Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

miercuri, 31 octombrie 2012

Cvasimilitudini (XLIV)

 Screenshot from The Producers (dir. Susan Stroman/2005)

Motion capture from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

marți, 30 octombrie 2012

Professione: reporter [anatomia unui faimos plan-secvenţă]


The second-to-last take of the film, which lasts approximately seven minutes, called for the use of a special camera, a Canadian invention. I also tried other ways of getting the same idea, but all were shown to be less practical and more artificial. The problem was not so much getting out of the window, but panning the full semicircle of the piazza to end up before the window again. This was made possible by the use of a camera mounted on a series of gyroscopes. Inside the room, the camera moved hanging from a track attached to the ceiling. The cameraman pushed it with his hands on the large curving handles seen in the photo. Once the camera arrived at the wrought-iron grating, the worst problem arose. The grating was hinged, and swung open a second after the bars went off-camera at the sides of the shot. Obviously, I controlled everything-including commands for the zooms and pans-on a monitor that was in a van. 

From here I gave orders to my assistant with a microphone, and the assistant transmitted them to the actors, extras, cars, and everything else which made the "movement" in the piazza. Behind the hotel there was a huge crane, more than a hundred feet high, from which hung a steel cable. Once the camera was outside the window, it left the track and was simultaneously hooked onto the cable. Naturally, the shift from a fixed support, like the track, to a mobile one, such as the cable, caused the camera to bump and sway while a second cameraman, experienced in this work, took over. This is where the gyroscopes came in: they completely neutralized the bumping and swaying. The shooting of this take required eleven days. There were other difficulties, primarily the wind. The weather was windy and stormy, and a wind storm soon arrived, doing much damage. 

In order to be independent of the weather, this special camera normally operates in a closed sphere. But the sphere was too big, and would not pass through the window. Doing without the sphere meant exposing ourselves to the vagaries of the weather. But I had no choice. Furthermore, I had shoot between 3: 30 and 5:00 p.m. because of the light, which at other hours would have been too strong. You must remember we came from inside to the outside, and the ratio of internal to external light governed the diaphragm opening for the whole shot. Another problem: the camera was a 16mm one. After much discussion, the cameraman was persuaded to try 35mm. They asked me to mount a 400-foot reel, but, as I thought, it was not long enough for the sequence. To use a thousand-foot reel required a new adjustment of the whole gyroscopic equilibrium of the camera. The photos show the work we did to get the final result. A big crowd followed our efforts each day. When, finally, on the eleventh day, we succeeded in obtaining two good takes, there was a long and moving outburst of applause, such as, on the field, greets a player who has made a goal. (Michelangelo Antonioni on the seven-minute shot from Professione: reporter; excerpt from The Architecture of Vision: Writings & Interviews on Cinema)

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Monkey business: în mintea lui Leos Carax

Holy Motors începe în mintea autorului său, în plin vis (definiţie perfectă a artei poetice la Carax). Un aeroport, sirenele unui vapor, o cameră de hotel, un câine uşor agitat, sportivii fotografiaţi de Muybridge etc. sunt elemente a căror prezenţă devine plauzibilă într-un astfel de context. Printr-o uşă aflată într-un perete tapetat cu imaginea unei păduri ce-aduce aminte deopotrivă de Dante („Spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzând dreapta cărare”) şi de Kafka („There is in my apartment a door that I had never noticed until now”), Carax (regizorul în persoană) se ridică din pat şi părăseşte acest non-spaţiu (non-lieu, în termenii lui Augé), croindu-şi drum spre o sală de cinema unde spectatorii, aşezaţi în penumbră, privesc imobili un ecran pe care e proiectat un film (nenumit).

Camera zăboveşte o vreme asupra lor, iar noi, privindu-i pe ei urmărind nemişcaţi acel film, ne privim în oglindă. Şi, în vreme ce acei oameni rămân împietriţi, un copil gol (spectatorul primordial?) înaintează spre ecran atras de mirajul imaginilor în mişcare. Acesta e, doamnelor şi domnilor, prologul unui film „urât” despre frumuseţe pentru că Holy Motors, la fel ca Perfume-ul lui Tykwer, într-acolo bate, însă la un nivel superior. E, fără îndoială, o frumuseţe ascunsă în spatele barierelor fizice ale realului surprinse aici într-un proces de transformare în care, întocmai ca în vis, lucrurile se reorganizează, schimbându-şi sensul sau destinaţia [să notăm că numele Leos Carax e, de fapt, o reorganizare fonemică a celor două prenume ale regizorului: Alex(andre) Oscar. Dupont].

