Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 29 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best „mots de passe”

Screenshots from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

Cum nu toată lumea e familiarizată cu sintagma, reiau definiţia lui Baudrillard pe baza căreia am instituit această categorie: „Mots de passe... L’expression me semble assez bien dessiner une façon quasi initiatique d’entrer à l’intérieur des choses, sans pour autant en dresser un catalogue. Car les mots sont porteurs, générateurs d’idées, plus encore, peut-être, que l’inverse. Opérateurs de charme, opérateurs magiques, non seulement ils transmettent ces idées et ces choses, mais eux-mêmes se métaphorisent, se métabolisent les uns dans les autres, selon une sorte d’évolution en spirale. C’est ainsi qu’ils sont passeurs d’idées.”

În filmul lui Cronenberg, liberty (sau liberté în limba de scriere a versurilor) e introdus de o fantomă, căci ce altceva e o fantomă dacă nu o ipostază a libertăţii absolute, arbitrare, prezenţă insonoră în apariţii, dar cât se poate de vorbăreaţă odată întrupată? Cuvântul (de trecere) va fi repetat de cinci ori pe parcursul a aproape două ceasuri. Cam mult, au zis unii. Deloc, zic eu. Pentru că a cita diverse strofe din ilustrul poem eluardian, într-un context în care Hollywood-ul e teatru de operaţiuni, nu e fiţă intello, ci epitom al evadării romantice dintr-o lume închisă, cosangvinizată.

luni, 26 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best Selfie

Runner up

Screenshot from L'extravagant voyage du jeune et prodigieux T.S. Spivet 
(dir. Jean-Pierre Jeunet/2013)

And the winner is... selfie-ul ratat al titubantului comandant-anchetator Van der Weyden (un Bernard Pruvost excepţional, scos de Dumont din joben realmente), deranjat în tentativa de auto-portretizare cu telefonul de un elicopter aducător de veşti proaste.

Screenshots from P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Scurt, dar complementar, un text tematic tot pe 26 (universul care conspiră, drăguţul!). Dacă fac trimitere spre el e şi pentru că filmul lui Jeunet corespunde accepţiunii date de Debray (o găsiţi acolo) acestui termen. Chiar şi aşa, rămân la ideea că adaptarea cărţii lui Reif Larsen a generat un film agreabil.

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best Answered Question (in a Film)

Screenshot from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)
El, actorul-megavedetă pe Broadway, plin de fumuri, sigur pe sine şi cinic. Ea, fiica unui actor cândva star la Hollywood, refugiat acum pe Broadway pentru o lovitură de imagine care să-l readucă în prim-plan, proaspăt ieşită de la dezintoxicare şi angajată ca asistentă personală a tatălui, doar-doar s-o da pe brazdă, nesigură pe ea, dar foarte înfiptă tocmai pentru a-şi masca lipsa de încredere. Fumează amândoi în balconul teatrului şi joacă „truth or dare”. El alege adevăr(ul), fiindcă îi vine mai uşor să spună lucrurilor pe nume şi oricum nu menajează pe nimeni, deci nici pe fetişcana asta rebelă, ea alege provocare(a), mai ales că-i şi cam place de el. Şi nu doar din spirit de frondă, pentru că dacă nu e clar deja, el şi tatăl ei sunt rivali pe scenă.

Într-un astfel de balans pe muchia flirtului, întrebarea ei pică aproape firesc: 
- If you weren't afraid what you wanna do to me?
Răspunsul lui, franc şi cravaşant, îi taie aripile:
- I'd pull your eyes out of your head, I'd put them in my own skull and look around so I can see the street the way I used to when I was your age.

Simply beautiful! Simply the best!

Previous best answered questions:
2013
2012

vineri, 23 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best Live Act in a Movie



Două sunt reprezentaţiile şi amândouă sunt inserate diegetic de Dumont în desfăşurarea de forţe (supranaturale şi subumane) din P'tit Quinquin, miniserie tv plasată de subsemnatul pe locul I în ierarhia celor mai bune filme (producţii cinematografice) ale anului trecut. Bine, pentru cei familiarizaţi cu stilul lui Dumont nu-i nici o noutate folosirea muzicii în formula asta, însă aici se întrece pe sine, ajutat evident şi de spaţiul generos alocat convoluţiilor epice, implicit dezvoltării personajelor.

Lisa Hartmann, interpreta (şi compozitoarea) acestei piese, înglobează tot ce-i mai naiv şi totodată kitsch în aspiraţiile de vedetă ale unei fete de la ţară, rămânând totuşi departe de ridicolul unei posturi de genul ăsta. Ridicoli şi aberanţi sunt ceilalţi. Coliziunea dintre ingenuitatea unei adolescente ce-şi doreşte să ajungă star şi obtuzitatea unei lumi rejective va avea un climax gândit parcă în trasa acelui celebru principiu „jeter des perles à des cochons”. Ieşirea ei din scenă e copleşitor de absurdă, dar numai pentru cei din exterior. Mais c'est „la bête humaine, mon commandant!”, n'est-ce pas?

marți, 20 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best Use of Suspense

Screenshot from Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013)

Vor reuşi cele două femei să termine îngheţata, ce se topeşte accelerat, înainte ca gondola să ajungă la capăt? 11 minute durează un tur, dus sau întors, şi e filmat în timp real.

***
Primul episod din seria asta e aici, iar dacă nu aţi mai prizat ceva suspans lately, găsiţi aici o lecţie numai bună de recapitulat.

duminică, 18 ianuarie 2015

Birdman: maelstrom cinetic, satiră subtextuală


Ca să parafrazez faimosul titlu al povestirii (şi implicit al volumului ce o conţine), liant narativ esenţial pentru Birdman, or The Unexpected Virtue of Ignorance, adică cel mai recent film al mexicanului Alejandro González Iñárritu, despre ce vorbim când vorbim despre filmele americane (hollywoodiene) din ziua de azi? Despre tehnică, cu trimitere manifestă la tot mai savantele coregrafii ale camerei de filmat? (Gravity n-a fost epocalul film pe care mulţi îl aşteptau, însă camera dirijată maiestuos de Lubezki a rămas în memoria cinefilă). Despre distribuţiile stelare şi jocul actorilor (raportat în primul rând la nivelul lor de celebritate)? Despre succesul de casă şi reverb-ul social media în ecuaţia comercială?

