Nu m-a dezamăgit Biutiful pentru că mă aşteptam de la Alejandro González Iñárritu să trateze suferinţa în cheie Zeffirelli-Gibson, adică operetistic-visceral. Semnele erau vizibile încă din Babel. Altfel spus, mizam pe supralicitare conceptuală din partea unui cineast ce lasă din ce în ce mai mult impresia că a filmat mai mult decât a văzut, iar ce a văzut a metabolizat în grabă!
Fireşte, derapajul acesta are legătură şi cu separarea de Guillermo Arriaga, scenaristul ce - acum nu mai am dubii! - îi stăvilea exuberanţele auctoriale! Se vede, însă, că desprinderea de fostul colaborator (Amores Perros, 21 Grams, Babel), un fel de declaraţie de independenţă cu iz de acnee juvenilă, îi dăunează mai mult decât aş fi crezut (şi, de ce să nu o spun?, mi-aş fi dorit!).
Iñárritu (principalul artizan al scenariului!) n-are simţul măsurii când vine vorba de construcţia unui personaj (con)damnat. El crede că dacă îl nenoroceşte în toate straturile fiinţei sale provoacă empatia/emoţia spectatorului.
Fireşte, derapajul acesta are legătură şi cu separarea de Guillermo Arriaga, scenaristul ce - acum nu mai am dubii! - îi stăvilea exuberanţele auctoriale! Se vede, însă, că desprinderea de fostul colaborator (Amores Perros, 21 Grams, Babel), un fel de declaraţie de independenţă cu iz de acnee juvenilă, îi dăunează mai mult decât aş fi crezut (şi, de ce să nu o spun?, mi-aş fi dorit!).
Iñárritu (principalul artizan al scenariului!) n-are simţul măsurii când vine vorba de construcţia unui personaj (con)damnat. El crede că dacă îl nenoroceşte în toate straturile fiinţei sale provoacă empatia/emoţia spectatorului.
Fals!
În astfel de situaţii, proasta dozare caricaturizează, descompune şi induce mai degrabă dispreţ celui ce priveşte. Se ştie că, în general, oamenii nu au prea multă consideraţie faţă de cei doborâţi de diverse poveri, iar aici, povara trântită în cârca personajului principal e supradimensionată. Pe acest aliniament, Iñárritu se apropie periculos de mult de producţiile bollywoodiene, unde mai totul e în exces şi strident.
Îndrăznesc să afirm că suferinţa nu se "arată" pompând narativ cât mai multă nenorocire în viaţa unui om (într-un alt registru, e capcana în care a căzut şi Tykwer filmând obsesiv gunoaie în The Perfume). O astfel de opțiune doar aglomerează semiotic și trage la fund întregul construct.
Îndrăznesc să afirm că suferinţa nu se "arată" pompând narativ cât mai multă nenorocire în viaţa unui om (într-un alt registru, e capcana în care a căzut şi Tykwer filmând obsesiv gunoaie în The Perfume). O astfel de opțiune doar aglomerează semiotic și trage la fund întregul construct.
Uxbal, un fel de lumpen-Atlas cu tot universal apăsându-i umerii fragili, e atât de urgisit de scenaristul Iñárritu, încât lui Javier Bardem nu-i mai rămân multe de făcut, iar aici e altă hibă. În opinia mea, n-are sens să-l iroseşti pe Bardem punându-l să dea bine în cadre compuse cu panaş (unele!) şi suprasaturate, de obicei, în albastru întunecat (pentru atât era bun şi Caviezel). E prea puţin, prea simplist şi prea la îndemână! Nu-mi place s-o spun, dar tot ansamblul aduce a Dark Blue de la Hugo… Boos. Şi nu e deloc… Biutiful!
P.S.: Apelând la un racord electiv aş mai adăuga că, via Biutiful, Iñárritu e departe de a accede la titulatura şi nivelul Inglourious Basterd! Tarantino avea stil şi mijloace, chiar dacă supralicita şi el.
--------------------------------------------------------------------------------
P.S.: Apelând la un racord electiv aş mai adăuga că, via Biutiful, Iñárritu e departe de a accede la titulatura şi nivelul Inglourious Basterd! Tarantino avea stil şi mijloace, chiar dacă supralicita şi el.
Appendix (un fel de)
După ce am scris acest text, m-am tot gândit dacă nu cumva ar fi în avantajul filmului să fac o paralelă între Uxbal şi... Iov. Sau dacă filmului i-ar servi o astfel de paralelă. Pentru că - şi vorbesc extrem de serios! - între cele două personaje există nişte similitudini asupra cărora merită zăbovit. Eu doar le voi creiona, lăsându-vă vouă plăcerea de a duce mai departe demersul.
Una din ele e aceea că şi unul şi celălalt sunt ţinta unor demiurgi tiranici. Iov e lăsat de izbelişte în mâinile lui Satan în urma unui rămăşag, gest care din perspectivă umană, vorba lui Jung, e pur şi simplu revoltător, Uxbal e şi el miza unui pariu pe care Iñárritu îl pune cu noi.
Efectul imediat şi direct e că amândoi au de pătimit. Chinurile prin care trec sunt specifice eroului etic ce rabdă din greu până la capăt, din greu şi fără speranţă. Sau, aşa cum spune Petru Creţia, rabdă „cu o resemnare pe care o deduce lucid din natura faptelor şi care nu e defetism, ci, dimpotrivă, singura biruinţă pe care soarta i-o mai poate concede". Problema cu Uxbal e că e împins ostentativ spre categoria asta, ceea ce-i ştirbeşte din aură.