Sau scurt tratat de Dernologie
În condiţiile în care Oscarul pentru rol masculin principal e o afacere între DiCaprio şi McConaughey, am decis să-mi îndrept atenţia asupra decanului de vârstă din lotul celor 5 nominalizaţi anul acesta, cu atât mai mult cu cât lui i se întâmplî pentru prima oară în 55 de ani de carieră şi 77 de viaţă! Vorbesc, desigur, de nominalizarea la Best Actor, fiindcă la Best Supporting a concurat în 1979, graţie rolului din Coming Home de Hal Ashby, probabil cea mai consistentă prestaţie a sa până la Nebraska.
A început în 1960 cu un rol (necreditat) în Wild River, un film de Elia Kazan, şi a continuat în prima parte a decadei cu o puzderie de apariţii în seriale şi filme de televiziune (western oriented în majoritate), fiind distribuit mai ales în roluri de criminali şi negativi mai mult sau mai puţin simpatici. Printre atâtea angajamente la foc automat a primit şi-un rol micu', dar relevant pentru deznodământul filmului, în Marnie.
În 1966 va intra în „fabrica” lui Roger Corman, regele filmelor de serie B, unde va sta vreme de câţiva ani, alternând rolurile din aceste preponderent exploitation movies cu invariabilele prezenţe din serialele tv. Dacă ar fi să decupez două producţii din perioada asta, atunci acelea ar fi The Wild Angels, un soi de precursor al iconicului manifest anarhist Easy Rider (Peter Fonda e omul de legătură între cele două) şi The Trip.
Tiptil, tiptil ajungem în anii 70, o perioadă decadă decisivă în ce-l priveşte, fiindcă Dern se numărăr printre figurile-cheie ale mişcării New Hollywood. Altfel spus, de-aici îi începe propriu-zis cariera, iar un punct de plecare e The Cowboys (dir. Mark Rydell/1972), deşi nu-s de lepădat nici rolurile din They Shoot Horses, Don't They (dir. Sydney Pollack/1969) sau din Drive, He Said (1971), alături de alt refugiat al „Şcolii” Corman, l-am numit pe Jack Nicholson (care debutează în regie cu ocazia asta).
Am optat, totuşi, pentru The Cowboys şi datorită componentei metacinematografice a partiturii: Dern întrupează, ca să zic aşa, un cowboy hain şi fără scrupule, genul de ins care nu şovăie când vine vorba să ucidă. Printre victimele sale se va regăsi şi personajul pozitiv al filmului, interpretat de John „The Duke” Wayne, împuşcat în spate, fără emoţii. E prima oară când Wayne este ucis pe ecran, moment cu o încărcătură simbolică aparte, consemnat şi de legendarul dialog dintre cei doi (off screen): „America te va urî pentru asta, băiete!”, îi spune Wayne, replica lui Dern fiind, dacă-mi permiteţi, fără replică: „Aşa e, dar mă vor iubi în Berkeley”!
Screenshot from Marnie (dir. Sir Alfred Hitchcock/1964)
În 1966 va intra în „fabrica” lui Roger Corman, regele filmelor de serie B, unde va sta vreme de câţiva ani, alternând rolurile din aceste preponderent exploitation movies cu invariabilele prezenţe din serialele tv. Dacă ar fi să decupez două producţii din perioada asta, atunci acelea ar fi The Wild Angels, un soi de precursor al iconicului manifest anarhist Easy Rider (Peter Fonda e omul de legătură între cele două) şi The Trip.
Tiptil, tiptil ajungem în anii 70, o perioadă decadă decisivă în ce-l priveşte, fiindcă Dern se numărăr printre figurile-cheie ale mişcării New Hollywood. Altfel spus, de-aici îi începe propriu-zis cariera, iar un punct de plecare e The Cowboys (dir. Mark Rydell/1972), deşi nu-s de lepădat nici rolurile din They Shoot Horses, Don't They (dir. Sydney Pollack/1969) sau din Drive, He Said (1971), alături de alt refugiat al „Şcolii” Corman, l-am numit pe Jack Nicholson (care debutează în regie cu ocazia asta).
Am optat, totuşi, pentru The Cowboys şi datorită componentei metacinematografice a partiturii: Dern întrupează, ca să zic aşa, un cowboy hain şi fără scrupule, genul de ins care nu şovăie când vine vorba să ucidă. Printre victimele sale se va regăsi şi personajul pozitiv al filmului, interpretat de John „The Duke” Wayne, împuşcat în spate, fără emoţii. E prima oară când Wayne este ucis pe ecran, moment cu o încărcătură simbolică aparte, consemnat şi de legendarul dialog dintre cei doi (off screen): „America te va urî pentru asta, băiete!”, îi spune Wayne, replica lui Dern fiind, dacă-mi permiteţi, fără replică: „Aşa e, dar mă vor iubi în Berkeley”!
Altă bornă în filmografia lui Dernsy, apelativul cu care-l alinta Nicholson în acea perioadă, înseamnă şi a doua lor colaborare: The King of The Marvin Gardens (dir. Bob Rafelson/1972). E o dramă mai puţin convenţională, în care doi frați îşi unesc forțele pentru a salva o firmă de imobiliare din Atlantic City. Prietenia lor din viaţa extracurriculară se simte în fiecare cadru, ajutând de minune filmul, mai ales că şi unul şi celălalt evoluează într-un soi de contre-emploi: Nicholson e un tip liniştit, introvertit, Dern e capul răutăţilor, extrovertit şi pus pe harţă.
Runners up: astronautul Freeman Lowell din SF-ul ultra dark Silent Running (dir. Donald Trumbull/1972) şi brutalul Tom Buchanan, soţul aiuritei Daisy (Mia Farrow) în prima adaptare a celebrului roman scris de Scott Fitzgerald.
Screenshot from The Great Gatsby (dir. Jack Clayton/1974)
Coming Home. Cum spuneam la început, rolul carierei până la Nebraska. Secvenţa de mai jos e antologică pentru modul în care Dern îşi exteriorizează furia în faţa adulterului comis de soţia sa (Jane Fonda) în vreme ce el lupta în Vietnam: îşi pierde atât de tare cumpătul încât vocea-i devine involuntar isterică, prinzând o tonalitate aproape neomenească, sfâşietoare şi înspăimântoare ca a unui animal rănit.
Anii '80 sunt o perioadă de tranziţie. Un chill out asumat cu voioşie, după turul de forţă şaptezecist. Producţii banale, roluri aşijderea. Excepţia se numeşte The 'Burbs, o comedie light horror din 1989, în regia lui Joe Dante, în care basically îşi parodiază partitura din Coming Home. Mai face şi altele, tot soiul de boacăne, anticipând oarecum un alt mare ciudat: Walter Sobchak (John Goodman) din The Big Lebowski.
Last but not least: Ed Galt, şeriful de modă veche din Last Man Standing (dir. Walter Hill/1996), adică repovestirea în notă fals postmodernă a clasicului Yojimbo (şi prin extensie, a remake-ului, iniţial neautorizat, pus la cale de Leone: A Fistfull of Dollars). Dat de pământ şi de critici şi de public, LMS e un action pur sânge, fără prea multe fineţuri, dar eficient în raport cu ce-şi propune, împodobit cu o galerie de personaje secundare printre care şi şeriful lui Dern, „om al legii” pentru care corupţia şi integritatea sunt parte a aceleiaşi monede. Iar într-un orăşel din Texas chestia asta chiar că nu deranjează pe nimeni dacă nu e ostentativă!