Despre (re)branding-ul de auteur şi, inevitabil, despre stil şi modul în care acestea influenţează relevanţa artistică a unui regizor? Nolan ne-a făcut să credem în independenţa sa artistică şi iată că, sub pretextul ranforsării estetice a blockbuster-elor, a devenit un port-drapel al marilor studiouri. Despre efecte speciale şi realism (cu doar aparent aberantul paradox că realul ajunge să fie reprodus prin CGI în cele mai mărunte detalii)? Despre identificarea emoţională, primară deci, cu diverse personaje amorale, imorale or pur şi simplu detestabile, gen Jordan Belfort din TWoWS (adus şi-n România anul ăsta să ţină prelegeri ca guru pocăit ce e)? Despre superoi şi miturile ce rămân în urma lor precum cozile de cometă?

Cu insolenţa specifică cineaştilor formaţi în culturi alogene, Iñárritu sintetizează ingenios toate aceste paradigme (da, da, inclusiv rolul CGI-ului) într-un strălucitor meta-film ce funcţionează ca şarjă satirică îndreptată atât spre cultura pop contemporană (inclusiv spre formatorii ei), cât şi spre personalităţile supradimensionate, egolatre, care confiscă sistemul în încercarea de a-i conserva aura de intangibilitate şi profitul. Păşind dincolo de perimetrul social sumbru în care-şi încadrase precedentele lungmetraje (Amores Perros, 21 Grams, Babel şi Biutiful), Iñárritu operează aici într-un registru ce aminteşte de Charlie Kaufman şi-al său Synecdoche, New York, concentrându-se strict pe cartografierea zbuciumului necontenit al unei lumi excentrice, intens autoreferenţială.


În acest microhabitat, Michael Keaton este personificarea unui actor (mono)maniac cu pronunţate însuşiri telekinetice, Riggan Thomson, zeu decăzut al unei francize de succes în anii 90 - Birdman (aflăm că seriei i s-a pus capăt în 1992 inclusiv din cauza refuzului său). Cum şi pentru Keaton tot din 1992 datează ultimul succes notabil (Batman Returns), paralelismul între cele două bio-filmografii depăşeşte stadiul de coincidenţă ocurenţială, nu găsiţi? Îl vom cunoaşte ex aprupto, fără nimb, în limbul în care se zbate, un teatru pe Broadway nu tocmai răsărit. Se chinuie să monteze din dublă postură, regizor şi actor, povestirea lui Raymond Carver (What We Talk About When We Talk About Love) parafrazată de mine la începutul acestui text, cu ideea fixă de a reperfora anonimatul în care s-a scufundat.

Problemelor de carieră li se adaugă marasmul din viaţa personală: fiica (Emma Stone) tocmai ce a ieşit de la rehab şi a angajat-o ca asistentă personală pentru a putea s-o ţină sub supraveghere, fosta soţie (Amy Ryan) îi reproşează, cu blândeţe, e drept, tot felul de lucruri din trecutul comun, amanta (Andrea Riseborough), colegă de trupă, are şi ea frustrările ei, iar cel mai bun prieten (Zach Galifianakis), totodată şi manager, e mereu acolo cu câte o problemă (financiară, tehnică, juridică etc.). Despre relaţia cu una dintre vedetele aduse să magnetizeze publicul (Edward Norton/Mike Shiner) ce-ar mai fi de spus? Poate că e una dintre cele mai eclatante love/hate relationships văzute în cinema-ul american în ultimii 10-15 ani! Pe deasupra, mai aude şi voci (şi mă opresc aici fiindcă nu vreau să spoileresc mai mult decât e cazul).

Urmărindu-i îndeaproape obsesia disperată de a resemnifica în ochii tuturor, misiune personală autoimpusă ce se oglindeşte mereu deformat în percepţia celorlalţi actori din trupă, ei înşişi animaţi sau ghidaţi de o agendă personală mai mult sau mai puţin limpede, dacă nu cumva meschină, Iñárritu orchestrează o simfonie a exasperării culturale. Plasată într-un milieu de tip Broadway, pe care unele personaje îl văd ca anticameră a Hollywood-ului, iar altele doar o magazine întunecoasă din care nu mai pot ieşi, Birdman loveşte în plin sistemul, vorbind fără ocolişuri (şi fără iz vindicativ, nota bene) despre starea actuală a cinematografului şi a subculturii ce-l înconjoară (prefixul sub- trebuie luat în accepţiune sociologică).

Printr-o lovitură de geniu sau pur şi simplu pe baza unor rezonanţe elective, Iñárritu a apelat la Emmanuel Lubezki, mastermind-ul acrobaţiilor vizuale din mai-sus pomenitul Gravity, iar acesta nu a întârziat să livreze: Birdman este conceput ca o succesiune de planuri-secvenţă savant înlănţuite de editorii Douglas Crise şi Stephen Mirrone, astfel încât totul pare un lung şi neîntrerupt cadru (în genul Russian Ark al lui Sokurov). Un montaj simulat, dacă vreţi, în care tăieturile sunt atât de netede şi fasonate că realmente nu se mai zăresc/simt (evident, un ochi antrenat le va dibui, însă e prea puţin important unde le va sau câte va găsi). Senzaţia de continuum e impresionant întreţinută şi e cu atât mai spectaculoasă, cu cât epicul devine mai fluid, curgând prin spaţii şi în direcţii ce nu pot fi, fizic vorbind, susţinute într-un singur plan.


