Screenshot from Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)
(minor spoilers ahead)
A-i da repetat spectatorului cu semnificaţia în cap! Iată o tehnică, trademark godardian, de fapt, pe care Tarantino a adoptat-o tel quel, în neţărmurita-i admiraţie pentru mentorul său din zona cinematografiei înalte, serioase. Asta fiindcă Tarantino, la fel ca Godard, ţine să se asigure că publicul va prinde toate subtilităţile la care recurge, lucru care dovedeşte în ce-i priveşte pe amândoi cât de puţină încredere au în spectator, dar mai ales cât de mult le place să se dea în spectacol.
În cazul de faţă, recurenţa generează, din fericire, probabil cea mai calofil-sensuală (sens+senzualitate) secvenţă a filmului. O vedem pe Shosanna (Mélanie Laurent), într-un cadru larg, pregătindu-se să întâmpine membrii protipendadei naziste în cinematograful proprietate personală pe care intenţionează să-l incendieze în timpul proiecţiei la care aceştia vor asista. E rezemată în penumbră, lângă o fereastră circulară. Pare adâncită în gânduri, însă faţa nu-i trădează îngrijorarea, ci mai degrabă exprimă hotârârea de a merge până la capăt. E îmbrăcată în roşu (posibilă aluzie la Veronika Voss), iar geamul îi reflectă chipul, suprapunându-l în acelaşi timp peste altul, aflat într-un poster pe peretele alăturat. E afişul filmului Fräulein doktor în care apare Bridget (Diane Kruger), pe care tronează un close-up al actriţei infiltrate ca agent dublu în cercurile naziste. Cele două femei nu se vor întâlni de-a lungul ostilităţilor, dar formează, printr-o inspirată găselniţă auctorială, o solidă şi decisă alianţă, chiar şi virtuală fiind.
În ciuda unei distribuţii copleşitor masculine, aceste două femei pun lucrurile în mişcare (şi prin extensie, fac filmul să meargă). Împinse de acelaşi scop comun - distrugerea naziştilor - ele se dovedesc mult mai eficiente decât basterzii înşişi. Prezentat drept un action plin de testosteron, IB este alimentat, de fapt, de estrogen. Şi din nou, pentru a fi sigur că publicul nu ratează conexiunea subtilă dintre ele, Tarantino le aduce mai aproape, într-un medium shot, astfel încât eventualele dubii să piară.
Aşadar, două Shosanna (una cu o agendă la vedere, alta cu planuri vindicative, revelate decisiv în această secvenţă) şi două Bridget (actriţă în filmul-momeală din film, dar şi în filmul lui Tarantino), puse împreună prin intermediul unei reflexii cu puternice conotaţii freudiene. Interesant e că amândouă vor fi scoase din scenă în aceeaşi manieră în care femeile fatale sunt tratate în filmele noir. Dacă ne gândim mai bine, Shosanna moare chiar de două ori: întâi împuşcată şi apoi când focul mistuie cinematograful, moment în care pe ecranul din sală îi putem revedea chipul graţie unui prim-plan, pe care Tarantino l-a gândit ca o trimitere la Ioana d'Arc.
And all because of her: Mélanie Laurent! Tarantino a dovedit şi aici că are mână bună la actriţe. Mélanie s-a lipit perfect de datele cerute de personajul din IB, punând la bătaie întreg capitalul de calităţi necesare unei evoluţii pe o scală foarte fină e emoţiilor. E fermecătoare atât ca „pradă a prăzii” (Tournier), cât şi ca pradă ce se transformă în vânător, având acel gen de fragilitate ce o pune în valoare din oricare parte priveşti. And if you want more of her sensual fragility, just watch Beginners! She's purely gorgeous...