Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 1 mai 2014

Whitewash: „All I need is some sunshine...”



Te trezeşti dimineaţa, de obicei din beţie, mergi la abc-ul din colţ să-ţi faci refill-ul şi când să te întorci acasă, atenţia ţi-e atrasă de nişte acorduri familiare. Muzica se aude înfundat, ciuleşti urechile, duf, duf, duf, la dracu'... Basul răzbate ca printr-o perdea de apă, difuzoarele sunt la maximum. Te uiţi jur împrejur, nada, mai degrabă rien, Quebec oblige, în afară de un automobil, singurul de altfel, parcat în faţa prăvăliei. Un furtun e cablat la ţeava de eşapament şi vârât în habitaclu, în dreptul locului ocupat de şofer. Ţi-e cam limpede ce se întâmplă şi-l abordezi pe nebun. După un dialog abulic şi niţică rezistenţă ofuscată, omul cedează, ba îi mai vine şi culoarea-n obraji când îi propui să tragă la tine până-şi mai pune gândurile în ordine. O zi, două, ceva de genul.

Din vorbă-n vorbă şi din bere-n bere, aflaţi lucruri unul despre altul: el că nevastă-ta, pasionată de păpuşi, mai bine de zis de ochii lor (weird, I know), a murit de cancer cu un an în urmă, motiv pentru care te-ai apucat de băut, tu că el e inginer IT, căsătorit, are doi copii minori şi că jocurile de noroc l-au adus în sapă de lemn, motiv pentru care a fugit de-acasă chitit să tragă heblul, cum se zice. L-ai deturnat, carevasăzică, şi - încălzit uşor de aburii aloolului - te gândeşti că ai făcut o faptă bună. N-ai 15.000 de dolari să-l împrumuţi, eşti rupt în cur şi tu după ce ai rămas inclusiv fără permisul de a conduce un pluguşor de deszăpezire, suspendat în urma unui accident provocat ebrietat fiind. Lasă, o să găsească el o formulă să iasă din bucluc, îţi zici. Şi mai desfaceţi o bere.

Nici o clipă nu ţi-ai imaginat că a doua zi, când vei veni abţiguit de la cârciumă, în crucea serii, îl vei găsi pe bărbatul acesta cu accent englezesc nostim, cotrobăind prin lucrurile tale, că-l vei prinde îndesându-şi prin buzunare globii oculari de plastic pe care fosta soţie îi monta păpuşilor. Apucaseşi să-i spui că ar costa cam 10 dolari bucata, iar tembelul ăsta şi-a imaginat că-şi va acoperi o parte din datorii din vânzarea lor. Ce prost!

Cine? El sau tu? Căci de-acolo, de la momentul în care ai auzit muzica aia ca printr-un tifon ceva mai gros, ţi se trag toate. Acum stai aici, ascuns în pădure ca o jivină fugărită, în ger, în cabina strâmtă şi rece a acestui minibuldozer cu lama căruia l-ai trosnit pe cel ce încerca să-ţi fure din casă, asta după ce l-ai salvat de la moarte şi l-ai găzduit în casa ta. (Ca să vezi cum e viaţa, domnule ofiţer!). Nu l-ai lovit dinadins, stătea ca boul în mijlocul drumului, în bătaia farurilor, iar tu te-ai blocat, ai înţepenit în scaun şi trosc, l-ai plesnit în plin. A căzut ca un sac, la cinci metri în faţă. Zadarnică-i fuga, amice! Nu poţi fugi nici de faptă, nici de conştiinţa-ţi ce nu se lasă îmblânzită de nici un alibi. Şi faci eforturi, chiar că faci.

Canada, creierii nordici ai Quebecului, iarnă surdă, grea, ca-n poveştile lui Jack London: iată decorul în care Emanuel Hoss-Desmarais îşi plasează debutul în lungmetraj, acest Whitewash, character study fără floricele şi metafore inutile, centrat pe jocul eminamente corporal al lui Thomas Haden Church, actor american folosit în general în comedii. Mai mult sau mai puţin negre (Don McKay), mai mult sau mai puţin romantice (Sideways, Smart People), mai mult sau mai puţin trăznite (Idiocracy). Iar Thomas Haden Church, prezent practic în fiecare scenă şi singur în cam trei sferturi de film, n-a fost niciodată mai bun şi mai convingător ca aici, într-un rol ce are de-a face cu teme deloc comode, deloc uşor de transpus credibil: izolare, paranoia, alcoolism, supravieţuire, vorbitul de unul singur sau - şi mai straniu - cu utilajul în care îşi face hogeac. Este o revelaţie, realmente! 

Hoss-Desmarais își asumă riscuri considerabile cu un material epic ce nu se încadrează în nici unul dintre cele trei mari tipuri de conflict dramatic (british version): om împotriva altui om, om vs. natură şi om împotriva lui însuşi/propriului eu. Whitewash e o mixtură t(r)ipologică, echilibrat şi atent dozată, care se lipseşte până şi de muzică pentru a sugera sau a da mură în gură indicii. La fel ca Bruce - acesta e numele protagonistului ce-şi înfruntă diavolii în sălbăticie - şi spectatorul e pe cont propriu. Adică exact aşa cum ar trebui să se întâmple în orice film ce se face punte peste apa neagră* a inner self-ului. Fiindcă, vorba lui Bergman, din interior privită, nebunia (în cazul de faţă, alunecarea în nebunie) este perfect logică.

* Black Water e şi piesa pe care curg nu doar imaginile din slideshow, device pe care-l voi folosi constant de-acum înainte pentru a-mi ilustra cât mai cursiv/modern textele, ci şi genericul de final. Acolo e un binevenit pansament pe rana contextuală, în montajul meu e mai curând o formă de a vă îndrepta atenţia spre cvintetul canadian care a lansat-o: Timber Timbre. Merită toată atenţia şi nu doar melodia asta! Nu ştiu dacă hipsterii de la Eclectic FM au auzit de ea, însă pentru binele tuturor, sper că nu!