E o opţiune neîndoios temerară, mai ales nu există condiţionarea aşa-zisului „timp real” al desfăşurării naraţiunii. Întâmplările de aici nu se întind pe o durată anume, să zicem două ore sau 24 de ore. Între repetiţii, adică momentul în care firul narativ îşi începe deşirarea, şi premiera-catapultă, se scurg zile întregi în care mai au loc şi câteva avanpremiere-teaser, astfel că dorinţa de a transmite spectatorului acea senzaţie de imediateţe acută, acel hic et nunc din Lola rennt, de pildă, nu apare ca obligatorie. Prin urmare, existau formule clasice de a separa apele, de a marca punctele de inflexiune sau de trecere.

Ei bine, nu! Camera se mişcă încontinuu, evacuând timpii morţi prin compresia timpului propriu-zis iar atunci când aceştia nu mai pot fi evitaţi, tranziţia e abil camuflată prin insesizabile tăieturi. Aplombul cinetic al aparatului de filmat este fascinant, dansul lui în jurul personajelor are ceva din numerele de hipnoză ale unui magician de top. Le însoţeşte pe holuri, în culise, în cabine, din spate, din faţă, din lateral, pe traiectorii uluitor desenate, uneori în cercuri ample şi lente, executate în permanenţă la înălţimea subiecţilor, nici mai sus, nici mai jos. Uneori pare a fi un fluture curios şi nehotărât, alteori vine în picaj din înalturi, ca un vultur ce-şi atacă fulgerător prada, pentru a-şi schimba direcţia în ultima clipă. Cu toate acestea Lubezki nu-l transformă în personaj care să deturneze decisiv atenţia! E cel mult un martor al combustiei interioare ce ţine protagoniştii în priză, în mişcare, căci asta este esenţa lumii, vieţii, urcării şi căderii lor. Şi e exact alegerea potrivită pentru un astfel de mediu...

Am remarcat fără prea multă încântare că destule minţi luminate de pe-aici şi de-aiurea au considerat Maps to the Stars o acidă, acerbă, solidă etc. satiră la adresa Hollywood-ului. Cum ar veni, Cronenberg ar fi pus tunurile pe o industrie sau pe un sistem industrial de a face filme (în care el a lucrat o singură dată, când cu A History of Violence). Dacă te uiţi la interviurile acordate, n-a rămas chiar cu sechele de pe urma acelui experiment, ba dimpotrivă. Excluzând, deci, o ipotetică motivaţie personală, ar mai rămâne cea artistică, însă doar dacă priveşti filmul la prima mână, altfel se observă că şi aceea e îndreptată în altă parte.

Riggan Thomson: „Do you know what this is? No, you don't because you don't feel this thing!
Birdman, în schimb, are toate datele unei satire (ca să păstrez terminologia) în care star system-ul e atacat frontal. E drept, tonul e moderat, vârful floretei nu e otrăvit, ironia nu pulverizează tot ce întâlneşte în cale, dar asta nu o face mai puţin eficientă. În filmul lui Iñárritu toţi sunt un pic ridicoli sau deplasaţi şi, fiind vorba despre actori cu personalităţi accentuate şi hachiţoase, ridicolul e şi mai izbitor. Superficialitatea publicului, recte a culturii americane mainstream, ambele într-o expansiune fără predecent, sunt luate şi ele în cătare, dar fără mizantropie sau morozitate superioară. Cei patru scenarişti (Inárittu, Nicolás Giacobone, Alexander Dinelaris şi Armando Bo) ştiu prea bine virtuţile subtilităţii pentru a se hazarda în lupte la baionetă, aşa că demersul lor pare croit pe acel vechi adagio latin: ridendo castigat mores.

În contextul ăsta, criticii de teatru/film/orice sunt un cal de bătaie ce nu putea scăpa uşor: atât Riggan, cât şi Mike Shiner, rivalul său mai tânăr şi mai căpos, se lansează în puternice diatribe împotriva celor ce pot distruge sau consacra exclusiv din pix un spectacol sau un performer. Ţinta lor este criticul de teatru al New York Times, Tabitha Dickinson (Lindsay Duncan), personaj ce-şi cunoaşte exact puterea şi influenţa, folosindu-le ca atare, chiar dacă verdictele îi sunt minate de prejudecăţi, antipatii şi - din nou - superficialitate! „Nu judecaţi nimic în profunzime, vă mărginiţi la a eticheta, la a transforma în etichete gălăgia pe care o aveţi în cap”, îi şuieră metonimic Riggan, iar ea nici măcar nu clipeşte.

Well, deşi nu-s critic, sper să fi depăşit cu acest text balizele etichetării, ispită aproape de neevitat în nişte timpuri în care esenţializarea nu mai e apanajul inteligenţei, ci al prostiei impetuoase!

A thing is a thing not what is said of that thing.” (inscripţia din dreapta jos)

marți, 13 ianuarie 2015

Cvasimilitudini II.5 [„The plot thickens”]

Screenshot from The Grand Budapest Hotel (dir. Wes Anderson/2014)

Screenshot from Magic in the Moonlight (dir. Woody Allen/2014)

Lista filmelor în care apare replica asta e luuuuungă, lungă (o găsiţi aici). Surprinzător (parţial) e că apare în acelaşi an în filmele a doi grei într-ale storytelling-ului amplu, copios ornamentat, dar nu aş face caz din asta, nici măcar haz, deoarece rafinări sincrone ale unor idei/teme etc. s-au tot văzut prin filme. Mult mai interesantă mi se pare istoria acestei replici care se întinde până în teatrul britanic din secolul al XVII-lea, fiind întâlnită în destule piese din epocă (şi în parodiile aferente, y compris). Unele dicţionare de expresii îi decortichează semnificaţia într-un registru serios, ceva de genul „a metaphor within a metaphor”, însă se pare că expresia a fost de la bun început uun fel de glumă. Sau un joc (deliberat absurd) de cuvinte.

