Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 31 mai 2014

sTIFF upper lips (I): corespondenţe de la TIFF

Sau corespondenţe de la un festival ghinionist. Şi nu pentru că, vezi Doamne, a ajuns la ediţia a 13-a, ci pentru că an de an, constant şi aproape ritualic, la Cluj plouă cu spume, plouă ca-n Meşterul Manole al lui Blaga, obligându-i pe organizatori să schimbe locaţii şi ore de proiecţie sau să reprogrameze unele filme la date ce vor fi comunicate ulterior, vorba ceea. E bine că au un plan B, improvizat sau nu, că doar n-o să-i ţină pe oameni la murat în Piaţa Unirii sau prin Mănăştur! Nu că n-ar fi cool sau n-ar merita experienţa, dar cel puţin anul ăsta nu merita opener-ul: Philomena e un film de deschidere sub nivelul TIFF.

vineri, 30 mai 2014

The Visual Showdown (II): Paolo Sorrentino vs. Victor Sokurov [special video guest post by Mihnea Ştefan Avram]



«Deconstrucţie.

Doi cineaşti radical diferiţi şi două filme - L'amico di famiglia (2006) şi Faust (2011) - în care Diavolul este portretizat sub formă de cămătar: mic, diform, fetişist şi fără nici o înclinaţie specială pentru violenţa fizică. Lăcomia este ridicată la rang de calitate pe podiumul răului întruchipat. 

Amândoi profită într-un fel sau altul de femei (sau femeie ca arhetip), o întrupare a misoginităţii latente în majoritatea bărbaţilor. Pe când unul aşa a fost făurit de cine ştie ce forţe malefice, al doilea şi-a dobândit sociopatia de pe urma vieţuirii pe pământ. Un lucru care e comun, totuşi: amândoi au tendinţa de a evoca/activa răul în oamenii din jur. Iadul, în cele din urmă, este aici. Locul lui e în lumea asta....» (Mihnea


luni, 26 mai 2014

The Immigrant: exerciţiu aproximativ de veneraţie

Acest nou film al lui James Gray (The Yards, We Own the Night, Two Lovers), prezent anul trecut în competiţie la Cannes, relatează povestea unei tinere poloneze (Marion Cotillard) care, ajunsă în America la începutul secolului trecut, alături de sora sa beteagă de TBC, este ameninţată cu expulzarea chiar înainte de a păşi efectiv pe pământ american din cauza unor false delaţiuni. Cel mai probabil Ellis Island ar fi fost tot ce şi-ar fi amintit din The American Dream dacă n-apărea in extremis un cavaler în armură palidă (Joaquin Phoenix) care s-o salveze. Mă rog, nu e tocmai o salvare, ci efectul benign al unui târg meschin, dar acesta e un detaliu de care nu se împiedică nici măcar cei implicaţi.

miercuri, 21 mai 2014

Ora exactă (XXXVII)



Caden Cotard (Philip Seymour Hoffman) e un bărbat deja mort. Trăieşte într-o lume la graniţa dintre echilibru şi haos. Iar timpul e concentrat pentru el, confuz din punct de vedere cronologic. Până la un anumit punct s-a străduit să-şi clarifice situaţia, dar acum e impasibil, indiferent, de piatră.

Caden Cotard e un regizor (de teatru) obsedat de boală, timp - în special trecut - şi moarte. La fel ca în celebrul roman al lui Bioy Casares, imaginile proiectate ale personajelor din trecutul lui Caden repetă conversaţii imprimate/auzite anterior. Într-una dintre acestea este propusă tema nemuririi. O propune chiar Morel. Însă, aşa cum observă Alberto Manguel, cititor asiduu al lui Bioy Casares, e un punct fals, fiindcă nemurirea nu e pur şi simplu persistenţă. „Dinlăuntrul personajului, fuga şi fantezia sunt coerente; din afară, parcă asişti la desfăşurarea unei realităţi nebuneşti, duble, cu două capete, contradictorie”. Perfect valabil şi pentru Caden Cotard.

Inegal. Vălurit. Sclipitor. Ezitant. Ironic. Hilar. Synecdoche, New York. Un film, folosind iar vorbele lui Morel, despre influenţa viitorului asupra trecutului.

