Devour feculence, Mr. Drummond!

Într-unul din episoadele anterioare (acum suntem la 9, urmează finalul), șeful etajului de „tăiați” (sau severinzi?) din clădirea Lumon și villain de serviciu, Mr. Milchick (miștocărit Milkshake), este supus unei evaluări de progres, căci treaba nu mai merge ca-n vremurile bune în care echipa MDR era ținută în întuneric de Mrs. Cobel. Tehnic vorbind, Milchick (interperetat de Tramell Tillman) este un despot luminat care propune metode de exploatare ceva mai umane, privite cu mefiență de managementul ultraconservator (dar tolerate după răzmerița ce era să se termine prost).

Trimisul și exponentul acestui sistem este Mr. Drummond, el însuși o figură despicabilă ca fel de-a fi ;) Drummond este mandatat să-i comunice verdictul, punct cu punct, proces pe durata căruia face tot ce-i stă în putință pentru a-l umili cu aerul că, de fapt, îl protejează, îi face un bine, cunoașteți schema, nu insist. 

Primul reproș, unul minor, benign, de încălzire, îl vedeți mai jos. 

Too Many Big Words.

Într-o evaluare onestă o astfel de concluzie se descalifică de la sine pentru că termenii nu sunt definiți, cuantificabili. Într-o astfel de formulă arbitrarul e la el acasă, ca un șarpe într-un cuib de pasăre. Ok, big words putem intui ce înseamnă: vocabularul lui Milchick e prea dezvoltat. Ce rămâne în aer e acel too many, întrucât emitentului nu i-a fost setată o limită de vernaculare. Nu rezultă că a depășit o barieră, în afară, poate, de aceea a unui bun simț: vezi că n-ai cu cine, te oprești. Însă ăsta nu e un indicator de performanță, e doar o formă de șicanare. 

S-au plâns lucrătorii că îi complexezi lexical, i se dă de înțeles, mai lasă și tu dracului formele astea sofisticate de epatare, nu le câștigi respectul folosind cuvinte care au viață doar în dicționare (nu e un citat mot-à-mot, am sintetizat eu). 

Milchick încasează în plin, nu se poate opune și nici drept de apel n-are. Mult timp după acea evaluare, reproșul pe tema big words îl va bântui: vedem asta în niște flashback-uri ca de vise rele și mai ales în cadrele de character study în care recitește raportul și se oprește asupra acelui punct.

Și vine episodul 9 în care Milchick, confruntat cu sfidări masive din partea MDR, este luat iar la refec de același Drummond. Acum nu mai există niciun document scris, pur și simplu e bullying corporatist executat de pe poziții de putere. Doar că, la un moment dat, raportul de forțe basculează. Obida strânsă și densificată în timp face pur și simplu explozie. Iar suflul merită toți banii. Enjoy! Pe repeat.

Tillman, cu zâmbetul său larg, impecabil, ce maschează o amenințare constantă și loialitatea fanatică față de Lumon Ind., reușește să transforme politețea corporatistă într-o formă de teroare psihologică. El vine în rol cu o economie de mișcări și, datorită prezenței fizice impunătoare, domină spațiul, alternând jovialitatea bizară a unui Music Dance Experience cu răceala clinică a camerei de tortură. Este o parttitură de o finețe granulară în care controlul absolut și amabilitatea forțată pot fi mult mai terifiante decât agresiunea explicită.

P.S.: Acest episod, intitulat The After Hours, este scris integral de Dan Erickson. Și o mai spun o dată: se vede.

"Four is what...?" (93) [Ad Astra/2019]

- Cvasimilitudini more or less: The Talented Mr. Pitt (trecut și el prin toate filtrele cromatice posibile, la fel ca Pattinson în Good Time, doar că acesta din urmă nu părăsea spațiul terestru) -

A Very Murray (& Miley) Christmas!

Pentru că aţi ajuns aici de pe pagina de fb, lucrurile sunt clare, nu vă mai împui capul cu altele. Ascultaţi-o/priviţi-o pe Miley Cyrus şi e de-ajuns! Despre filmul Sofiei Coppola om vorbi al'dat'. Marţi, după Crăciun, de pildă ;)

Şi da, dacă tot i-am pomenit în titlu pe amândoi, plusez cu un bonus asortat. Here it is...

Musai în HD. Opţiunea e disponibilă în dreapta jos (click pe majuscule).