Un prim „izvor” care-i certifică existenţa este The Rehearsal (1671), un text satiric scris de George Villiers, poet şi om politic, duce de Buckingham (al doilea). Villiers era mânat în luptă de ideea de a face băşcălie de aşa-numitele epopei lansate de prolificul John Dryden, cel mai în vogă şi cel mai premiat poet al vremii, şi implicit de autorul lor. În mai sus pomenita lucrare, pe formatul unei piese în piesă, Bayes, personificarea lui Dryden, e un factotum care comentează aprobator la adresa lui însuşi: „Ay, now the plot thickens very much upon us.

Şi-avea să fie doar începutul, căci 16 ani mai târziu sărmanul Dryden va fi iar luat în balon. De data asta de doi critici literari, Matthew Prior & Charles Montagu, care i-au considerat cam ridicolă ideea de a pune două animale, un cerb şi-o panteră, să dezbată chestiuni religioase în The Hind and the Panther, un poem-fabulă cam lung şi artificios în opinia celor doi. Aşa că în acelaşi an, duetul contestatar a venit cu o parodie, The Hind and the Panther Transvers’d to the Story of the Country-Mouse and the City-Mouse, în care personajul lui Dryden, numit din nou Bayes, se adresează publicului cu următoarea frază: „But now, Gentleman, the plot thickens, here comes my t’other mouse, the City Mouse.” Ironiile contemporanilor au dat roade: asocierea cu acest alter ego caricatural şi cu o operă grevată preponderent de cantitativ au rămas peste ani veritabile tinichele legate de coada lui Dryden.

Cum-necum zicala şi-a păstrat reputaţia şi, la aproape o sută de ani distanţă, o regăsim în alt poem-invectivă, The Hilliad (1753) de Christopher Smart, unul din multele cartuşe consumate în războiul literar dintre el şi un duşman de condei, John Hill. Conotaţia e aceeaşi, dar ce e mai amuzant e că tot în gura unui Mr. Bayes e pusă! Ceva mai la vale, prin secolul al XIX-lea, formularea este deja un leitmotiv în piesele ce luau în răspăr melodramele victoriene. După cum observa şi Julia Cresswell în The Cat's Pyjamas: The Penguin Book of Clichés (2007), „the plot thickens (...) is now unlikely to be found used except as a joke or a conscious cliché.

Domnii Anderson şi Allen nu fac excepţie: cam în acelaşi registru o întrebuinţează şi ei.

luni, 12 ianuarie 2015

2014/Alte superlative: Best line(s) containing the words „dick” & „fu*k” or their derivatives


Deoarece cu particula „fuck” n-am găsit mai nimic special prin filmele de anul trecut, în orice caz nimic altceva decât variaţiuni pe acelaşi calapod (accesoriu augmentativ pentru sudalme), şi cum „under-fucked” e o culme ce cu greu poate fi atinsă, era cumva firesc să mă reorientez către celălalt membru al tandemului, respectiv „dick”.

Nici în acest caz oferta nu a fost mai brează, dar măcar am găsit ceva care să intre în categorie (ca boxerii). Surpriză, însă: nu într-un lungmetraj, ci într-un serial! În The Newsroom, mai precis în episodul al doilea (Run) din sezonul final. Nu-i mai mult decât un joc de cuvinte marca Aaron Sorkin, unul din puzderia de calambururi specialitatea casei, dar e funcţional. Merge. Nu în lipsă de altceva, ci exact în direcţia propusă de autor, un dialoghist efervescent şi imaginativ înainte de orice, poate chiar prea imaginativ: oamenii din ficţiunile sale sunt versiuni îmbunătăţite, cel puţin în materie de bagaj lexical/lingvistic, ale oamenilor din realitatea pe care pretinde că o reproduce.

vineri, 9 ianuarie 2015

Best of 2014: Alte glasuri, alte păreri (III) [special guest post by Mihai Cristea]

Let here be spoilers! Kidding! Just want you to know there is a long post ahead.
2014 a fost cu siguranţă pentru mine anul în care am petrecut cel mai mult timp prin sălile de cinema. Am ajuns la două mari festivaluri ale lumii (Berlin şi Veneţia), la TIFF pentru un week-end prelungit şi la cele din Bucureşti (nu le mai enumăr, probabil cititorii tăi sunt familiarizaţi deja cu ele). Toate acestea le-am făcut din postura unui simplu iubitor de filme şi pe cont propriu.

Nu am nicio pretenţie de a diseca filmele cu instrumentele unui specialist, dar părerea celor care o fac astfel contează pentru mine. Acestea fiind zise, clasamentul meu nu e neapărat reflexia unor criterii estetice (poate aici diferă de ceea ce am văzut prin alte topuri de la noi şi de afară), ci mai curând rezultatul singurului criteriu personal: plăcerea/intensitatea pe care mi-o provoacă vizionarea unui film. Graţia din sala de cinema.

Din cele peste 200 de filme, le-am ales la finalul anului pe acestea:

Menţiune specială (cum o cere regula nescrisă a casei)

Here Be Dragons (dir. Mark Cousins/USA/2013)
Documentarul câştigator anul ăsta la One World Romania. Un regizor, erudit om de cinema, ia o cameră digitală într-o excursie de câteva zile, invitat fiind la un festival de film din Tirana. O premisă banală, nu? Rezultatul e spectaculos: cum se poate realiza cinema de cel mai înalt nivel cu o singură cameră digitală şi un creier ce secretă cinema într-un flux de gânduri de o muzicalitate similară notelor pe portativ. Film-monolog, film-eseu, experiment, film despre călătorit şi simţit. Când un asemenea om îţi este companion chiar şi o mahala a Tiranei devine prilej de reflecţii surprinzătoare.