Cronica, aici.

duminică, 18 mai 2014

"Four is what...?" (48) [Hide Your Smiling Faces]



S-a spus despre Hide Your Smiling Faces că este o versiune a seminalului George Washington de David Gordon Green, regizat însă de Haneke cu tuşe poetice de tip Malick. Acuma nu că aş vrea să fac cu tot dinadinsul notă discordantă, dar în tot acest name-dropping e ceva ce nu sună deloc ok!  Mă rog, ar fi sunat dacă toţi cei invocaţi s-ar regăsi prin amprentele lor definitorii în lungmetrajul lui Carbone (la debut, apropo). Cu excepţia lui Green, pe drept cuvânt adus în discuţie prin naturalismul subiectului, ceilalţi doi sunt folosiţi ca termen de comparaţie pe baza unor referinţe stilistice mai degrabă şubrede. De pildă, incisivitatea, visceralitatea şi arbitrarul din filmele lui Haneke sunt prezente într-o măsură mult prea mică pentru a conta efectiv (o moarte neanuţată de nimic, teoretic o rupere de ritm, nu duce în vreo direcţie anume, nu decongelează extensiv afecte reprimate). Cât despre lirismul lui Malick, e pastişat şi decuplat de la naraţiune.

Care naraţiune nici nu prea există, căci nucleul epic pare construit în jurul unei compuneri de tipul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în mijlocul naturii dintr-o Americă rurală. Protagonişti, doi fraţi, adolescenţi, care hălăduiesc când pe bicicletă, când per pedes, pe coclauri fie neumblate cu anii, fie abandonate de ani de zile. Animale vii, cadavre animale în putrefacţie, oameni morocănoşi, practic un ecosistem impermeabil şi obnubilant ale cărui modulaţii sunt surprinse sau descoperite prin ochii curioşi, inocenţi sau indiscreţi ai celor doi copii.

Ca premisă, Hide Your Smiling Faces nu sună rău: confruntarea unor adolescenţi cu moartea, interiorizarea acestei ciocniri ca experienţă relevantă în viaţile lor etc. Problema e că, filmic, mai nimic nu susţine această premisă, dezvoltată inerţial prin improvizaţii, învârteli în jurul cozii (de câine, de pisică etc.) şi trageri de timp. Care, în alte condiţii, de ex. asumarea experimentului ca atare, n-ar fi fost atât de stridente. Aşa, rămân doar intenţia şi câteva secvenţe lucrate frumos, însă e cam puţin fie şi pentru un film de numai 80 de minute.

vineri, 16 mai 2014

Cvasimilitudini (LXXXVII) [„Priveam fără de ţintă-n sus...” Şi-apoi pe scări, în jos.]

Un cadru clasic, aproximativ în aceeaşi prezentare. Fiind două filme din acelaşi an, am aşezat imaginile pe criterii alfabetice (numele regizorilor). Altfel, două lungmetraje diametral diferite: şi ca gen (primul e un thriller, ţinut bine în hăţuri vreo 3/4 din timp, rasolit în ultima parte), şi mai ales ca valoare. Dar ăsta e farmecul cvasimilitudinilor: apar unde le/te aştepţi mai puţin. Ca de exemplu, în The Shining, însă despre asta într-o ediţie viitoare. Video-ediţie, nota bene.

Screenshot from Séptimo (dir. Patxi Amezcua/2013)

Screenshot from La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

joi, 15 mai 2014

Twin Peaks: The Entire Mystery (is coming at ya)

There’s a new Twin Peaks box set coming out July 29, and it includes nearly 90 minutes of never-before-seen deleted and alternate scenes from the prequel film Twin Peaks: Fire Walk With Me. 
This is the footage that fans created a Facebook petition for back in 2011, and now they’ll get their wish, thanks to a box set that was personally supervised by Twin Peaks mastermind David Lynch.
“During the last days in the life of Laura Palmer many things happened, which have never been seen before,” Lynch said in a statement. “They’re here now alongside the new transfer of Twin Peaks: Fire Walk With Me and Twin Peaks, the television series.” (via)

miercuri, 14 mai 2014

Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum: memorie şi evanescenţă

Filmul ca filmul, dar cei patru domni în vârstă, toţi trecuţi de 80 de ani (nu le spun bătrâni, căci bătrân înseamnă - de regulă - ramolisment, resemnare şi răutate), trei la costum şi unul, domnul cu cimpoiul, în straie armâneşti, sunt funciarmente fascinanţi. Mihai Gherase, Vasile Giogi, Dumitru Zogu şi Nicolae Zogu sunt aromâni fârşeroţi din Cogealac, jud. Constanţa, şi protagonişti ai documentarului Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum (regizor Eliza Zdru). Farmecul, vitalitatea, umorul, bunul simţ şi plăcerea cu care evoluează pe scenă şi-n afara ei te fac să treci peste micile hibe ale filmului. Nu voi insista, pentru că e mai puţin important aspectul acesta (ceva de genul substance over style).

