Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum: memorie şi evanescenţă

Filmul ca filmul, dar cei patru domni în vârstă, toţi trecuţi de 80 de ani (nu le spun bătrâni, căci bătrân înseamnă - de regulă - ramolisment, resemnare şi răutate), trei la costum şi unul, domnul cu cimpoiul, în straie armâneşti, sunt funciarmente fascinanţi. Mihai Gherase, Vasile Giogi, Dumitru Zogu şi Nicolae Zogu sunt aromâni fârşeroţi din Cogealac, jud. Constanţa, şi protagonişti ai documentarului Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum (regizor Eliza Zdru). Farmecul, vitalitatea, umorul, bunul simţ şi plăcerea cu care evoluează pe scenă şi-n afara ei te fac să treci peste micile hibe ale filmului. Nu voi insista, pentru că e mai puţin important aspectul acesta (ceva de genul substance over style).

foto: cinesseur

Ce cântă ei e o muzică pe cale de dispariţie şi tocmai tentativa aceasta de a consemna video pasiunea lor, combinaţie de jurnal în mişcare (imagini behind the scenes din voiajele spre concertele susţinute în ţară şi-n străinătate) şi jurnal static (imagini din familiile şi gospodăriile lor), reprezintă miezul acestui documentar ce aminteşte, tematic, de Buena Vista Social Club. Descoperiţi şi promovaţi de Grigore Leşe, cei patru domni interpretează muzică polifonică în tradiţia comunităţii din care fac parte, gen pe care l-aş vedea fără nici un fel de problemă într-un film de Jarmusch. Şi nu fiindcă e exotic, ci fiindcă are acea complexitate şi patină a timpului ce-l face universal!

Atenţie, însă! Nu doar muzica lor e polifonică... Şi vorbirea e tot aşa: cuvintele trec de la unul la celălalt, uneori înainte de terminarea frazei, şi se articulează într-un discurs comun, limpede şi închegat. Gesturile sunt polifonice: există un soi de sincronizare uluitoare în ele, fie că e vorba de cârlibană (un baston cu capătul de sus încovoiat astfel încât să poate prinde piciorul oii fără a-i mai da şansa de a scăpa), fie de mărgelele cu care-şi fac socotelile. Ce să mai?, prezenţa lor în sine e polifonică, iar senzaţia mea este că această polifonie nu-i nimic altceva decât o extensie a traiului într-o comunitate foarte (re)strânsă. 

Din moment ce modul lor de viaţă este croit pe aceste baze, nu e de mirare că şi muzica-i la fel. Au deprins-o de mici, natural, care cu oile, care la pădure, aşa o redau. Nealterată de mode[rnitate] sau de părerile eventualilor băgători de seamă.

foto: cinesseur

I-am văzut aseară pe scenă, la Studio, după proiecţia filmului, în cadrul FFE. În principiu, veniseră pentru o sesiune de Q & A, alături de Eliza. Numai că, deşi aveau chef de vorbă, tot ce le place mai mult şi mai mult au făcut: au cântat. În graiul şi-n lumea lor. Pe urmă, au tradus în româneşte versurile. Şi s-au lansat în consideraţii vioaie şi pertinente despre lumea din melodiile lor şi cea de azi. Şi aşa, dintr-una într-alta, s-a legat un dialog antrenant cu publicul, eclectic şi pe anumite porţiuni sub nivelul evenimentului. Cum se întâmplă de fiecare dată când intrarea e liberă...

Eliza Zdru şi un tip, cercetător de la MŢR, pe post de moderator. A venit ca la jogging. Partea bună: şi-a cerut scuze!

Trâgând linie: prin simplitatea lor debordant-molipsitoare, aceşti domni în vârstă nu au nici o legătură cu noţiunea de public aşa cum şi-o manufacturează „artiştii” făcuţi, nu născuţi (so to speak). Reprezentaţiile pe care ei le oferă, sunt - înainte de orice - din plăcere şi pentru plăcerea lor. Spontani şi fără morgă, se comportă pe scenă exact aşa cum o fac pe la casele lor: degajat, relaxat, afabil. Nu-şi imaginează că vor rămâne în istorie şi nici nu-şi doresc. Vorba unuia dintre ei: „Ce să fac eu cu istoria, dacă mă duc?” De tradiţie le pasă. Le-ar plăcea s-o transmită, dar nu au cui. Odraslele (proprii sau ale altora) nu sunt interesate de „mormăielile” lor. Prin urmare, dacă tot s-a ivit ocazia, le lasă muzeului. Cântece pentru un muzeu/Songs for a Museum. Şi pentru inima lor!

P.S.: Cântece pentru un muzeu este lungmetrajul de debut al Elizei Zdru, aromâncă şi ea (for that matter). În prezent, lucrează la cel de-al doilea documentar, aflat în stadiul de producție, un film despre frații Manakia, primii cineaști din Balcani.