Amicul alg. l-a pus în Top 5, dar era de aşteptat pentru că e fan al cinematografiei asiatice. Acum, după ce l-am văzut şi eu, îi dau dreptate. E filmul potrivit la locul potrivit. Vorbesc despre Moebius, ultima trăznaie şi când zic trăznaie, zic puţin, fiindcă ultimul lungmetraj de Kim Ki Duk, prezent anul trecut la Veneţia, în afara competiţiei, după laurii câştigaţi în 2012 cu Pieta, ar putea fi oricând operă poetică dacă n-ar fi atât de haotic şi experimental (de dragul experimentalului, mă tem) pusă în cadru.
Moebius e abstract (as in visual medium), şocant, visceral, transgresiv, liric în momentele sale de maximă magnitudine şi n-are nici măcar o liniuţă de dialog. S-ar putea spune că e un film mut în culori, dar tocmai aici e partea tricky, pentru că dialogul e substituit de gesturi şi sunete (ambientale, umane etc.). Altfel spus, experimentul început în Bin-Jip/3-Iron (2004) e dus mai departe într-o zonă şi mai dură de semnificaţie. Un fel de budism aplicat în cinema.
În rest, as what happens in Moebius, stays in Moebius! Cine depăşeşte primele 10 minute se poate felicita. Din cel puţin două motive: are un stomac tare iar următoarele 79 de minute îi vor răsplăti decizia de a rămâne pe poziţii (viitoare). Da, e unul dintre cele mai scurte filme lungi ale cineastului sud-coreean, însă nu veţi simţi nici o clipă chestiunea asta.
P.S.: E film de TIFF în mod cât se poate de clar!