foto: cinesseur
Ce cântă ei e o muzică pe cale de dispariţie şi tocmai tentativa aceasta de a consemna video pasiunea lor, combinaţie de jurnal în mişcare (imagini behind the scenes din voiajele spre concertele susţinute în ţară şi-n străinătate) şi jurnal static (imagini din familiile şi gospodăriile lor), reprezintă miezul acestui documentar ce aminteşte, tematic, de Buena Vista Social Club. Descoperiţi şi promovaţi de Grigore Leşe, cei patru domni interpretează muzică polifonică în tradiţia comunităţii din care fac parte, gen pe care l-aş vedea fără nici un fel de problemă într-un film de Jarmusch. Şi nu fiindcă e exotic, ci fiindcă are acea complexitate şi patină a timpului ce-l face universal!

Atenţie, însă! Nu doar muzica lor e polifonică... Şi vorbirea e tot aşa: cuvintele trec de la unul la celălalt, uneori înainte de terminarea frazei, şi se articulează într-un discurs comun, limpede şi închegat. Gesturile sunt polifonice: există un soi de sincronizare uluitoare în ele, fie că e vorba de cârlibană (un baston cu capătul de sus încovoiat astfel încât să poate prinde piciorul oii fără a-i mai da şansa de a scăpa), fie de mărgelele cu care-şi fac socotelile. Ce să mai?, prezenţa lor în sine e polifonică, iar senzaţia mea este că această polifonie nu-i nimic altceva decât o extensie a traiului într-o comunitate foarte (re)strânsă. 

Din moment ce modul lor de viaţă este croit pe aceste baze, nu e de mirare că şi muzica-i la fel. Au deprins-o de mici, natural, care cu oile, care la pădure, aşa o redau. Nealterată de mode[rnitate] sau de părerile eventualilor băgători de seamă.
foto: cinesseur

I-am văzut aseară pe scenă, la Studio, după proiecţia filmului, în cadrul FFE. În principiu, veniseră pentru o sesiune de Q & A, alături de Eliza. Numai că, deşi aveau chef de vorbă, tot ce le place mai mult şi mai mult au făcut: au cântat. În graiul şi-n lumea lor. Pe urmă, au tradus în româneşte versurile. Şi s-au lansat în consideraţii vioaie şi pertinente despre lumea din melodiile lor şi cea de azi. Şi aşa, dintr-una într-alta, s-a legat un dialog antrenant cu publicul, eclectic şi pe anumite porţiuni sub nivelul evenimentului. Cum se întâmplă de fiecare dată când intrarea e liberă...

Eliza Zdru şi un tip, cercetător de la MŢR, pe post de moderator. A venit ca la jogging. Partea bună: şi-a cerut scuze!

Trâgând linie: prin simplitatea lor debordant-molipsitoare, aceşti domni în vârstă nu au nici o legătură cu noţiunea de public aşa cum şi-o manufacturează „artiştii” făcuţi, nu născuţi (so to speak). Reprezentaţiile pe care ei le oferă, sunt - înainte de orice - din plăcere şi pentru plăcerea lor. Spontani şi fără morgă, se comportă pe scenă exact aşa cum o fac pe la casele lor: degajat, relaxat, afabil. Nu-şi imaginează că vor rămâne în istorie şi nici nu-şi doresc. Vorba unuia dintre ei: „Ce să fac eu cu istoria, dacă mă duc?” De tradiţie le pasă. Le-ar plăcea s-o transmită, dar nu au cui. Odraslele (proprii sau ale altora) nu sunt interesate de „mormăielile” lor. Prin urmare, dacă tot s-a ivit ocazia, le lasă muzeului. Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum. Şi pentru inima lor!