O reverenţă

Acesta e ultimul film, s-a nimerit să fie un scurtmetraj, din cariera celui mai longeviv cineast pe care l-a dat lumea filmului: Manoel de Oliveira. Portughez. E făcut anul trecut, la 106 ani. În urmă cu două săptămâni omul s-a dus. Nu ştiu dacă mai avea ceva în lucru, dar nu e exclus să fi avut. Un tip energic ca el nu se putea opri aşa, dintr-o dată, de capul lui. Dacă vroia să facă asta, o făcea demult. El a mers mai departe, tot mai departe. Oricum, după 100 de ani ce rost ar mai fi avut punctul?

A fost oprit de servituţile anatomiei umane. Ni se va întâmpla tuturor. Iar unii dintre noi n-au filmat ceva memorabil nici măcar cu telefonul mobil!

Twin Peaks: The Entire Mystery (is coming at ya)

There’s a new Twin Peaks box set coming out July 29, and it includes nearly 90 minutes of never-before-seen deleted and alternate scenes from the prequel film Twin Peaks: Fire Walk With Me. 

This is the footage that fans created a Facebook petition for back in 2011, and now they’ll get their wish, thanks to a box set that was personally supervised by Twin Peaks mastermind David Lynch.

“During the last days in the life of Laura Palmer many things happened, which have never been seen before,” Lynch said in a statement. “They’re here now alongside the new transfer of Twin Peaks: Fire Walk With Me and Twin Peaks, the television series.” (via)

"Four is what...?" (35) [Big Bad Wolves]

colaj by cinesseur

Tarantinel l-a pus în fruntea listei cu cele mai bune filme văzute în 2013. Nu e vreun bilet de favoare, căci filmul are indiscutabil destule atuuri, dar nu rupe - prometeic - lanţurile vreunui gen (mai ales că nici nu aparţine explicit/asumat vreunuia). E proaspăt, însă, insolent cu formulele sau tropii şi lipsit de inhibiţii, iar toate astea la un loc înseamnă un spectacol filmic mai mult decât agreabil.

Practic, e o expandare foarte deşteaptă a clasicei secvenţe din Reservoir Dogs în care dementul Mr. Pink îl torturează pe John Doe poliţistul. Fireşte, rolurile sunt niţel inversate, însă numele jocului e tot tortura. Obiectele-s tăioase, oamenii-s serios puşi pe treabă, hemoglobina e acolo cât ai smulge o unghie cu patentul, dar nu vă aşteptaţi la un bloodfest (sau shed) de tip Saw sau Hostel! Cred că v-am prevenit de pomană, dar na, paza bună trece primejdia rea (haha). Înclin să cred că de-aia l-a şi pus Tarantinel atât de tare la suflet: îl omagiază fără să-i aducă osanale. Altfel spus, omul s-a simţit măgulit, sunt sigur de asta. 

O casă părăsită, în paragină. Trei copii, un băiat şi două fete, toţi la vreo 10-11 ani, se joacă de-a v-aţi ascunselea. Băiatul stă, fetiţele pornesc în căutarea ascunzătorilor. Una poartă rochie şi pantofi roşii, cealaltă haine albastre. Prima se ascunde într-un dulap din casa dărăpănată, a doua în curte, într-o conductă de beton din alea de se folosesc la construcţia unor poduri. O umbră se apropie de dulap. Băiatul îşi începe căutarea. O va găsi foarte rapid pe copila din cilindrul de beton. În locul unde s-a pitulat va rămâne doar un panto...fior.

Aşa începe Big Bad Wolves, un revenge thriller israelian cu irizaţii de chill horror (başca nişte comedie neagră ca smoala). Deşi ţiplat în slow motion, e un prolog foarte alert, căci montajul e principala armă pe care cei doi regizori-scenarişti (Aharon Keshales & Navot Papushado) o folosesc pentru introducerea noastră în poveste. Iar menţinerea va fi floare la ureche pentru că twist-urile se succed ameţitor şi totuşi credibil, susţinute de umor şi bun simţ dramaturgic: gândiţi-vă că mai mult de 3/4 din film se consumă într-o pivniţă, spaţiu în care presupusul făptaş va fi sechestrat şi chinuit de tatăl fetiţei dispărute la început, un ins aparţinând autorităţilor judiciare, sătul însă de impotenţa „instituţiilor statului” (prezent - fără voia lui - la spovedania forţată e şi un poliţist care urmăreşte şi chiar prejudiciază cazul printr-o conduită nepotrivită pe parcursul anchetei oficiale).