O posibilă grilă de lectură a acestui film - pentru unii - ancombrant ar putea fi rezumată astfel: reasamblarea unor fragmente de real în regim coşmaresc-oniric (toată acţiunea, preponderent diurnă, e centrată asupra unui domn Oscar ce „trăieşte”/traversează 11 vieţi-surogat, una mai diferită ca alta). Desigur, există tentaţia reducţionistă de a vedea în Holy Motors reciclarea unor teme, obiecte sau personaje pe care le-am întâlnit şi-n celelalte 4 lungmetraje de Carax (plus segmentul din omnibusul Tokyo! din care a fost resuscitat Monsieur Merde). Micuţul automobil roşu aminteşte de  Boy Meets Girl, cameo-ul lui Michel Piccoli face legătura cu Mauvais sang, bătrâna cerşetoare pare că vine din Pola X, în timp ce îndrăgostiţii crepusuculari sfâşiaţi de regrete descind direct Les amants de Pont-Neuf (secvenţa e bulversantă în sine, însă coeficientul de bizar e amplificat şi de Kylie Minogue, care o înlocuieşte pe Juliette Binoche într-un rol scris iniţial pentru aceasta din urmă). Totuşi, acestea nu sunt plantate în film de dragul autocitării sau din cauza vreunui burn out. Rostul sau rolul lor e de plasă de siguranţă într-un univers creativ extrem de personal reconfigurat după reguli greu decelabile.

În acelaşi sens, poate fi luată în discuţie limuzina albă prezentă şi-n Cosmopolis, pentru mine un film remarcabil în ciuda a ceea ce s-a spus despre el dintr-o cruntă lipsă de empatie. Cică decupajul lui Cronenberg ar fi de vină... În fine! La fel ca-n romanul lui DeLillo şi-n Holy Motors călătoria însăşi e coloana vertebrală a poveştii. Nu ştiu dacă sau în ce măsură Carax şi-a propus asta, însă mie-mi pare un discret omagiu adus cărţii gândidu-mă că primul ocupant al acestei maşini de lux e un ins influent din lumea finanţelor (inspirat de... Dominique Strauss-Kahn sau cel puţin aşa zice Carax). Numai că limuzina şi tot ceea ce simbolizează ea e o pistă falsă. Într-o clipă, firul epic se bifurcă: automobilul devine lojă datorită schimbării unghiului, iar următoarea înfăţişare a lui Denis Lavant va fi exact opusul bancherului arogant de dinainte - o cerşetoare bătrână şi hirsută venită din altă lume, diametral opusă, la fel ca Monsieur Merde. Putem vorbi, în schimb, de un omagiu manifest pentru Les yeux sans visage de Georges Franju, film-cult al anilor 60 în care Edith Scob (şoferul limuzinei din Holy Motors) deţine unul din rolurile-cheie.


În esenţă, Carax aglutinează aceste elemente cu surse ultradiverse de provenienţă într-un athanor cinematografic producţie proprie pentru a acredita o teză simplă: frumuseţea poate fi un motor (motorul?) care să ne împingă înainte într-o viaţă lipsită de sens, o viaţă supusă finitudinii. Pentru că, în viziunea sa, diferită de a unor Malick sau Weerasethakul, viaţa nu e nici transcendentă, nici mistică. E doar banală, din care cauză poezia, văzută ca o expresie a frumuseţii, devine un imperativ estetic. „Pourquoi continuez-vous?” e întrebat unul din cele 11 personaje (clone?) încarnate de fabulosul Denis Lavant. Răspunsul e neaşteptat: „Pour la beauté du geste”. Un trup inert zăcând pe asfalt nu-i nimic altceva decât o grămadă de carne şi oase, neînsufleţită precum manechinele dezmembrate din interiorul impozantului complex comercial Samaritaine (abandonat şi el), însă Carax ne îndeamnă să privim dincolo, în direcţia indicată de Oscar Wilde, citat de altfel cu a sa vorbă celebră: „La beauté est dans les yeux de celui qui regarde”.

P.S.1: În urmă cu aproape 30 de ani, Boy Meets Girl i-a provocat lui Serge Daney următoarea remarcă: „(...) the cinema will go on, will produce a Rimbaud and a «Poet at Seven Years» against all odds, that it will start again at zero, that it will not die.” Acest Rimbaud e trecut de 50 de ani, iar vorbele de mai sus sunt cumva împlinite.

P.S.2: Revin la noţiunea de non-lieu amintită la începutul textului fiindcă tot filmul se desfăşoară într-o varietate de non-spaţii (la fel ca L'emploi du temps de Laurent Cantet). În accepţiunea celui care a postulat conceptul (Marc Augé) „if a place can be defined as relational, historical and concerned with identity, then a space which cannot be defined as relational, or historical, or concerned with identity will be a non-place. The hypothesis advanced here is that supermodernity produces non-places, meaning spaces which are not themselves anthropological places and which do not integrate the earlier places: instead these are listed, classified, promoted to the status of 'places of memory', and assigned to a circumscribed and specific position.

miercuri, 24 octombrie 2012

Killing Them Softly: vorba lungă, sărăcia gangsterului (şi a filmului)

Killing Them Softly, pseudo-indie piece of trash. Cu gangsteri. Şi poante (răsuflate) spuse de ei. Dintre multele personaje ce-şi fac de lucru prin cadru, unul singur are vână, deşi e fără miză în poveste şi typecast cap-coadă: JamesTony SopranoGandolfini. În rest, vorba cuiva, electroni săriţi de pe orbită şi un scenariu-şvaiţer în ciuda materiei prime generoase, un roman din anii 70, Cogan's Trade.