P.S.: Cântece pentru un muzeu este lungmetrajul de debut al Elizei Zdru, aromâncă şi ea (for that matter). În prezent, lucrează la cel de-al doilea documentar, aflat în stadiul de producție, un film despre frații Manakia, primii cineaști din Balcani.

duminică, 11 mai 2014

"Four is what...?" (47) [The Double]

colaj: cinesseur
Simfonie cromatică pentru un roman neterminat. Romanul îi aparţine lui Dostoievski. Filmul, lui Richard Ayoade, cineast britanic cu mamă norvegiană şi tată nigerian, cunoscut pentru Submarine ca regizor şi pentru rolul din serialul The IT Crowd ca actor. Eclectismul ar fi numitorul comun al vieţii şi operei sale. So far! Explicitez mai departe.

Un tânăr şi şleampăt funcţionar (Jesse Eisenberg), rotiţă invizibilă într-un aparat birocratic opresiv. Depersonalizant. Orwellian. Kafkian. Brazil-izat. Micro-schizopolis. Excesiv de timid şi retras, multe ticuri, tendinţe maladive de lichefiere în prezenţa altor fiinţe umane, în special a femeilor. Mai precis a femeii de care e amorezat în sinea lui, o colegă de job aparent blajină (Mia Wasikowska). Pasionată de pictură în afara orelor de program. Spaţiu privat depersonalizat, tranzitiv, tranzacţional. O mamă internată în azil. Gadget preferat: telescopul. Folosit pentru spionarea pasivă a subiectului adoraţiei sale. Element disruptiv: angajarea în agenţie a unui tip care-i seamănă perfect. Fizic. Altfel, complet diferit: expansiv, popular, relaxat, ladies' man. Un alter ego, în fond. A better self wannabe. Externalizare a fricii şi responsabilităilor, splitare a personalităţii. Monadă multiplicată cu doi. Coşmar perfect, climatizat.

Am rezumat fără verbe The Double, comedie neagră intens(iv) colorată, complet diferită de Enemy, care trata tema dintr-o perspectivă aproape filosofică (o să detaliez într-un post viitor). Culori tari. Suprasasturate. Reflexii metalizate uneori. Unghiuri a la Wong Kar Wai, fetişizare a detaliilor şi uz al muzicii în aceeaşi manieră wkw-iană. Dacă Wong îşi ilustra poveştile cu hituri occidentale din anii 60-90 (sau cu prelucrări locale ale acestora), Ayoade alege piese pop-folk japoneze. Interpretate, în fond, de imitatori ai artiştilor occidentali (în cazul de faţă, Kyu Sakamoto şi Jacky Yoshikawa & His Blue Comets). Tonomatul e şi el prezent. Există şi muzică originală. Compusă de Andrew Hewitt. Diegetică, de regulă. Cadrele sunt stilizate, bibilite la milimetru. Ecleraj low key, atmosferă claustrofobică, geometrizată expresionist. Ayoade e un tip care şi-a făcut temele. Nu doar că mi-a captat curiozitatea, dar mi-a câştigat şi atenţia ;)

P.S.: Pe lângă temă (doppelganger), mai există o singură asemănare între The Double şi Enemy: galbenul muştarizat din câteva scene de interior, precum astea două.

Screenshot from Enemy
Screenshot from The Double
More screencaptures (slideshow best viewed in full screen mode/click the speaker button on the upper left corner if you want music to be played):

joi, 8 mai 2014

„Miracles happen, Gus”!

Sau the true moment of choice (pentru cei ce-au văzut Vanilla Sky!) 


Vreau să vă zic aşa: doamna blondă din imagine şi fiul ei au cărat banner-ul ăsta nu din cale-afară de arătos, încropit ca la grădiniţă parcă, peste tot unde Sunderland a avut meciuri în ultimele 5 etape. Au mers după echipa vieţilor lor de-a lungul şi de-a latul insulei, afişând imperturbabil acest mesaj, fie soare, ploaie, burniţă, zloată sau ce mai dă Dumnezeu pe stadioanele din Anglia. Şi dă!

Printre faze anoste sau de pus în antologii, accidentări sau schimbări, camerele se opreau din când când asupra lor, prilej pentru comentatori să vorbească şi mai abitir în dodii. Contextul le dădea ghes: Sunderland era coada cozii în Premier League. E drept, mai avea două restanţe (teoretic două şanse în plus pentru cine ştie să profite de ele), dar oricum şanse de a avita retrogradarea erau minime, matematic vorbind.