Montajul, deci, şi supradoza narativă atent porţionată de dialoguri şi intermezzo-uri aproape geniale (dintre care, apariţia - de două ori - pe post de oaie a lui Swift* a unui tânăr arab călare, respectiv prepararea unei prăjituri pe acordurile naiv-zglobii ale şlagărului şaizecist Everyday sunt priceless) reprezintă elementele forte ale unei producţii în care temele mari - pedofilia, violenţa, moralitatea - nu sunt niciodată atacate frontal. Aş zice că nici măcar prin învăluire. Sunt mai degrabă zgâriate, fiindcă principalul obiectiv nu e chestionarea lor din perspectivă socială (alt punct comun cu Tarantinel), ci integrarea lor într-o naraţiune care să funcţioneze coerent şi logic doar prin resorturile ce o articulează. Şi lucrul ăsta chiar se întâmplă! Bonusuri: imaginea (Giora Bejach) şi muzica (atât cea originală compusă de Haim Frank Ilfman, cât şi cea luată cu împrumut). Impecabile. În sine şi în execuţie. Nu m-ar mira să-l văd la TIFF.

* Dacă vă e neclară analogia, aflaţi că mă refer la oaia din romanul lui Swift, animalul care-l va salva pe Gulliver de la internarea la balamuc.

Tag line: Maniacs are not afraid of guns.

Double S: Sayles & Springsteen

Privit cu superficialitate, acest videoclip pare unul din multele. Dacă îl privim aşa cum merită, vom găsi o excepţională lecţie despre cum se folosesc culoarea, sunetul, mişcarea camerei, străzile în regim nocturn, automobilele şi cadrele de 1.37 (the Academy ratio). Bonus: acel „I'll see ya" îngânat de Springsteen către o doamnă pe care noi nu o vedem deloc (probă de curaj la acea vreme să speculezi farmecele unei doamne... prin detalii aparent neutre, chit că opţiunea asta are o logică internă perfect fundamentată). Autor: John Sayles (Pour les cinesseurs!)

Încă un link (înainte de monologul de luni)

Am dat peste o bijuterie de text dedicat la un prim nivel de lectură unui tablou chinuit de pasiunile oarbe şi ignoranţa semenilor cu care a avut de-a face. Pictorul e Dürer („un neamţ care nu a pictat ca un neamţ”, observă cu multă tandreţe autorul - şi observaţia poate fi translatată fără emoţii spre alt neamţ, Murnau, care a făcut filme, dar nu le-a făcut ca un neamţ) iar tabloul-subiect-de-articol a stat aproape 20 de ani în bătaia nemiloasă a ploii, soarelui şi ninsorii. În Praga. La castel. Acoperea o spărtură.

Cum a ajuns acolo şi de ce, astea-s alte poveşti. Fascinante şi triste, deopotrivă!

From The Best of Blur

The promo video for To the End was directed by David Mould and shot in Prague in 1994. In keeping with the song's use of French, the video is a pastiche of the classic French New Wave film Last Year at Marienbad (dir. Alain Resnais,1961). The 4-minute video imitates the cinematography and editing style of the film, and replicates numerous scenes from it. Enigmatic subtitles (not from the film) appear. The band takes the place of the characters from the film: Damon Albarn plays "X" and Graham Coxon is "M", both of whom are involved in a love triangle with a mysterious woman. (via wiki)

P.S.: Marienbad is the German name of the spa town Mariánské Lázne (Czech Republic).

Epilog (a short movie by Tom Tykwer)

Dragostea e mai ales ceea ce se întâmplă atunci când, din varii motive, doi oameni care sunt împreună  nu sunt împreună. Atunci când sunt separaţi de gânduri, ezitări, tatonări, iluzii, deziluzii... Dragostea e (ca) o sală de aşteptare. Sau, la un alt nivel, ceea ce rămâne între doi oameni când între aceştia nu mai rămâne nimic. Iar dacă nu mai rămâne nimic, asta e! Vorba lui WKW: Love is all a matter of timing.

P.S.: Nu e chiar primul scurtmetraj al lui Tykwer, ci mai degrabă primul care chiar contează (cronologic e al doilea şi e din '92)

„A dangerous creation when you fail the test of time”

OMD. Acronim pentru Orchestral Manoeuvres in the Dark. Un fel de New Order ai Liverpoolului. Se ştie: New Order, ăia care au deschis balul, trupă clădită pe osatura Joy Divsion, vin din Manchester, dovadă că între oraşele astea rivalitatea nu a fost şi nu e doar fotbalistică (nu intru în amănunte, 24 Hour Party People al lui Winterbottom e bibliografia ideală pentru cei interesaţi).

Pandora's Box (It's a Long, Long, Way). Al doilea single (primul a fost Sailing on the Seven Seas) de pe - probabil - unul din cele mai bune albume OMD: Sugar Tax (1991). Un an oarecum crucial în evoluţia subsemnatului. Nu la fel ca '93, dar pe-acolo.