Apropo de asta, „mutarea” acţiunii în America anului 2008 (alegeri prezidenţiale, criză economică & stuff) mi se pare o opţiune regizorală nefericită în condiţiile în care Andrew Dominik nu are ştiinţa de a o susţine şi prin altceva decât juxtapuneri teziste de tip discursuri de gangsteri vs. discursuri de politicieni (măcar de-ar fi speculat pe ideea quiproquo-ului). Iar tirada, chipurile filosofică, din final - „America nu e o ţară, e o afacere” - poate fi aplicată şi acestui film făcut exact în acelaşi spirit, dar vândut sub altă etichetă.

P.S.: Pentru amatorii de trivia: Killing Them Softly e un film în care Brad Pitt e introdus în teren prin minutul 15, însă nici măcar trucul ăsta nu-l face pe Andrew Dominik vreun mare inovator. Pe de altă parte, Obama şi Bush Jr. ar trebui creditaţi pe generic la special guest stars.

luni, 22 octombrie 2012

Regal cinematografic franţuzesc (Bucureşti, 26 octombrie - 2 noiembrie)

Două retrospective, una Alain Resnais (de la Muriel ou Le temps d'un retour la Vous n'avez encore rien vu, adică cel mai recent) şi alta Agnès Varda (scurtmetraje + Sans toi ni loi), Binoche + Kassovitz în La vie d'une autre, debutul în regie al lui Beigbeder, care şi-a ecranizat (mediocru) celebrissimul L'amour dure trois ans, la care se adaugă ultimul film al unei vajnice combatante pe frontul cinefeminist, Noémie Lvovsky (Camille redouble), un documentar de neratat (Journal de France) şi o animaţie 3D haioasă (Un monstre à Paris). Toate acestea şi încă vreo câteva sunt incluse în programul Festivalului de Film Francez 2012 (26 octombrie - 2 noiembrie, Cinema Elvira Popescu din Bucureşti). Cum ar veni, o selecţie eclectică în măsură să împace toate gusturile şi opţiunile, inclusiv pe amatorii de discuţii în cadru organizat care pot participa la masă rotundă conscrată lui Deleuze (Gilles, nu Emilie).


Pentru programul complet şi detaliat pe zile şi ore, cliquez vite ce link! Toate filmele au subtitrare în limba română.

P.S.: După Bucureşti, filmele vor fi proiectate şi la Sibiu, Iaşi, Cluj, Târgu Mureş & Timişoara)

duminică, 21 octombrie 2012

Holy Motors: „opera aperta” prin excelenţă

La o distanţă de 13 ani de ultimul său film - Pola X - Leos Carax face Holy Motors, în care un ins pe nume Oscar trăieşte/simulează existenţa a 11 persoane diferite. Din perspectiva asta, într-o succesiune logică a denumirilor, filmul ar fi putut să se intituleze şi Oscar XI. Dacă, pe de altă parte, ne gândim că un personaj central din film (şoferul limuzinei ce-l transportă pe Oscar dintr-o viaţă în alta) e o doamnă pe nume Celine, iar întreaga acţiune se petrece pe durata unei singure zile, de ce n-ar putea funcţiona ca subtitlu Călătorie la capătul zilei? Cât despre supratitlu, ezit între Comedia umană şi Divina Comedie (versiunea LSD).

Toate astea, aşa, la un prim nivel de lectură/semnificaţie. Detalii, în curând!

De rouille et d'os: realism molcom, poetizat

Decent, dar nu ieşit din comun. Marion Cotillard impresionează în rolul unei dresoare de orci care, în urma unui accident de muncă, e obligată să-și amputeze picioarele de la genunchi în jos. Într-un astfel de setting, Scorsese al francezilor, cum mai este numit (aiurea!) Audiard, introduce şi-un pierde vară cam iresponsabil (Matthias Schoenaerts), tată al unui puşti de 5 ani de care uită mai tot timpul prins între luptele pe maidan şi îndatoriri „operaţionale”.

Textura filmului e apăsat socială. Partea bună e că Audiard nu ciupeşte mai mult decât e necesar coarda sensibilă a spectatorului şi, spre deosebire de Inarritu, evită să-şi oropsească personajele cu asupra de măsură. E o opțiune ce-l ajută să păstreze o distanţă relativ rezonabilă de melodramă chiar şi în momente în care melodrama se insinuează pe furiş. Recunosc, m-aşteptam la o abordare mai elaborată, dar am primit şi-aşa destul: o poveste de dragoste atipică, de un realism molcom, poetizat pe alocuri, în care mai degrabă ni se vorbeşte despre infirmităţi sufleteşti decât de infirmităţi fizice (chiar dacă prezente la tot pasul).

