«Se spune ca e nevoie de o anumita cultura cinematografica pentru a viziona unele filme. Cel mai recent exemplu in acest sens ar fi, pentru mine, La grande bellezza: altfel ti se prezinta filmul daca esti un cat de mic cunoscator al cinematografiei felliniene.
Nu este insa cazul lui La vida de los peces al chilianului Martin Bize (2010). Pentru a-l (putea) viziona, e nevoie de alte cunostinte, si anume de cunostinte de viata, de experiente traite, indurate, la care te uiti din cand in cand si acum, peste ani, intrebandu-te cat din tine a ramas atunci, acolo. Si daca indeplinesti aceste conditii, te vei putea identifica usor cu Bea sau Andres.
De la inceput si pana la sfarsit, Andres e pe punct de plecare de la petrecerea unui prieten din vechea gasca, are un avion de prins. El a venit sperand sa o vada pe Bea; ea - la fel. Nu s-au vazut de opt ani, de cand s-au despartit. Ea este acum casatorita (dar aflam mai tarziu ca mariajul ei e o rutina si atat) si are doi copii; el este singur, are relatii sporadice, locuieste pe alt continent. Tipar de poveste clasica, nu? Ei bine, nu. Nu si prin felul in care este redata legatura dintre cei doi pe tot parcursul filmului. Este un film al amintirii, al tacerii si al privirii, totul e exprimat prin privire si pauze. Dialogul din priviri e intens, pauzele sunt frica de a transpune gandurile in cuvinte. Camera urmareste aproape neincetat fetele celor doi; privirea fiecaruia, mai ales a lui Andres in prima parte, domina imaginea, iar la asta contribuie si spatiul negativ (va vorbeste un necunoscator in ale tehnicii filmarii, dar cate ceva mai stiu), folosit de asa maniera incat privirea noastra se concentreaza tot pe privirea personajelor, abia mai tarziu parca devenim constienti si de corporalitatea lor.
Relatia care se stabileste intre cei doi este un bun exemplu de dialog autentic, tacut sau vorbit, asa cum este definit de Martin Buber: dialog în cadrul căruia „fiecare dintre participanti il are în minte pe celalalt, in fiinta lui prezenta si concreta, si se intoarce spre el cu intentia de a stabili o legatura reciproca intre ei”. Este o relatie de tip „eu - tu” (M. Buber), intalnirea (dialogica) dintre Bea si Andres are potentialul de a-i transforma pe fiecare. Orice replica a celuilalt este receptata, asimilata, supusa analizei, si poate produce transformarea fizica vizibila; abia apoi urmeaza raspunsul. Dupa scena intensa de langa acvariu, Andres vrea sa se vada in oglinda: discutia l-a schimbat si el simte asta.
Nu am numarat de cate ori spune Andres in timpul petrecerii ca pleaca. Dar nu vrea cu adevarat sa plece. Rataceste, precum Tezeu, prin camerele si holurile casei labirintice, desi stie unde este iesirea, nu are nevoie de firul Ariadnei, dar mai intai are de infruntat intalnirea cu Bea, o urmareste si ii vorbeste de cateva ori. Distanta dintre ei este fizica si continua, dar dialogul aluneca inspre inevitabil. „Esti fericita?” o intreaba el, moment care marcheaza transformarea ei. Pana in acest punct am vazut-o pe Bea calma, sigura pe sine, tinandu-si tensiunea sub control si zambind, eleganta si impecabila, cu parul perfect strans, ca un refuz de a exprima tot ce tine ascuns in ea. Dar intrebarea lui Andres o transfigureaza treptat, zambetul se pierde, ochii se intristeaza si pleoapele se inchid incet si greu. Aflata in imposibilitatea de a articula negatia, Bea abandoneaza discutia; prea tarziu totusi, deja a raspuns cu privirea.
Daca exista suflete pereche, teoria se aplica in cazul lui Andres si Bea. Au plecat dintr-un androgin, s-au gasit si reunit mai tarziu, dar s-au despartit. Tragicul vine tocmai din constientizarea ca celalalt este the one si din imposibilitatea de a fi impreuna. Privirea lui Andres insista; Bea accepta. Tot ce le ramane de facut este sa plece impreuna de la petrecere. Merg printre invitati, ea dupa el, muzica e din ce in ce mai tare, incordarea din noi creste, stim for a fact ca nu poate fi asa, mainile lor se intalnesc intr-o atingere pe balustrada, pasii pe scari, pianul, chitara si violoncelul (ne) dor, Bea oprita pe scari, Andres intorcandu-se spre ea, intocmai ca Orfeu, aproape de usa, dar… Scena trebuie vazuta, nu povestita.
Degeaba am ascultat muzica zile intregi dupa ce am vazut filmul. Nu auzeam decat pianul, chitara si violoncelul din final, si vedeam privirea lui Andres, dupa ce a avut totul pentru cateva clipe, trecand de la infrangere la acceptare. „Timpul nu reface ceea ce pierdem” (Borges).» [ioanamainen]