Pandora's Box. Clasic „mut” din 1928. De G.W. Pabst. Cu Louise Brooks. As Lulu.

Atât melodia, dar mai ales videoclipul, sunt un omagiu. Actriţei, filmului şi bunului simţ (ca paradox) în general. Enjoy!

Lo sguardo di Michelangelo

„Aţi văzut Privirea lui Michelangelo, ultimul lui scurtmetraj? E unul din cele mai frumoase filme făcute vreodată! Antonioni a turnat în anul 2000 acest film de numai cincisprezece minute, în care nu se spune o vorbă, şi în care, singura dată în viaţa lui, apare el însuşi în scenă. Îl vedem intrând în biserica San Pietro in Vincoli, de la Roma, singur. Se apropie încet de mormântul papei Iuliu II, iar tot filmul este un dialog, fără o singură vorbă rostită, un schimb de priviri între Antonioni şi Moise al lui Michelangelo. Tot ce spunem noi aici, toată această frenezie de a ieşi în evidenţă şi a vorbi specifice epocii noastre, toată această agitaţie fără obiect sunt puse sub semnul întrebării de privirea cineastului şi de tăcerea însăşi. Antonioni a venit să ne spună adio. Nu va mai reveni, şi el o ştie. El, cel care pleacă, a venit să vadă pentru ultima oară capodopera neînţeleasă, care va rămâne. Vrând parcă să-i adreseze o ultimă întrebare, să pătrundă un mister la care vorbele nu au acces. Privirea pe care Antonioni o aruncă statuii la plecare, înainte de a işei, este plină de patetism.” (fragment din Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi - Jean-Claude Carrière & Umberto Eco, Ed. Humanitas, 2011, traducere Emanoil Marcu)

Kubrick in the mix!

Superb animated timeline of Stanley Kubrick’s filmography by animator Martin Woutisseth.

P.S.1: Special kudos unui prieten apropiat al blogului care din timp în timp îmi semnalează astfel de nestemate!

P.S.2: Ştiu nişte domni care vor aprecia plenar şi indisolubil acest short feature!
P.S.3: Mâine veţi găsi aici review-ul la Biutiful!

Nolanografii

Dincolo de excelentul mixtum compositum cu felii din coșmarurile concoctate de Nolan, am rămas cu muzica. Un fel de power play al serii! However, amazing job, ladies and gents! Mi s-a făcut dor de Insomnia!

Aşteptând Aurora lui Puiu

Rebengiuc, Brănescu, Brătilă. Sau Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (din 2004). Sau "era mai bine înainte". Şi după Felicia! Ba nu, că aici s-ar putea să apară un conflict (de interese) cu Răzvan Rădulescu. Înainte şi după Aurora e varianta corectă. Aurora, adică cea mai recentă producţie semnată Cristi Puiu, intră discret în cinematografe mâine, 11 martie, după o lungă aşteptare. O vom vedea şi apoi vom vedea, vorba unui domn, dacă există sau nu viaţă după Cristi Puiu.

I'm Here (with Spike Jonze)

Fascinaţia mea pentru năstruşniciile lui Jonze e cunoscută, bănuiesc. Prin urmare, nu cred că ar trebui să vă mire faptul că găsiţi acest scurtmetraj aici, deşi nu-i prea ok ce fac. Adică na, drepturi de autor, să respectăm artistul & stuff, dar eu nu am putut să mă abţin să nu vă arăt şi vouă. Aşa că, pregătiţi-vă sufleteşte pentru o bijuterie ce ar putea să vă secţioneze aorta (cu alte cuvinte, aproape nerecomandat celor cu ritmuri cardiace imprevizibile!). Dacă scăpaţi teferi, sper să nu mă turnaţi la FBI!

Peace on Earth (& good will to men)

Credeați că am uitat de rubrica duminicală fără nume? Sau că am abandonat-o? Nicidecum! Atâta doar că m-am luat cu altele și am lăsat-o pe margine, dar ce moment mai potrivit pentru un re-entry decât acesta? Așa că, back in business, alături de o animație MGM din 1939, ticluită (& tâlcuită) de niște pionieri ai genului, rămași ca orice pionieri în umbra celor ce le-au urmat - Hugh Harman & Rudolf Ising (Bosko, the Talk-Ink Kid anyone? Sau ar trebui să spun "the first cartoon to use extensive synchronized speech, apart from early Disney sound cartoons because it emphasized not music but dialogue", cf. Michael Barrier -  Hollywood Cartoons, 1999). Bosko a numărat 39 de episoade și, la acea vreme, a fost "perla coroanei" în seria Looney Toones lansată de Warner Bros. Cei doi au primit și un Oscar (Best Short Subject), în 1940, pentru The Milky Way, impunându-se în fața lui Tex Avery, care tocmai îl scotea pe Bugs Bunny în lumea bună (A Wild Hare).