Capcana care ne e întinsă în ultima jumătate de oră prin direcţionarea filmului spre un final dur, kaurismakian, e demontată în cele din urmă printr-o piruetă în jurul axului narativ. Credibilă, totuși. Aş zice că Audiard a ales să ne cruţe şi cred că a procedat corect.


P.S.: Nu pot trece peste coloana sonoră de un exotism nă(l)ucitor (Katy Perry, Lykke Li, The B-52's şi omniprezentul Alexandre Desplat), după cum nu mi-e indiferentă nici rugina tristeţii care acoperă chipul nefardat al lui Marion Cotillard. Mângâiat în repetate rânduri de razele soarelui pe care Audiard îl revarsă cu generozitate peste lumea sumbră a celor doi misfits, machiajul ar fi fost oricum inutil.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Late Autumn (making of by Donald Richie)

Poreclit de Tom Wolfe (sau alintat, spuneți-i cum doriți) „Lafcadio Hearn al zilelor noastre”, Donald Richie îşi merită supranumele: locuieşte de mai bine de o jumătate de secol în Japonia, timp în care s-a îndeletnicit cu critica de film și observarea atentă a unei culturi completamente diferite față de cea americană - din care provenea el -, o cultură insulară, greu permeabilă, tradiționalistă și, din unele puncte de vedere, absurdă pentru cei mai mulți dintre noi. Fiind in media res și privind-o îndeaproape, Richie a făcut o misiune din promovarea culturii nipone în Occident, în special a cinematografiei. A scris mai mult de treizeci de cărți despre Japonia și locuitorii ei, de la actori, regizori sau scriitori celebri (Ozu, Kurosawa, Mifune, Kawabata sau Mishima) până la oameni simpli, de pe stradă. Nu e nimic antropologic sau sociologic în scrierile lui, fiindcă a ales să meargă pe alt drum: literaturizarea somităților, majestăților sau simplităților unui spațiu pe care, după propriile-i mărturisiri, nu l-a (re)simțit niciodată străin, alteritar. Fiindu-mi la îndemână parafraza, aş putea spune că Donald Richie n-a fost nici o clipă lost in translation în Japonia.

Portrete japoneze (Japanese Portraits. Pictures of Different People) a apărut inițial în 1987, suportând de-a lungul anilor diverse adăugiri/revizuiri. În românește a fost tradusă în 2007 (Andreea Davidoiu & Claudiu Vințe) și publicată de Quality Books, editură ieşită din circuit la ora actuală. Nu știu câtă lume a ajuns s-o cumpere, nu am date despre tiraj, însă din punctul meu de vedere, e indispensabilă oricui vrea să se apropie de spaţiul cultural nipon. Din acest volum, ce reunește în ultima sa variantă 54 de figuri, unele abia schițate, altele desenate în relief („imagini prezentate din exterior și priviri aruncate din interior; monologuri și dialoguri; interviuri și descrieri impresioniste”), am extras frânturi, așchii, schije din profilul dedicat lui Yasujiro Ozu, un Ozu văzut din lateral, pe platoul de filmare, în plin travaliu creativ.

Vă avertizez: urmează un post lung. Sper să aveți răbdarea de a-l parcurge până la capăt.

Late Autumn
are o structură asemănătoare cu Late Spring, realizat cu 11 ani înainte: o fată se mărită și îl lasă singur pe unicul părinte rămas în viață. În filmul de odinioară, fiica (Setsuko Hara) își părăsea tatăl (Chishu Ryu). Acum, mama (Setsuko Hara) este cea care rămâne singură în urma măritișului fetei (Yoko Tsukasa).


Pentru Ozu, spune Richie, nu numai subiectele erau cam aceleași, ci și stilul de a face film: poziția camerei de luat vederi rămânea aproape nemișcată, iar singura regulă de punctuație era simpla tăietură de montaj. Așa cum tehnicile de compunere-descompunere și dizolvare a imaginii nu au fost niciodată agreate de Ozu, nici în aceste filme de la apogeul carierei sale aparatul de filmat nu trebuia să se rotească în plan orizontal sau să fie mișcat în interiorul cadrului de filmare. Dintr-un astfel de set de restricții se năștea însă un film eliberat și plin de viață. Voiam să văd cum se rezolva acesta. 