E un film dens, stratificat, multe teme care se întrepătrund în fluxul gândurilor: abordează istoria, memoria, cultura unei ţări puţin cunoscute, dragostea necondiţionată pentru cinema în forma lui fizică (arhiva, rolele de pelicula) sau spirituală (să călătoreşti şi în timp ce călătoreşti să-ţi vină în minte tot felul de momente din filme - sunt „convocaţi” Hitchcock, Angelopoulos, Herzog), senzaţiile livreşti de moment combinate cu momente bine documentate despre cinematograful albanez. Fermecător fără pic de afectare. Acum câţiva ani era să ajung în Albania, cumpărasem şi un bilet ieftin de avion până în Tirana, bani duşi pe apa sâmbetei, citisem despre locurile ce apar în film, dar n-am mai ajuns din cauza unor complicaţii apărute la serviciu. Filmul ăsta e ca o dulce răzbunare peste timp: sunt sigur ca senzaţiile trăite de mine la faţa locului n-ar fi fost aşa de interesante precum cele dezvăluite de Mark Cousins.

* * *
10. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/USA/2014)

9. Of Horses and Men (dir. Benedikt Erlingsson/Iceland/2013)
L-am pierdut la TIFF, dar l-am recuperat în retrospectiva bucureșteană de la Studio și a fost o surpriză foarte plăcută. O colecție bizară de sketch-uri în care omul și animalul alcătuiesc un angrenaj poate un pic cam prea strâns, de neînțeles privit din afară, dar cu siguranță de o demență vizuală pe care n-ai cum să o uiți prea ușor. Iar eu n-am cu să uit să fac gluma asta: e un film la care te duci pentru calofilia imaginilor. Wink, wink...

8. Ex aequo: Hungry Hearts (dir. Saverio Costanzo/Italy/2014) + Die Frau des Polizisten (dir. Philip Gröning/Germany/2013)
Să recunoaștem: cinema fără hipsteri în 2014 e de neconceput. Nothing wrong with that. Iar dacă pe mămica lui Dolan trebuie s-o așteptăm în cinematografe în 2015, am ales din zonă poveștile acestor două cupluri disfuncționale.

foto: gettyimages.com
Pe primul l-am văzut la Veneția și ți-am scris despre el la vremea aia, pe al doilea la TIFF şi mi-a lăsat o senzație foarte deranjantă la sfârșitul celor trei ore. Un film dus la limite extreme în ambele sensuri: tematic și stilistic. Am avut senzația prin unele părți că ar fi același film făcut de două ori: two brothers from different fathers. Ambele au fost huiduite de critici, ambele au fost premiate la vremea lor la Veneția, iar fotografia de mai jos le leagă în mod direct. Philip Gröning (premiul special al juriului în 2013) îi oferă premiul pentru cea mai bună interpretare feminină Albei Rohrwacher pentru Hungry Hearts în 2014.

7. Gone Girl (dir. David Fincher/USA/2014)
Părerile noastre despre el sunt opuse. Tu n-ai scris în termeni laudativi despre el, dar eu sunt de acord cu formularea lui Gorzo: este filmul hollywoodian cel mai bun din anul ăsta.

6. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italy/2014)
Fac parte dintre ultimii cinefili din țară care au văzut filmul lui Sorrentino pentru că am așteptat difuzarea lui la cinema. Glumind puțin, aș zice că l-am văzut pe tot, înainte să ajung în sală, sub forma potopului de screenshot-uri postate pe Facebook. Dar rezistența mea eroică a meritat: e un film foarte frumos. În primul rând, fără nicio legatură cu filmul asta, una dintre cele mai mari plăceri de lectură din ultimul an mi-a fost provocata de minunata Bartleby&Co. de Enrique Vila-Matas.


Pornind de la nuvela Bartleby a lui Melville, povestea copistului ce se retrage în sine înnebunindu-i pe cei din jur cu pasivitatea sa, Matas scrie o carte despre acei scriitori one hit wonders (fictivi sau reali, aici e tot schepsisul, graniţa dintre ficţiune şi realitate e ştearsă, mindfuck-ul e la putere, ironia atât de delicată, it's all just a trick), quitter-i voluntari dintr-ale scrisului, „practicieni ai unei ciudate forme de carpe diem, care trădează literele cu viaţa sau, de ciudă, viaţa cu moartea, militanţi ai inefabilului sau „negri“ presupuşi, în fine, o întreagă constelaţie de „bartlebi“ care mişună prin labirinticele note de subsol, fascinând prin autenticitatea lor.” (din prezentarea cărţii).

E ceva romantic, inexplicabil raţional în gestul acesta de a renunţa (I would prefer not to), în folosirea cu încredere a butonului de delete din mecanismul tău intern sau în cazul extrem, a întregii lumi exterioare, cum e copistul Bartleby. Mi-a trecut prin minte cartea aia ca o colecţie de Jep-i Gambardella privind filmul. Aluatul din care e facut Jep e o împletire a două atitudini asupra vieţii: hedonismul, care e cea de faţadă, scoasă la înaintare, care-ţi sare prima în ochi şi bartleby-ismul bine camuflat într-un om de lume. Şi pe urmă am ajuns acasă & am citit cronica ta la film (nu i-am dat atenţie atunci cand ai scris-o pentru că nu văzusem filmul) & am vazut ca şi tu faci referire FIX la cartea aia. Am rămas şocat. I know I'm not THAT educated. (aici am eu nişte obiecţii, dar ţi le spun în alt context - s.m.).

În al doilea rând, nu ştiu ce ghem de emotii s-a strâns în alţii când au văzut filmul, dar pentru mine, iertată fie-mi exprimarea brutală, filmul ăsta pute a moarte. Toate scenele acelea de petrecere lăudate pentru modul în care au fost filmate arată de parcă te-ai uita cu lupa la nişte organisme într-o veşnica & ireversibilă descompunere. Toate străfulgerările de frumuseţe iluzorie sunt contrabalansate de momente în care moartea loveşte absurd, aleatoriu, fără noimă. Unul dintre primele cadre ale filmului e un zid inscripţionat cu vorbele lui Garibaldi: Roma o morte. Putea fi un titlu alternativ al filmului, cu sensul iniţial al zicerii inversat, cu aceeaşi putere de sugestie ca La grande bellezza. Turistul japonez care cade lat după ce vede marea frumuseţe pe o caniculă ce-ţi descompune simţurile (Roma în august are capacităţi criminale). Marea (& poate unica) iubire ratată, his Rosebud moment pe care-l purtăm toţi, vine să-l bântuie din nou sub forma morţii. Companioana de suflet la senectute ce dispare din peisaj, luată la fel de absurd. Sfânta putredă on her stairway to heaven.