Revenind la Peace on Earth, subiectul nostru de astăzi: probabil că unii îl vor găsi mai degrabă tezist decât fantezist. Mie, în schimb, raportându-mă la epocă, mi se pare premonitoriu. Fără prea multă subtilitate, dar premonitoriu. Desigur, la 70 de ani distanță, putem eticheta mesajul cum ne vine la gură. Ba am putea spune, răsucind nițel vorbele lui Thomas Morus, că războiul e de preferat utopiei. Oricum ar fi, dacă luăm în calcul toate variantele și variabilele n-ar trebui să ne mire zvonul legat de nominalizarea acestui cartoon la... Nobelul pentru pace! Cum (pseudo)informația n-a fost confirmată niciodată oficial, de ce să nu mergem pe mâna lui John Ford: între legendă și adevăr ar trebui să alegem întotdeauna legenda. Fie și pentru că aduce acel plus (colateral) care să compenseze deficitul de fantezie (ce ar putea fi reclamat de unii).

'Cause in the desert you can't remember your name!

Destino [Director Dominque Monfery / Story Salvador Dali, John Hench / Music Armando Dominguez (composer of Destino) / Michael Starobin (original additional music)]

Destino ar fi trebuit să fie, în 1945, concretizarea colaborării dintre Walt Disney și Salvador Dali. Un animated short de primă mână ce urma să fie inclus în portmantoul Fantasia 2006. Vremurile potrivnice (WWII) și constrângerile financiare provocate de acele vremuri au blocat proiectul și l-au împins în timp aproape 60 de ani. În cele din urmă, acesta va prinde contur și viață, în 2003, după ce Roy Edward Disney, vicepreședinte al companiei și nepot al lui Walt, găsește în arhive storyboard-ul la care au lucrat Dali și John Hench, animator Disney (între altele, și designer al Torței Olimpice moderne). Rezultatul e o miniatură Dali ce încapsulează perfect stilul singular și atipic al catalanului larger than life.

In nuce, povestea e simplă. Nu am de gând să vă răpesc plăcerea de a o urmări, povestind-o eu (stângaci). Spun doar atât, ca un soi de marginalii: se  petrece în deșert (...in the desert you can't remember your name - versul e din altă parte, dar funcționează, pentru că tânăra femeie ce se îndrăgostește de Cronos n-are nume), e magnetică, așa cum e și contrastul dintre personaje (ea numai forme sinuoase și incandescente, el numai unghiuri rigide și reci, ea viețuiește șerpuind, el dăinuie țeapăn...), e melancolică și, nu în ultimul rând, e una din rarisimele ocazii de a vedea o animație pe sketchurile lui Dali. Sau cum ar spune niște prieteni, it's an arresting landmark in animation. 

Plus: sunt convins că unora dintre voi nu le va scăpa conexiunea dintre 2046 al lui Wong Kar Wai (apărut în 2004) și acest Destino, cu care, de altfel, am inaugurat o nouă rubrică de duminică. Nu i-am găsit încă un nume, însă originile și trimiterea sunt clare: Gala desenului animat! În general, materialele vor fi publicate până în ora 1.

P.S.: Cei care vor rata racordul de care aminteam mai sus, au la dispoziție altul. Aici!

"I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love" (Richard Burton)

The last day of March,

My darling Sleeping Child, I am oddly shy about you. I still regard you as an inviolate presence. You are as secret as the mysterious processes of the womb. I’m not being fancy…I have treated women, generally, very badly and used them as an exercise for my contempt - except in your case.

I have fought like a fool to treat you in the same way and failed. One of these days I will wake up - which I think I have done already - and realise to myself that I really do love. I find it very difficult to allow my whole life to rest on the existence of another creature. I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love. There is no such thing, I say to myself.

There is lust, of course, and usage, and jealousy, and desire and spent powers, but no such thing as the idiocy of love. Who invented that concept? I have racked my shabby brains and can find no answer.

But when people die, those who are taken away from us can never come back. Never, never, never, never, never (Lear about Cordelia). We are such doomed fools. Unfortunately, we know it. So I have decided that, for a second or two, the precious potential of you in the next room is the only thing in the world worth living for. After your death there shall only be one other and that will be mine. Or I possibly think, vice versa.

Ravaged love,

And loving Rich (Richard Burton într-o scrisoare către Elizabeth Taylor/1973, via Vanity Fair)

Entr'acte/Zwischenspiel: Mogwai - Stanley Kubrick