Richie cere şi primește acceptul de a pătrunde și rămâne pe platoul de filmare și ne ia martori:

Metoda de filmare a lui Ozu era să înregistreze întâi o parte a conversației și apoi pe cealaltă. Metoda nu era lipsită de sens, în condițiile în care abordarea alternativă ar fi fost să se rotească aparatul pentru fiecare replică, însă Ozu făcea totul într-un stil foarte personal. Fiecare replică era considerată o unitate de sine stătătoare și era filmată ca și cum ar fi făcut referire numai la ea însăși. Această abordare era destul de diferită față de maniera în care o astfel de scenă s-ar fi filmat în altă parte. Cu toate că este un procedeu destul de obișnuit ca părțile participante să fie filmate separat, în mod normal regizorul nu oprește aparatul de filmat după fiecare replică. Se obișnuiește să se înregistreze întregul dialog, ambele schimburi de replici ale protagoniștilor, urmând ca, ulterior, întreaga înregistrare să fie editată pentru a se obține scena de film avută în vedere. 

Ozu, în schimb, înregistra fiecare replică în parte. Pornea și oprea aparatul de filmare după fiecare (replică rostită, n.m.). (...) Aparatul de filmat era îndreptat către Setsuko Hara. Ozu făcea semn cu capul către Yoko Tsukasa, care stătea deoparte și aceasta din urmă își spunea partea sa de dialog. «Start», zicea Ozu și cameramanul său, Yuharu Atsuta, ghemuit în spatele aparatului, începea filmarea. Regizorul făcea un semn cu capul către Setsuko, care apoi își spunea replica. «Taie», striga Ozu și Atsuta oprea filmarea. Odată terminată o tăietură, o parte a dialogului era încheiată și Ozu se pregătea pentru următoarea. Toată așezarea în scenă părea neschimbată însă. Cu toate acestea, Ozu mai făcea anumite corecții. Hara nu se mișcase deloc, dar Ozu, uitându-se prin obiectivul aparatului de filmat, a insistat pentru o deplasare cu o jumătate de milimetru către dreapta. Când am văzut versiunea finală a filmului, am remarcat că în unele tăieturi, în partea de jos a ecranului, prosopul de mâini al lui Yoko era mai vizibil decât în altele, însă, în general, astfel de aspecte ar fi fost vizibile numai regizorului. Mulțumit de rearanjarea din cadru, Ozu era gata să continue cu următoarea replică a dialogului. «Taie.» Era semnalul pentru pregătirea aparatului de filmat. Ca răspuns la un semn aprobator din cap al regizorului, Yoko a început să se tânguiască. «Start.»
- Ce călătorie frumoasă am avut împreună! a spus Setsuko și apoi și-a șters ochii. Acesta a fost finalul părții sale de conversație. După o pauză de ceai, aparatul a fost întors către cealaltă parte, Setsuko stătea deoparte și își spunea din nou replicile, în timp ce replicile spuse de Yoko erau filmate. Tot restul zilei a continuat în felul acesta. (...) 

Ce mod de a face un film! Fără felicitările care se adresează, de obicei, unui actor care duce la bun sfârșit o porțiune dificilă a unui dialog, fără nimic din acel aer de sărbătoare sau, dimpotrivă, de descurajare care marchează finalizarea unei anumite secvențe de film. Nu era nici entuziasm, nici disperare - nici un fel de emoții vizibile. Era o lucrare de tâmplărie. Cu toate acestea, mai târziu, când am privit această secvență în camera unde se proiecta filmul în avanpremieră, am rămas uluit. Inițial, era vorba de o colecție de segmente filmate de-a lungul mai multor zile la o viteză atât de scăzută, încât ți-ar fi fost, practic, imposibil să-ți faci o idee cu privire la ritm sau la interpretare. Erau scene cu două femei adresându-se nimănui, reacționând la ceva inexistent.

Și cu toate acestea, aici pe ecran, puteai vedea viața însăși, viața cu propriul ei ritm, cu realitatea ei rarefiată. Calculele lui Ozu cu privire la unghiul de amplasare a aparatului de filmat, distanța, curgerea dialogului, coordonarea - toate erau acolo, însă nu mai sărea în ochi, totuși. Fuseseră transformate. Ceea ce fusese schița unui proiect devenise acum o casă, una locuită. (...) Două femei, mamă și fiică, stând împreună în 1960 într-un han dintr-o stațiune japoneză cu izvoare termale... O conversație de trei minute în care nu se spun prea multe... Însă ea te ajută să înțelegi afecțiunea filială ca și cum ai întâlni-o pentru întâia oară și să zărești modelul profund și ascuns al resorturilor unei relații care tocmai ți s-a revelat.
- Nici să nu te gândești să plângi, mi-l amintesc spunându-i lui Yoko. Pune-ți doar fața în palme, așa, dintr-o dată... asta-i de-ajuns.”