Face Jep pe grozavul, încearcă el să-şi însceneze o coregrafie eficace pentru protipendadă, dar când dă cu tâmpla de sicriu, nu mai e de glumit, lacrimile-s pe bune. Poate am văzut eu filmul mai negru decât e cazul. Mi-au plăcut multe lucruri pe lângă imagini: montajul, felul în care camera pluteşte peste tot, muzica, limba italiană ce răsare din gura lui Jep e de o frumuseţe şi muzicalitate departe de limba vorbită de romanul de rând. Luate fiecare pe felia ei, sunt realizări extraordinare.

Totuşi, am simţit că filmului îi lipseşte adâncimea. E un film foarte bun, dar nu cred că e o capodoperă (dar cine a zis asta, monşer? - s.m.). Timpul va da judecata de valoare. Nu e Fellini. Nu ştiu exact ce îi lipseşte, nu mă întreba, că nu sunt eu creatorul. Dialogurile rămân la un nivel de suprafaţă, au tendinţa de a se termina toate în punch lines. Ceea ce nu e un lucru rău, dar nici foarte subtil. Acum înţeleg şi eu tornada de screencaps cu care a fost împânzit FB-ul după ce filmul a „ieşit” pe surse. Şi dacă tot e vorba de cuvinte, îmi permit şi eu să postez finalul din Bartleby: nuvela vs. monologul final din film. Amândoua se încadrează în poezia morţii atotplutitoare. Bineînţeles că eu cred că primul fragment e mai bun. Marele noroc al filmului e ca nu se rezumă la cuvinte, altfel şi-ar fi pierdut din strălucire.

Melville: „There would seem little need for proceeding further in this history. Imagination will readily supply the meagre recital of poor Bartleby’s interment. But ere parting with the reader, let me say, that if this little narrative has sufficiently interested him, to awaken curiosity as to who Bartleby was, and what manner of life he led prior to the present narrator’s making his acquaintance, I can only reply, that in such curiosity I fully share, but am wholly unable to gratify it. Yet here I hardly know whether I should divulge one little item of rumor, which came to my ear a few months after the scrivener’s decease. Upon what basis it rested, I could never ascertain; and hence, how true it is I cannot now tell. But inasmuch as this vague report has not been without a certain strange suggestive interest to me, however sad, it may prove the same with some others; and so I will briefly mention it. The report was this: that Bartleby had been a subordinate clerk in the Dead Letter Office at Washington, from which he had been suddenly removed by a change in the administration. When I think over this rumor, I cannot adequately express the emotions which seize me. Dead letters! does it not sound like dead men? Conceive a man by nature and misfortune prone to a pallid hopelessness, can any business seem more fitted to heighten it than that of continually handling these dead letters and assorting them for the flames? For by the cart-load they are annually burned. Sometimes from out the folded paper the pale clerk takes a ring: - the finger it was meant for, perhaps, moulders in the grave; a bank-note sent in swiftest charity: - he whom it would relieve, nor eats nor hungers any more; pardon for those who died despairing; hope for those who died unhoping; good tidings for those who died stifled by unrelieved calamities. On errands of life, these letters speed to death. Ah Bartleby! Ah humanity!

Jep: „Versus Finisce sempre così, con la morte, prima però c’è stata la vita, nascosta sotto i bla bla bla bla. È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura, gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza e poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile. Tutto sepolto nella coperta dell’imbarazzo dello stare al mondo, bla bla bla bla. Altrove c’è l’altrove, io non mi occupo dell’altrove, dunque che questo romanzo abbia inizio. In fondo è solo un trucco, si è solo un trucco.

5. Boyhood (dir. Richard Linklater/USA/2014)

Cu filmul lui Linklater sunt la polul opus față de La grande bellezza. L-am văzut la Berlin, la o doua proiecție europeană, deci mă număr printre primii lui spectatori. Ți-am scris despre el înainte să fie proiectat la TIFF.

4. Die andere Heimat (dir. Edgar Reitz/Germany/2013)
Poate interesul meu pentru limba germană din ultimii ani să fie cauza, dar ăsta ar fi un motiv pueril când îți place un film. Nici invocarea esteticii nu cred că ar fi îndeajuns de convingătoare: actori neprofesioniști perfect integrați într-o poveste din alte timpuri, un film alb/negru din care transpare blândețe și melodramă, cumva la antipodul atmosferei deprimant-apăsătoare de tip Tarr sau a celei metalic-demente din White Ribbon-ul lui Haneke. Încununarea muncii unui maestru octogenar al cinema-ului e o saga de epocă bine construită ce mi-a amintit tematic (viața unor sărmani ai sorții, nemți de data asta, ce caută o viață mai bună prin emigrare, ce ciudat!) de unul dintre filmele mele preferate, L'albero degli zoccoli (Olmi). Cred că şi de-asta l-am pus atât de sus în clasament: felul acesta de a spune povești devine o raritate în zilele noastre. E și singurul film din listă cu care am trișat: nu l-am văzut la cinema. Oare cum or fi fost 4 ore pe scaun? (Simplu: cu una mai puţin decât Winter Sleep, hehehehe! - s.m.)

3. Winter Sleep (dir. Nuri Bilge Ceylan/Turkey/2014)

2. La danza de la realidad (dir. Alejandro Jodorowsky/Chile/2013)
Venisem chitit la Studio să nu pricep nimic și La danza de la realidad m-a încântat total. E adevărat, a contat şi faptul că e un Jodorowsky mai uşurel, inteligibil de la prima vizionare. Deşi nici aici nu lipsesc secvenţele suprarealiste (cât de minunată e cea de pe malul mării cu copilul, peştii şi pescăruşii!), cele wtf (e una şoc!, mamă-mamă) sau panseurile filozofice despre viaţă, ele sunt inserate cu măsură şi niciodată în detrimentul poveştii, integrate organic şi deloc supărătoare. Povestea e cea care primează şi e o poveste cu o putere irezistibilă de atracţie, o poveste ce pluteşte în nostalgie, un film venit din alte vremuri: realism magic împletit cu psihanaliza (sau mai bine zis psihomagie, varianta lui Jodorowsky de psihanaliză).

