Contorul înghiţea compulsiv minutele şi eu nu reuşeam să mă desprind de impresia că urmăresc un fel de continuare a trilogiei lui Linklater (Before Sunrise/Sunset/Midnight). Actorii erau diferiţi (Jim Broadbent şi Lindsay Duncan), aşijderea şi accentul din schimburile de replici, care şi acestea - tăioase, amuzante, incisive, corozive, aducând aluvionar la suprafaţă frustrări sau nelinişti ţinute sub obroc - sunau familiar. Ba chiar şi Parisul era acolo, e drept, foarte discret, fundal aproape invizibil pentru etalarea nevrozelor şi artrozelor emoţionale acumulate de un bărbat şi o femeie în 30 de ani de căsnicie. Aniversată, iată, printr-un voiaj romantic în unul din locurile consacrate de toate clişeele turistice drept leagăn al romantismului... City break (up)?
Deosebirile se vor contura mai târziu, încet, progresiv şi rezultă din abordare: dacă Linklater e influenţat de Rohmer, Roger Michell e orientat spre Godard, al cărui spiritus rector e omniprezent. Maestrul nu e invocat doar prin aluzia din titlu (cratima e o tuşă ironică), ci mai ales prin secvenţa iconică din Bande à part, inserată cu schepsis în poveste şi reprodusă/duplicată mai apoi, jumătate citat, jumătate omagiu. Acestea ar fi reperele vizibile. În subteran, referinţele funcţionează litotic, mişcându-se spre acel punct de convergenţă pe care l-aş putea numi anarhism bine temperat, convertire neomodernistă a euforiei anarhice de care duduie filmele Noului Val.
Nick e prof universitar la litere, în Birmingham (un Piteşti ceva mai răsărit, dar mult mai dezvoltat industrial). Nevastă-sa, Meg, e profă de liceu. El tocmai a fost pus pe liber din cauza unei afirmaţii (deplasată, în opinia board-ului universităţii) la adresa afro-frizurii unei studente, ea tocmai a refuzat postul de director. În termeni şi mai simpli, unul este exonerat de responsabilităţi (oricum nu-şi face prea multe griji pentru că ştie că are pe cine se baza), celălalt le refuză, deoarece îşi doreşte o viaţă mai liberă. O viaţă nouă, pe cont propriu, poate? Dilema lor, alimentată în special de ea, este dacă să continue împreună, acum că obligaţiile faţă de terţi au dispărut (unicul fiu s-a căsătorit şi s-a mutat la casa lui, deşi nu chiar de bună voie), sau s-o apuce fiecare pe drumul său, în tentativa de a mai recupera ceva din anii sacrificaţi pe altarul convenţiilor sociale.
Nu-s douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, ci 48 de ore din viaţa unui cuplu aflat într-un impas relativ, un cuplu ce experimentează o formă sofisticată de plictis, de unde şi textura zweigiană a naraţiunii Ce vreţi? Autorul scenariului e Hanif Kureishi, scriitor sadea cu frecvente şi memorabile incursiuni filmice, de la cele care i-au statuat reputaţia de „băiat rău” al brit cinema-ului independent (My Beautiful Laundrette/1985 şi Sammy and Rosie Get Laid/1987, ambele în regia lui Stephen Frears) până la cele care i-au reconfirmat talentul şi i-au adus spor de vizibilitate. În categoria atsa intră Intimacy, film distins cu Ursul de Aur în 2001, în fapt o adaptare foarte liberă semnată de Patrice Chéreau după ceea ce se consideră a fi cea mai bună carte a sa până acum.
Scriitura lui Kureshi surprinde fără eforturi realităţile nefardate ale unui mariaj de cursă lungă subminat de conflicte mocnite şi reacţii turbulente. Preumblările prin Paris, în special unul de interior (cafenele, muzee, camere de hotel, reşedinţe private) şi preponderent nocturn, devin supape pentru tensiunea ce se acumulează ciclic între ei. Gata, îţi spui, până aici le-a fost! Nici vorbă: în clipa următoare ostilitatea se risipeşte ca prin farmec, fie dintr-o vorbă sau un gest ce funcţionează ca un subtil şantaj sentimental (fuga de la restaurant fără achitarea notei de plată, ultrascumpă), fie datorită unor întâmplări hilare ce par să readucă armonia între combatanţi (o trântă intempestiv luată de Nick). E o buclă din care, senzaţia asta e, nimeni nu-şi doreşte cu adevărat să evadeze. Fiecare aşteaptă mişcarea celuilalt sau momentul prielnic, dar acestea întârzie de fiecare dată.
Altă diferenţă faţă de Before-uri este introducerea unui sidekick. Morgan (Jeff Goldblum) e un fost amic american şi discipol din zilele de glorie avute de Nick la Cambridge. Apariţia sa este oarecum arbitrară, impusă de logica împingerii ostilităţilor pe un traseu standard (că doar e ficţiune, nu?). În aceeaşi măsură, e şi un câştig, fiindcă Goldblum, cu un joc în care amestecă manierismul baroc şi excentricitatea rococo, livrează o porţie consistentă de comic contextual, portertizând un expat cu tot ce are acesta mai nesuferit şi fermecător. Prin contrast, el reprezintă tot ceea ce Nick ar fi putut fi, dar n-a avut curaj să fie: scriitor de succes, globe-trotter, divorţat de prima nevastă şi recăsătorit cu o femeie mult mai tânără (de la care aşteaptă un copil).