Pentru conformitate și pentru a avea o imagine asupra a ceea ce v-am povestit, vă ofer secvența în cauză, aproape cadru cu cadru.









vineri, 19 octombrie 2012

Aşteptând Holy Motors

Un clip pe care aş fi vrut să-l pun aici, chiar dacă aş fi riscat o supradoză de youtube stuff având în vedere câte astfel de materiale am postat în ultima vreme. Problema e că acum codul de încorporare e dezactivat, deci ghinion. Prin urmare, vă invit să urmăriţi trialogul dintre Leos Carax & Kylie Minogue şi Peter Bradshaw de la The Guardian, gazda evenimentului, accesând acest link.

Holy Motors, film pe care mai toată lumea bună îl vedea, anul acesta, încoronat la Cannes, va fi proiectat la Bucureşti, duminică, 21 octombrie, ora 18.00, la Studio, respectiv luni, 22 octombrie, ora 20.30, la Cinema Elvira Popescu.

miercuri, 17 octombrie 2012

Director cameos in films of others (IV)

Spike Jonze in The Game (dir. David Fincher/1997)

David Fincher returned the favor, with a cameo in Jonze's Being John Malkovich (Fincher is at 1:29)

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Când nu te pricepi, recomandabil e să nu recomanzi

[Rant mode alert]

Găsesc în rubricuţa de recomandări a Dilemei Vechi (nr. 452/11-17 octombrie) o nici nu ştiu cum să-i spun - năsărâmbă, nostimadă, aroganţă? - comisă de Marius Chivu. Am citit-o de mai multe ori şi după fiecare lectură mi-era tot mai clar că e un text scris pentru a umple spaţiul (cum sunt destule în această revistă dacă ar fi s-o compar cu anii 90). Problema mea nu e cu gusturile autorului, ci cu inexactităţile şi afirmaţiile sale hazardat-puerile pe un teren pe care-l stăpâneşte aproximativ. După cum cred că aţi remarcat, evit să mă iau de personaje ce au ajuns repere culturale trendy, pentru că în jurul lor gravitează o masă de adoratori în stare de tot felul de mizerii şi mojicii. Însă când le văd cum îşi drapează opiniile într-o aură de autosuficienţă şi omniscienţă nu-mi pot reprima unele reacţii adverse. Ca acum.

Aşadar, Marius Chivu s-a gândit (sau a fost rugat) să ne ofere cinci motive pentru a vedea Expendables 2 (le găsiţi mai jos, marcate cu italice):
- e mult mai bun decât primul; (în afară de faptul că zice el că e aşa alt argument nu primim)
- are foarte-foarte multe explozii (un cascador, de altfel, a şi murit în timpul filmărilor); [hilar de-a dreptul: strict în perimetrul acestei logici, dacă un film are foarte-foarte-foarte multe sau o mulţime de explozii sau dacă în timpul turnării sale mor 50-100 de cascadori sau chiar actorii - e genial, capodoperă incontestabilă, deci musai trebuie văzut, în vreme ce Vertigo sau Citizen Kane, titluri luate la repezeală, trebuie reconsiderate prin prisma acestei noi grile de evaluare dacă nu cumva chiar aruncate direct la gunoi]
- Jean-Claude van Damme joacă primul său rol negativ; (greşit: primul său rol negativ e în JCVD, unde îşi mai ia şi peste picior typecast-ul de al'dată)
- Chuck Norris spune un banc cu el însuşi (uau! am prieteni care spun bancuri cu Norris mult mai bine decât ar face-o rangerul texan vreodată)
- iar Stallone şi Schwarzenegger se meta-tachinează (ca să preiau terminologia, singura dată când Stallone s-a meta-tachinat cu cineva a fost în Assassins, însă acolo juca Banderas, iar rezultatul nu se compară cu Expendables 2).

Repet: e dreptul lui Marius Chivu să fie extaziat în faţa oricărui film doreşte, dar de aici şi până la a face recomandări într-o manieră cel puţin hazardată e cale lungă. Personal, pretind un dram de respect şi rigoare chiar şi-ntr-un text scris în joacă sau contratimp (scuzele folosite de obicei!) că doar Dilema Veche nu e, totuşi, supliment de cultură al ziarului Click!.

P.S.: În altă ordine de idei, a rămas mai puţin de o săptămână până la începerea Les Films de Cannes a Bucarest şi programul proiecţiilor nu e disponibil. Altfel spus, dacă aş vrea să-mi cumpăr bilete în avans pentru a evita cozile şi ghionturile hipsterilor/snobilor excitaţi că se dă filme must-see la Studio, nu am nici o şansă azi, mâine sau poimâine. De ce? Nu ştiu! Sau poate pentru că e mai simplu ca organizator să inunzi Facebook-ul cu zorzoane vag informative decât să faci ceva cu adevărat util pentru spectatori. Drept pentru care, în dreapta sus, în sidebar, la Delicatessen, o să pun un link şi mai sugestiv. Poate s-or trezi cândva... Undeva...!