Daca memoria e un remake al realităţii, La danza... e un remake al memoriei, cu dublă funcţie: testamentară & terapeutică. The man healed his soul while making this movie. Filmul e mai mult sau mai puţin copilăria lui Jodorowsky trecută prin dulceaţa memoriei, iar procesul terapeutic are în centru decizia lui de a-l distribui în rolul tatălui său pe propriul lui fiu, Brontis Jodorowsky. Acesta îşi joacă bunicul (pe care dacă am înţeles bine, nu l-a cunoscut niciodată). Cum relaţia lui Jodorowsky cu propriul tată a fost una dureroasă (tiran în familie, comunist cam fanatic, scene reale de educaţie spartană) şi nici cea cu Brontis n-a fost chiar roză, cineastul se foloseşte de acest prilej ca să-şi transforme resentimentele în dragoste şi să se împace cu sine. Prin explicaţii a la Freud n-ar fi putut să folosească un actor obişnuit în rolul tatălui său pentru că acea father figure opresivă l-ar fi determinat să-l trateze pe acel om/actor cu ură, aşa, distribuindu-şi fiul, are loc o explozie dureroasă de energii, creative artistic şi distrugătoare de demoni în acelaşi timp. În altă secvenţă, complexul lui Oedip n-a arătat niciodată mai fascinant pe ecran.

Să nu fiu înţeles greşit: nu e film care presupune trecerea prin operele complete ale lui Freud sau ale altor corifei ai psihanalizei pentru a-l gusta! Brontis Jodorowsky a venit după proiecţie la o discuţie cu publicul. E o persoana încântătoare. A răspuns elaborat, doct-relaxat, la orice întrebare i s-a pus, empatic şi fermecător cu audienţa, o discuţie care s-a prelungit mult peste durata unui Q&A protocolar de 10-15 minute. „Dacă vreţi, stau cu voi până dimineaţă la poveşti, nu mă deranjează deloc”. Un om de nota 20! Iar pentru mine acest film este Amarcord-ul anilor 2000.

1. Amour fou (dir. Jessica Hausner/Austria/2014)

Tema e veche de când lumea - iubirea şi moartea amestecate (Eros+Thanatos) - tratată de la Orfeu & Euridice până la L'inconnu du lac. Doamna asta regizor propune reciclarea temei într-un stil epurat de emoţie, fiindcă şi iubirea aici e chestie pur abstractă, n-are nicio latură fizică. Dacă alții sunt practicieni cât cuprinde într-ale temei, von Kleist-ul imaginat de Hausner e un teoretician ce mie mi-a adus aminte de Kirilov din Demonii lui Dostoievski: un sinucigaș ce săvârșește actul final plecând de la o construcție abstractă existentă în capul lui. Însăși regizoarea a mărturisit că a pornit punând pe tapet ideea romantică a iubirii consumate în moarte, de abia după aceea a căutat povestea care să îmbrace ideea. A ieșit un film impebcail stilistic ce pare să trezească la viață picturile impresioniste, în care jocul actorilor e la fel de puțin implicat emoțional ca într-un film de Bresson și care își are drept precursor Die Marquise von O... a lui Rohmer. Peste toatea acestea, în filmul anului pluteşte o idee: To die by your side is such a heavenly way to die. (Mihai Cristea)
Episoadele anterioare din acest serial:
* II. Diana: 14 din 2014
* I. Letiţia: North by Northwest

marți, 6 ianuarie 2015

Best of 2014: Alte glasuri, alte păreri (II) [special guest post by Diana]

Diana aici, cu partea ei de satisfacţii cinefile la superlativ pe anul 2014. Şi cu partea aferentă de consolare. Într-un format eliptic, condensat şi în ordine alfabetică aranjat. Recomandarea gazdei: a se citi mai cu seamă printre rânduri. Cum care Diana? Bineeeeee! 1, 2, 3 şi toată lumea după mine...: sTIFF upper lips (îl găsiţi acolo şi pe Mihai Cristea, rândul lui e mâine, însă nu aveţi cum să-i încurcaţi). Aha, vedeţi că se poate?
14 din 2014 

2014 la capitolul filme a fost pentru mine unul mai degrabă al revederilor (Searching for Sugar Man şi Medianeras pe bandă rulantă) şi, din păcate, al multor seriale, dar am avut noroc cu festivalurile, o vizită, două pe la cinema şi o sesiune serioasă în încercarea de a mă sustrage din frenezia sărbătorilor de iarnă, cărora oricum nu le-am găsit pe nicăieri spiritul.

Am dat peste filme uşor bolnave, de altele prea greu de înţeles ori prea înclinate spre visare, cu încercări şi răsturnări de situaţie de nedesprins, aflate cam toate într-un fel de nedumerită căutare, cum mi-a fost şi mie anul. Un top într-o ordine totalmente alfabetică (abia după ce am scris asta mi-am dat seama care e primul pe listă) ar fi: 

Alphabet (r. Erwin Wagenhofer/Germania-Austria/2013)

Bird People (r. Pascale Ferran/Franţa/2014)


Borgman (r. Alex van Warmerdam/Olanda-Belgia-Danemarca/2013)

Boyhood (r. Richard Linklater/SUA/2014)


Calvary (r. John Michael McDonagh/Irlanda-Marea Britanie/2014)

Enemy (r. Denis Villeneuve/Canada-Spania/2013)

Ida (r. Pawel Pawlikowski/Polonia-Danemarca-Franţa-UK/2013)


Kraftidioten/In Order of Disappearance (r. Hans Petter Moland/Norvegia-Suedia-Danemarca/2014)

La jaula de oro (r. Diego Quemada-Diez/Guatemala, Spania, Mexic/2013)

Only Lovers Left Alive (r. Jim Jarmusch/UK-Franţa-Germania etc/2013)


Swim Little Fish Swim (r. Ruben Amar & Lola Bessis/SUA - Franţa/2014)

The Best Offer (r. Giuseppe Tornatore/Italia/2013)


Under The Skin (r. Jonathan Glazer/UK-SUA-Elveţia/2014)


We are the best! (r. Lukas Moodysson/Suedia-Danemarca/2013).

