„Aţi văzut Privirea lui Michelangelo, ultimul lui scurtmetraj? E unul din cele mai frumoase filme făcute vreodată! Antonioni a turnat în anul 2000 acest film de numai cincisprezece minute, în care nu se spune o vorbă, şi în care, singura dată în viaţa lui, apare el însuşi în scenă. Îl vedem intrând în biserica San Pietro in Vincoli, de la Roma, singur. Se apropie încet de mormântul papei Iuliu II, iar tot filmul este un dialog, fără o singură vorbă rostită, un schimb de priviri între Antonioni şi Moise al lui Michelangelo. Tot ce spunem noi aici, toată această frenezie de a ieşi în evidenţă şi a vorbi specifice epocii noastre, toată această agitaţie fără obiect sunt puse sub semnul întrebării de privirea cineastului şi de tăcerea însăşi. Antonioni a venit să ne spună adio. Nu va mai reveni, şi el o ştie. El, cel care pleacă, a venit să vadă pentru ultima oară capodopera neînţeleasă, care va rămâne. Vrând parcă să-i adreseze o ultimă întrebare, să pătrundă un mister la care vorbele nu au acces. Privirea pe care Antonioni o aruncă statuii la plecare, înainte de a işei, este plină de patetism.” (fragment din Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi - Jean-Claude Carrière & Umberto Eco, Ed. Humanitas, 2011, traducere Emanoil Marcu)