Update la P.S. (duminică, 14 octombrie, 19.00):

La nici 24 de ore după publicarea acestui post scriptum, organizatorii - îmi vine să zic şuşei, pentru că nu-i amesteci pe Leos Carax sau Carlos Reygadas cu Sergiu Nicolaescu, dar na, nu poţi avea astfel de pretenţii la ediţia a 3-a, eventual la a 150-a!- au publicat programul pe site. Nu mai pun link fiindcă şi aşa le-am făcut promovare aici cât n-au fost în stare să-şi facă în două săptămâni. În schimb, partea cu uploadarea programului în pdf still sucks. Motiv pentru care linkul din sidebar rămâne nemodificat! À bon entendeur, salut!

[Rant over, Beethoven]

vineri, 12 octombrie 2012

Juxtapuneri (XXI)

Screenshot from Stellecht Licht (dir. Carlos Reygadas/2007)

„Dar a învăţa să trăieşti, a învăţa acest lucru prin tine însuţi, de unul singur, a te învăţa acest lucru pe tine însuţi să trăieşti nu reprezintă oare, pentru insul viu, imposibilul însuşi? Nu este oare tocmai ceea ce logica însăşi interzice? A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat la marginea vieţii. Pe marginea interioară sau pe cea exterioară, este vorba, aici, de o heterodidactică între viaţă şi moarte”. (Jacques Derrida - Apprendre a vivre enfin)

joi, 11 octombrie 2012

Un film de... Nobel



Imagini din Red Sorghum, doamnelor şi domnilor, film din 1988, făcut de Zhang Yimou, mare maestru internaţional al montărilor somptuos-copleşitoare, vezi Hero, pe osatura romanului scris de Mo Yan, proaspăt laureat al Nobelului pentru literatură pe 2012. Aaa, sigur că premiul e acordat pe criterii geopolitice (pentru mine e un fel de Eurovision pentru intelectuali gomoşi, scrobiţi şi scorţoşi), însă, cel puţin acum, Academia suedeză a dovedit ca are gusturi şi spun asta din dublă ipostază: cititor al cărţii şi privitor (prin anii 90, la TVR) al filmului, unul pe care l-aş numi The Chinese Apocalypse Now.

P.S.: Red Sorghum e debutul în lungmetraj pentru Zhang Yimou, distins cu Ursul de Aur la Berlin.

miercuri, 10 octombrie 2012

Ora exactă (XXIX)

 Screenshot & dialogue from True Romance (dir. Tony Scott/1993)

Alabama: Hey, do you know what time it is?
Clarence: It's about 12:00.

marți, 9 octombrie 2012

Cvasimilitudini (XLIII)

Am zis cvasimilitudini, deşi sintagma corectă ar fi fost copie conformă (cu originalul). Iar originalul e în Perfect Blue (dir. Satoshi Kon), animaţie noir japoneză din 1997, dură până şi pentru standardele lor în materie de violenţă simbolică şi sex. Atenţie maximă: vorbesc de standarde nipone, deci nu vreau să fiu înjurat după. Anyway, pe coperta DVD-ului, Roger Corman n-are nici o reţinere să afirme: „If Alfred Hitchcock partnered with Walt Disney they'd make a picture like this”. Şi după cum unii dintre noi ştiu, Roger Corman trebuie luat în serios mai ales atunci când (lasă impresia că) exagerează. Evident, se pot face trimiteri şi spre suprarealismul horror de tip Argento sau bizareriile dark din perioada de început a lui David Lynch, însă cel care şi-a luat toate măsurile privind asocierea pe termen lung cu Perfect Blue a fost Darren Aronofsky. Ca să nu aibă vorbe la nici un fel de proces, el a cumpărat drepturile de remake strict pentru a putea include în Requiem for a Dream reproducerea unei singure secvenţe. O puteţi vedea mai jos alături de secvenţa-sursă.

luni, 8 octombrie 2012

Monday Monologues (LXXII)


I ain't draft dodging. I ain't burning no flag. I ain't running to Canada. I'm staying right here. You want to send me to jail? Fine, you go right ahead. I've been in jail for 400 years. I could be there for 4 or 5 more, but I ain't going no 10,000 miles to help murder and kill other poor people. If I want to die, I'll die right here, right now, fightin' you, if I want to die. You my enemy, not no Chinese, no Vietcong, no Japanese. You my opposer when I want freedom. You my opposer when I want justice. You my opposer when I want equality. Want me to go somewhere and fight for you? You won't even stand up for me right here in America, for my rights and my religious beliefs. You won't even stand up for my right here at home. [Will Smith într-un rol în care toată lumea îl vedea pe Denzel Washington - Muhammad Ali/Cassius Clay dintr-un film - Ali (2001) pe care toată lumea se aştepta să-l regizeze Spike Lee, nu Michael Mann]

miercuri, 3 octombrie 2012

„We are working. Very. Hard.”