Puţini au crezut în Sunderland în aceste trei săptămâni fenomenologic-istorice pentru ei, mai ales că programul era criminal: deplasări la Manchester City, Chelsea şi Manchester United. Ce credeţi c-au făcut în partidele astea plăieşii lui Gus Poyet, uruguayan de felul lui? S-au dus pe-acolo doar ca să fie drumul cu oameni? Nici pomeneală. Aşa ceva nu e posibil în Anglia. Cel puţin nu deocamdată! Ce-au făcut, deci? Senzaţie, cum s-ar spune! 2-2 la City (au fost egalaţi în ultimele clipe, pe o gafă de portar, deşi au condus cu 2-0), 1-0 cu Chelsea şi 1-0 cu United. Cu aceste isprăvi, pe care iniţial nimeni nu le lua în serios sau în calcul, cărora li s-au adăugat alte două izbânzi pe teren propriu, Sunderland a ţâşnit efectiv de pe ultimul loc (20) până pe 14 şi ar putea să mai urce două locuri dacă învinge şi duminică, în ultima etapă. The Great Escape. A doua de acest fel în analele Premier League.

Prin aprilie, mai exact pe 7, după o înfrângere ruşinoasă cu Tottenham, Poyet decreta cu acea luciditate pe care doar amărăciunea fundamentală ţi-o poate da: „We need a miracle. We need something unique. A shock. I cannot see it coming”. Răspunsul a venit prompt sub forma acestei pânze stângaci pictate: „Miracles happen, Gus”! (Semnul exclamării e de la mine, căci nu puteam pune punct, fiindcă nici doamna cu banner-ul nu a pus punct. Avea motivele ei.) Ţineţi minte vorbele astea, totuşi. S-ar putea să fie printre cele mai importante vorbe pe care le veţi auzi anul ăsta, un an foarte logoreiza(n)t, dacă pot spune aşa. „Miracles happen”! De-acum o axiomă! 

Pe care aş lega-o strâns de întrebarea acestui tânăr islandez, devenit personaj de film (The Deep de Balthasar Kormakur) după ce a rezistat vreo 12 ore într-un Atlantic aproape îngheţat, victimă a unui naufragiu cu un micuţ vas de pescuit (se întâmpla în 1984).

Întrebarea era adresată unor oameni de ştiinţă care nu puteau pricepe cum a reuşit un ins grăsunel, fără cine ştie ce condiţie fizică, să supravieţuiască în condiţii aproape imposibile (apă rece, valuri puternice, noapte, posibilităţi de orientare aproape nule). Că doar nu era focă sau morsă! Cum-necum, a reuşit. Cum-necum, şi Sunderland a reuşit! Spargeţi-vă capul de vreţi, căutând o explicaţie strictamente tehnică, e problema voastră. Eu mă mulţumesc cu această realitate care nu muşcă, ci vorbeşte. Pre limba ei.

marți, 6 mai 2014

joi, 1 mai 2014

Whitewash: „All I need is some sunshine...”



Te trezeşti dimineaţa, de obicei din beţie, mergi la abc-ul din colţ să-ţi faci refill-ul şi când să te întorci acasă, atenţia ţi-e atrasă de nişte acorduri familiare. Muzica se aude înfundat, ciuleşti urechile, duf, duf, duf, la dracu'... Basul răzbate ca printr-o perdea de apă, difuzoarele sunt la maximum. Te uiţi jur împrejur, nada, mai degrabă rien, Quebec oblige, în afară de un automobil, singurul de altfel, parcat în faţa prăvăliei. Un furtun e cablat la ţeava de eşapament şi vârât în habitaclu, în dreptul locului ocupat de şofer. Ţi-e cam limpede ce se întâmplă şi-l abordezi pe nebun. După un dialog abulic şi niţică rezistenţă ofuscată, omul cedează, ba îi mai vine şi culoarea-n obraji când îi propui să tragă la tine până-şi mai pune gândurile în ordine. O zi, două, ceva de genul.

Din vorbă-n vorbă şi din bere-n bere, aflaţi lucruri unul despre altul: el că nevastă-ta, pasionată de păpuşi, mai bine de zis de ochii lor (weird, I know), a murit de cancer cu un an în urmă, motiv pentru care te-ai apucat de băut, tu că el e inginer IT, căsătorit, are doi copii minori şi că jocurile de noroc l-au adus în sapă de lemn, motiv pentru care a fugit de-acasă chitit să tragă heblul, cum se zice. L-ai deturnat, carevasăzică, şi - încălzit uşor de aburii aloolului - te gândeşti că ai făcut o faptă bună. N-ai 15.000 de dolari să-l împrumuţi, eşti rupt în cur şi tu după ce ai rămas inclusiv fără permisul de a conduce un pluguşor de deszăpezire, suspendat în urma unui accident provocat ebrietat fiind. Lasă, o să găsească el o formulă să iasă din bucluc, îţi zici. Şi mai desfaceţi o bere.