Menţiuni: Kreuzweg/Patimile Mariei (r. Dietrich Bruggemann/2014), La voz de los silenciados (r. Maximon Monihan/2013), Black Coal Thin Ice (r. Yi’nan Diao/2014). Altă menţiune ar fi că n-am reuşit să văd Deux jours, une nuit, Nighcrawler şi poate celelalte filme ce ar fi putut completat literele lipsă din alfabet.
P.S.: Diana e găsibilă şi aici, dar tot mai rar. Ea ştie de ce.

luni, 5 ianuarie 2015

Best of 2014: Alte glasuri, alte păreri (I) [special guest post by Letiţia]

Sorry for the blunt delivery, da' dacă e cineva care frecventează acest blog şi nu ştie cine e Letiţia, atunci e clar că n-are cultură generală. Anyway, un link întru aducere aminte e ăsta. Şi ăsta! Sau ăsta? Acuma că am lămurit lucrurile, deşi teoretic n-ar fi trebuit să fie nevoie, vă mai spun că Letiţia deschide balul oaspeţilor invitaţi să scrie sub titulatura „Alte glasuri, alte păreri”. Cu ce se consumă rubrica asta iar ar trebui să ştiţi, însă în cazul în care abia acum daţi cu capul de ea, e simplu de dedus. Citiţi, luaţi notiţe, vedeţi filmele e parliamo doppo. Vor mai urma încă trei episoade, cu autori diferiţi, desigur, iar mai apoi alte superlative cinematografice ale anului trecut. Dar în regie proprie!
draga c.,

in primul rand, in urma unui proces de domesticire care presupune treburi si trebuiri casnice (diferit de cel in care vizionarea de filme devine o activitate prolifica, asa cum se intampla de obicei cand stau acasa prelungit), mi-a fost afectat consumul de filme. in al doilea rand, nu cred ca e un lucru rau. am avut doar un mod nou de culegere si receptare.

am stat mai mult pe filonul nordic, si nu cred c-am facut rau, pentru astea trei filme:
we are the best!: trei fete, mini-punkerite, adolescentine intr-un fel nou pentru filmele cu adolescenti, dar probabil intr-un mod familiar pentru filmele cu suedezi (filmul se bazeaza pe cartea scrisa de sotia regizorului, un fel de amintiri din anii 80) isi fac formatie punk. si nu numai. aceste trei fete, jur(!), sunt eroinele anului pentru mine.

sørg og glæde (sorrow and joy): n-as vrea sa scriu despre tema de teama sa nu reduc filmul in mintea cui citeste la ceva ce nu e. as putea, in schimb, sa zic, ca pentru mine a fost o poveste ca nici una, poate cea mai patrunzatoare poveste de dragoste dintr-un film, care face amour-ul lui haneke sa para cam tras la fata. din mai multe considerente aduce a fictiune, dar e un soi hibrid: un documentar-reconstructie-terapie si poate de-asta e si mai puternic si impresionant.


force majeure e un film despre avalanse, dar nu de zapada. e un film despre o familie, despre roluri, asteptari si trasaturi de caracter invizibile pe fundalul septic al statiunii de schi si al hotelului de lux. am vazut trailerul de vreo 5 ori si m-am jucat de-a detectivul cu intrebarile: „ok, ce face omul? chiar fuge? si apoi, ea, ce va face? si copiii, ei ce vor face?”. e un amestec bine dozat de previzibil si imprevizibil, de amuzant si chiar cam trist. si cred ca zice, cumva, ca barbatii nu-s chiar de pe marte, mai degraba vin de pe langa Titu. :> ok, nu. nu zice chiar asta, dar e didactic, in zona diferente femei-barbati, intr-un fel nou. 

si din sud au venit, ahem!, minuni: le meraviglie - pe care l-am vazut fara asteptari si m-a prins total in atmosfera lui molcom-tensionata. 

***
in rest, am mancat documentare pe paine, am ramas fara paine, le-am mancat cu lingurita, am inghitit si lingurita: 

the salt of the earth (salgado+wenders): cel mai grozav powerpoint (!!) + un portret grozav al unui om foarte omenos, un periplu prin caldura si weltanschauung-ul lui. 



we come as friends: un film bun pentru trezirea constiintei, poate, pentru cei care nu i-au dat capitalism si consumerism (si alte -isme) pana a lesinat si s-a pierdut.

the postmans white nights: merci (cu plăcere!, s.m.) ca mi l-ai adus in vizor. vizorul a fost, pe durata filmului, plin de viata care curge incetisor.

ar mai fi double happiness, gido, monsoon si little people, big dreams. ah, si cate si mai cate, scurte, lungi, cu camere tremurande sau foarte buclate, de care n-o sa auzim nicicand.


de peste ape mi-au ramas in inima de filme:
boyhood: pentru ceea ce e, in primul rand. un fel de experiment social, cinematografic si psihologic. in plus, are caracteristica cea mai importanta a filmelor din categoria coming of age - e induiosator. maxim. (mai multe astept sa citesc la tine!).

maps to the stars: la care am ras, pentru ca hollywood-ul asa de rar se uita in oglinda si daca o face, e o oglinda fermecata, care spune numai tampenii neadevarate. i-am apreciat veridicitatea si umorul in nuante semi-intunecate.


oh! (suspinul e pentru toate filmele pe care nu le-am vazut.)