M-am plictisit să tot spun „Citiţi interviul ăsta!” sau „Vedeţi cutare clip până la capăt” fiindcă ştiu - statistic - că la cât sunteţi de indolenţi (cei mai mulţi dintre voi) veţi proceda fix pe dos. În fine, problema voastră. Eu unul sunt împăcat şi cu situaţia şi cu faptul că v-am zis.

Azi, de pildă, am dat în Time peste o sesiune de Q & A în care Joaquin Phoenix vorbeşte direct sau cu tâlc despre The Master, vacanţa autoimpusă în care s-a jucat şi de-a luatul razna sau jobul de actor din fragedă pruncie. 

Iată o mostră:
Paul called me Bubbles on the set. Bubbles was Michael Jackson’s pet monkey, and I was Paul’s pet monkey. The key to Freddie is an animal, just pure id. For the scene where he’s arrested and put in jail and all that, I just watched videos of wild animals that get into suburbia. If you’ve seen video of a deer or a bear that finds its way into suburbia and the cops have to tranquilize it, it seems as if the brain stops working. If they’re cornered, they’ll slam into walls, or one leg tries to go left while the other is going right. It’s complete fear and chaos. They can’t control themselves at all. That was the key to Freddie. And Paul certainly called me his pet monkey.

Pentru cine nu ştie încă, Joaquin Phoenix a debutat în film la 8 ani, în serialul Seven Brides for Seven Brothers. Pe vremea aia îşi zicea Leaf, cognomen pe care şi l-a păstrat până prin '88, în ideea de a-şi asorta apariţiile cu ale fraţilor săi mai mari, Rain şi River (mort în 1993).

marți, 2 octombrie 2012

„Uşile, uşile...” (16)

Screenshots from Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson/2012)

Nu m-ar mira ca şi în concepţia lui Wes Anderson iadul să fie simetric. Paul Thomas Anderson a demonstrat-o deja în There Will Be Blood.

luni, 1 octombrie 2012

From Link With Love


„Că filmul a fost despre muncitori, s-a văzut clar. Domnu’ Tudor le-a şi ţinut partea, adică ne-a ţinut partea, că şi eu mă simt ca oamenii ăia de acolo, batjocoriţi după o viaţă de muncă şi amărâţi şi păcăliţi. Că dacă nu ţinea cu noi nu ar fi arătat cum îi spune doctoriţa lui George, şeful de la sindicat, că străinii nu de spermă de muncitori români au nevoie… Şi a arătat cât s-a chinuit băiatul ăla, George, să salveze uzina, chiar dacă unii au râs când au văzut la început ce-şi închipuie el că poate să facă, după ce au văzut s-au întristat, că se gândeau la combinatul nostru ajuns o ruină. Şi la ţară, că şi ţara e o ruină. Am mai râs noi, dar aşa, râsu’-plânsu’, că nu suntem aşa de proşti să nu ne dăm seama că râdem de noi.” (un fragment din opinia lui Vasile M., oţelar disponibilizat la cerere, despre aşa-zisa comedie Despre oameni şi melci). 

Şi tot legat de acest film, punctul de vedere al unei firme specializate în prepararea melcilor adresat echipei de documentare: „Procesarea şi comercializarea melcilor comestibili sunt activităţi responsabile, care presupun a abordare pozitivă şi nu o anume aruncare în derizoriu, cum ar putea apărea şi cum s-ar putea interpreta în anumite medii, în urma vizionării filmului. Nu a existat nici o tentativă franceză de preluare a uzinei Aro din Câmpulung în vederea transformării ei în fabrică de conserve de melci (şi, din câte cunoaştem noi, nici a unei alte fabrici din ţară; recoltarea şi procesarea parţială a melcilor, acceptate pentru partenerii români, au avut loc exclusiv cu capital privat, care nu a provenit din privatizări asupra cărora să planeze suspiciuni de corupţie).”

Mircea Pricăjan (cunoscătorii ştiu cin e!) a lansat şi s-a lansat într-un nou proiect online de anvergură: Revista de suspans (felicitări şi baftă!). De ce? Pentru că „nişa aceasta, a literaturii de suspans, e uriaşă! Cererea e mare, oferta - aşijderea! Revista de suspans este locul de întâlnire.” Fair enough for a brand new start. În cuprinsul publicaţiei am descoperit şi o secţiune de film populată cu două articole. Cel mai interesant mi s-a părut acesta în care se vorbeşte despre un slasher optzecist care, susţine autorul recenziei, a trecut proba timpului - Pumpkinhead. Lucru pe care-l doresc şi Revistei de suspans!

CineIdeea acestei săptămâni abordează Amadeus, filmul care l-a făcut cunoscut pe Milos Forman în lumea snobilor de toate felurile. Invitat să comenteze această peliculă din perspectivă profesional-personală e Tiberiu Soare, dirijor al Operei Naţionale Bucureşti.