 |
| colaj: cinesseur |
Bobo (Mira Barkhammar) și Klara (Mira Grosin) sunt eleve în clasa a şaptea, în Stockholmul anului 1982. Într-o tentativă de a se diferenţia de contingentul cvasistandardizat nordic (păr blond și ochi albaștri), cele două fete optează pentru o formă de exprimare ce le asigură în mod clar ieşirea din mulţime: muzica punk şi etosul aferent acestei culturi. O modalitate la îndemână în ce le priveşte: nu rup gura târgului în materie de frumuseţe, nu se omoară după sport ca mijloc de epatare precum restul colegilor şi au o viziune proprie asupra lumii din jur.
Altfel spus, nu sunt aşa doar pentru a fi cumva, ci pentru că rezonează cu subversivitatea curentului. Bobo este fascinată de idealismul politic al punk-ului, în timp ce Klara pare să fie atrasă de un comportament anarhist și provocator. Coafurile și felul şleampăt-colorat de a se îmbrăca atrag nu numai priviri, ci şi atitudini agresive din partea „normalilor”, însă amândouă sunt bine adaptate şi antrenate pentru a face faţă şi a răspunde miştourilor, insultelor şi chiar caftelilor.
Exasperate că o trupă de heavy metal îşi continuă netulburată repetiţiile zgomotoase într-un centru de tineret pe care-l frecventează, asta în ciuda protestelor lor repetate, fetele decid să răspundă cu aceeaşi monedă: îşi formează o trupă proprie (pe principiul „noi putem face şi mai multă gălăgie”). Nu au studii muzicale, nu au nici instrumente, însă dacă nici asta nu-i abordare punk, atunci care o mai fi? Partea cu instrumentele se rezolvă, în sensul că în centrul cu pricina există un set de tobe (preluat de Bobo, nu foarte încântată, e drept) şi o chitară bass (care, alături de partea vocală, intră în fişa de post a Klarei). Le vor lua cu împrumut, desigur, şi nu peste multă vreme vor scoate primul lor cântec: Hate the Sport! Nu trebuie să explic împotriva cui e îndreptat, cred!
Piesa (vorba vine!) este mai degrabă rezultatul entuziasmului şi rebeliunii decât al talentului, aşa că fetele vor trece la recrutarea unui chitarist de meserie. Îl găsesc în persoana lui Hedvig (Liv LeMoyne), o tipă care nu numai că le are cu chitara (clasică), ci ştie suficientă muzică pentru a preda colegelor noţiunile de bază ale instrumentelor la care cântă. La fel ca Bobo și Klara, şi Hedvig este o exclusă, cu precizarea că ei i se trage de la convingerile religioase foarte stricte. Aş zice că sacul şi-a găsit peticul: cele două vor face tot ce le stă în puteri ca s-o convertească pe Hedvig dintr-un pui de creștin devotat într-un pui de punk rocker devotat. Primul pas e schimbarea frezei, motiv de şoc pentru mama fetei şi de oarecare spaimă pentru instigatoare, ameninţate cu poliţia.
Practic, pentru trio-ul din centrul poveştii de faţă, intrarea în lume se face prin punk, echivalent al unui ritual de trecere. Interesant e că fetele acestea nu nu sunt copii răi, copii-problemă: în afară de a-şi mai minţi părinţii şi de diverse năzbâtii, nu au derapaje antisociale. Preocupările lor sunt în altă parte şi au de-a face cu nesiguranţa generată de recalibrarea propriilor definiții de acceptare socială.
S-a înţeles, sper, din scurta declinare a sinopsisului că noul film al lui Lukas Moodysson (prezent în competiţia oficială a Mostrei de anul trecut) este foarte diferit de precedentele sale incursiuni în socialul jilav. We Are the Best! este un mood piece atent calibrat şi, de asemenea, un portret deloc strident al culturii punk văzute din perspectivă adolescentină. Adaptat după romanul (semi)autobiografic al soţiei sale (Never Goodnight, We Are the Best! - Coco Moodysson), filmul capturează perfect nevoia de individualizare specifică vârstei, dar şi mentalitatea anti-establishment și respingerea societăţii de masă ca elemente ale etosului punk despre care vorbeam la început.
Obişnuit cu a prezenta lucrurile dintr-un punct de vedere exclusiv feminin (Show Me Love sau Lilya 4-Ever), Moodysson dovedeşte că înţelege mecanismul relaţiilor ce se stabilesc între cele trei fete, abţinându-se de la a supradramatiza. Bobo, Klara și Hedvig nu-şi chestionează niciodată sexualitatea, în sensul de a avea dubii pe tema asta, ba dimpotrivă, au o neclintită încredere în ele însele, atitudine ce le permite să dea cu tifla - mândre, nevoie mare! - noțiunii conformiste de frumuseţe. Moodysson le permite, de asemenea, să-şi poarte cu panaş naivitatea adolescentină, lăsând să se înţeleagă, nu în totalitate fără temei, că dintr-o naivitate similară au răsărit trupe punk feminine faimoase ca The Raincoats sau The Slits.
P.S.: Mark my words...: Vi är bäst! este un film care se va regăsi cu siguranţă într-una din secţiunile TIFF-ului de anul ăsta!