţă: în timp ce Florence îşi doreşte o relaţie mai strânsă, Victoria caută căi de ieşire. Prietenii lor sunt rar prieteni, mai degrabă măşti care ascund alte intenţii, iar ridurile protagonistelor şi indiferenţa lor faţă de felul în care arată ascund istorii personale tenebroase. Chinurile lor, interioare sau exterioare, nu se vor opri, căci societatea nu numai ca le-a respins, dar le şi ţine permanent în vizor (Florence, de pildă, este în perioada de probă şi e vizitată constant de un inspector de poliţie).

Regizorul Denis Côté, autorul iconoclastului documentar Bestiaire, pigmentează acest cuplu de forţe divergente cu o coloană sonoră uşor supradimensionată şi prin cromatica întunecată a peisajelor. Pornirile violente se adaugă metaforelor vizuale sau auditive şi contribuie la senzaţia de fatalitate: speranţele celor două femei se năruie una după alta pană nu mai rămâne nimic în afara unui iluzoriu unui viitor comun ca singură calde izbăvire. Din păcate, Canada nu va oferi visului nici o perspectivă de realizare.