Nici o clipă nu ţi-ai imaginat că a doua zi, când vei veni abţiguit de la cârciumă, în crucea serii, îl vei găsi pe bărbatul acesta cu accent englezesc nostim, cotrobăind prin lucrurile tale, că-l vei prinde îndesându-şi prin buzunare globii oculari de plastic pe care fosta soţie îi monta păpuşilor. Apucaseşi să-i spui că ar costa cam 10 dolari bucata, iar tembelul ăsta şi-a imaginat că-şi va acoperi o parte din datorii din vânzarea lor. Ce prost!

Cine? El sau tu? Căci de-acolo, de la momentul în care ai auzit muzica aia ca printr-un tifon ceva mai gros, ţi se trag toate. Acum stai aici, ascuns în pădure ca o jivină fugărită, în ger, în cabina strâmtă şi rece a acestui minibuldozer cu lama căruia l-ai trosnit pe cel ce încerca să-ţi fure din casă, asta după ce l-ai salvat de la moarte şi l-ai găzduit în casa ta. (Ca să vezi cum e viaţa, domnule ofiţer!). Nu l-ai lovit dinadins, stătea ca boul în mijlocul drumului, în bătaia farurilor, iar tu te-ai blocat, ai înţepenit în scaun şi trosc, l-ai plesnit în plin. A căzut ca un sac, la cinci metri în faţă. Zadarnică-i fuga, amice! Nu poţi fugi nici de faptă, nici de conştiinţa-ţi ce nu se lasă îmblânzită de nici un alibi. Şi faci eforturi, chiar că faci.

Canada, creierii nordici ai Quebecului, iarnă surdă, grea, ca-n poveştile lui Jack London: iată decorul în care Emanuel Hoss-Desmarais îşi plasează debutul în lungmetraj, acest Whitewash, character study fără floricele şi metafore inutile, centrat pe jocul eminamente corporal al lui Thomas Haden Church, actor american folosit în general în comedii. Mai mult sau mai puţin negre (Don McKay), mai mult sau mai puţin romantice (Sideways, Smart People), mai mult sau mai puţin trăznite (Idiocracy). Iar Thomas Haden Church, prezent practic în fiecare scenă şi singur în cam trei sferturi de film, n-a fost niciodată mai bun şi mai convingător ca aici, într-un rol ce are de-a face cu teme deloc comode, deloc uşor de transpus credibil: izolare, paranoia, alcoolism, supravieţuire, vorbitul de unul singur sau - şi mai straniu - cu utilajul în care îşi face hogeac. Este o revelaţie, realmente! 

Hoss-Desmarais își asumă riscuri considerabile cu un material epic ce nu se încadrează în nici unul dintre cele trei mari tipuri de conflict dramatic (british version): om împotriva altui om, om vs. natură şi om împotriva lui însuşi/propriului eu. Whitewash e o mixtură t(r)ipologică, echilibrat şi atent dozată, care se lipseşte până şi de muzică pentru a sugera sau a da mură în gură indicii. La fel ca Bruce - acesta e numele protagonistului ce-şi înfruntă diavolii în sălbăticie - şi spectatorul e pe cont propriu. Adică exact aşa cum ar trebui să se întâmple în orice film ce se face punte peste apa neagră* a inner self-ului. Fiindcă, vorba lui Bergman, din interior privită, nebunia (în cazul de faţă, alunecarea în nebunie) este perfect logică.

* Black Water e şi piesa pe care curg nu doar imaginile din slideshow, device pe care-l voi folosi constant de-acum înainte pentru a-mi ilustra cât mai cursiv/modern textele, ci şi genericul de final. Acolo e un binevenit pansament pe rana contextuală, în montajul meu e mai curând o formă de a vă îndrepta atenţia spre cvintetul canadian care a lansat-o: Timber Timbre. Merită toată atenţia şi nu doar melodia asta! Nu ştiu dacă hipsterii de la Eclectic FM au auzit de ea, însă pentru binele tuturor, sper că nu!