Aflat la a treia colaborare cu Roger Michell, după Venus (2009) şi The Mother (2003), Kureishi îşi mai declină o dată obsesiile: erotismul, mariajul, îmbătrânirea, ratarea. E limpede că acestea au evoluat odată cu propria sa experienţă de viaţă, declinarea lor câştigând în maturitate şi introspecţie. Le Week-End e o mărturie în sensul ăsta, iar modul insolit şi dezinhibat în care problematizează pe o temă „grea” îi conferă un aer proaspăt, agreabil. Iar replici precum „This last five or 10 years, your vagina has become something of a closed book” îmbină ideal caraghioslâcul situaţiei cu o formă de resemnare ce nu exclude speranţa.
Deosebirile se vor contura mai târziu, încet, progresiv şi rezultă din abordare: dacă Linklater e influenţat de Rohmer, Roger Michell e orientat spre Godard, al cărui spiritus rector e omniprezent. Maestrul nu e invocat doar prin aluzia din titlu (cratima e o tuşă ironică), ci mai ales prin secvenţa iconică din Bande à part, inserată cu schepsis în poveste şi reprodusă/duplicată mai apoi, jumătate citat, jumătate omagiu. Acestea ar fi reperele vizibile. În subteran, referinţele funcţionează litotic, mişcându-se spre acel punct de convergenţă pe care l-aş putea numi anarhism bine temperat, convertire neomodernistă a euforiei anarhice de care duduie filmele Noului Val.
Nick e prof universitar la litere, în Birmingham (un Piteşti ceva mai răsărit, dar mult mai dezvoltat industrial). Nevastă-sa, Meg, e profă de liceu. El tocmai a fost pus pe liber din cauza unei afirmaţii (deplasată, în opinia board-ului universităţii) la adresa afro-frizurii unei studente, ea tocmai a refuzat postul de director. În termeni şi mai simpli, unul este exonerat de responsabilităţi (oricum nu-şi face prea multe griji pentru că ştie că are pe cine se baza), celălalt le refuză, deoarece îşi doreşte o viaţă mai liberă. O viaţă nouă, pe cont propriu, poate? Dilema lor, alimentată în special de ea, este dacă să continue împreună, acum că obligaţiile faţă de terţi au dispărut (unicul fiu s-a căsătorit şi s-a mutat la casa lui, deşi nu chiar de bună voie), sau s-o apuce fiecare pe drumul său, în tentativa de a mai recupera ceva din anii sacrificaţi pe altarul convenţiilor sociale.
Nu-s douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, ci 48 de ore din viaţa unui cuplu aflat într-un impas relativ, un cuplu ce experimentează o formă sofisticată de plictis, de unde şi textura zweigiană a naraţiunii Ce vreţi? Autorul scenariului e Hanif Kureishi, scriitor sadea cu frecvente şi memorabile incursiuni filmice, de la cele care i-au statuat reputaţia de „băiat rău” al brit cinema-ului independent (My Beautiful Laundrette/1985 şi Sammy and Rosie Get Laid/1987, ambele în regia lui Stephen Frears) până la cele care i-au reconfirmat talentul şi i-au adus spor de vizibilitate. În categoria atsa intră Intimacy, film distins cu Ursul de Aur în 2001, în fapt o adaptare foarte liberă semnată de Patrice Chéreau după ceea ce se consideră a fi cea mai bună carte a sa până acum.
Scriitura lui Kureshi surprinde fără eforturi realităţile nefardate ale unui mariaj de cursă lungă subminat de conflicte mocnite şi reacţii turbulente. Preumblările prin Paris, în special unul de interior (cafenele, muzee, camere de hotel, reşedinţe private) şi preponderent nocturn, devin supape pentru tensiunea ce se acumulează ciclic între ei. Gata, îţi spui, până aici le-a fost! Nici vorbă: în clipa următoare ostilitatea se risipeşte ca prin farmec, fie dintr-o vorbă sau un gest ce funcţionează ca un subtil şantaj sentimental (fuga de la restaurant fără achitarea notei de plată, ultrascumpă), fie datorită unor întâmplări hilare ce par să readucă armonia între combatanţi (o trântă intempestiv luată de Nick). E o buclă din care, senzaţia asta e, nimeni nu-şi doreşte cu adevărat să evadeze. Fiecare aşteaptă mişcarea celuilalt sau momentul prielnic, dar acestea întârzie de fiecare dată.
Altă diferenţă faţă de Before-uri este introducerea unui sidekick. Morgan (Jeff Goldblum) e un fost amic american şi discipol din zilele de glorie avute de Nick la Cambridge. Apariţia sa este oarecum arbitrară, impusă de logica împingerii ostilităţilor pe un traseu standard (că doar e ficţiune, nu?). În aceeaşi măsură, e şi un câştig, fiindcă Goldblum, cu un joc în care amestecă manierismul baroc şi excentricitatea rococo, livrează o porţie consistentă de comic contextual, portertizând un expat cu tot ce are acesta mai nesuferit şi fermecător. Prin contrast, el reprezintă tot ceea ce Nick ar fi putut fi, dar n-a avut curaj să fie: scriitor de succes, globe-trotter, divorţat de prima nevastă şi recăsătorit cu o femeie mult mai tânără (de la care aşteaptă un copil).
Aflat la a treia colaborare cu Roger Michell, după Venus (2009) şi The Mother (2003), Kureishi îşi mai declină o dată obsesiile: erotismul, mariajul, îmbătrânirea, ratarea. E limpede că acestea au evoluat odată cu propria sa experienţă de viaţă, declinarea lor câştigând în maturitate şi introspecţie. Le Week-End e o mărturie în sensul ăsta, iar modul insolit şi dezinhibat în care problematizează pe o temă „grea” îi conferă un aer proaspăt, agreabil. Iar replici precum „This last five or 10 years, your vagina has become something of a closed book” îmbină ideal caraghioslâcul situaţiei cu o formă de resemnare ce nu exclude speranţa.