Killing Them Softly, pseudo-indie piece of trash. Cu gangsteri. Şi poante (răsuflate) spuse de ei. Dintre multele personaje ce-şi fac de lucru prin cadru, unul singur are vână, deşi e fără miză în poveste şi typecast cap-coadă: James „Tony Soprano” Gandolfini. În rest, vorba cuiva, electroni săriţi de pe orbită şi un scenariu-şvaiţer în ciuda materiei prime generoase, un roman din anii 70, Cogan's Trade.
Apropo de asta, „mutarea” acţiunii în America anului 2008 (alegeri prezidenţiale, criză economică & stuff) mi se pare o opţiune regizorală nefericită în condiţiile în care Andrew Dominik nu are ştiinţa de a o susţine şi prin altceva decât juxtapuneri teziste de tip discursuri de gangsteri vs. discursuri de politicieni (măcar de-ar fi speculat pe ideea quiproquo-ului). Iar tirada, chipurile filosofică, din final - „America nu e o ţară, e o afacere” - poate fi aplicată şi acestui film făcut exact în acelaşi spirit, dar vândut sub altă etichetă.
Apropo de asta, „mutarea” acţiunii în America anului 2008 (alegeri prezidenţiale, criză economică & stuff) mi se pare o opţiune regizorală nefericită în condiţiile în care Andrew Dominik nu are ştiinţa de a o susţine şi prin altceva decât juxtapuneri teziste de tip discursuri de gangsteri vs. discursuri de politicieni (măcar de-ar fi speculat pe ideea quiproquo-ului). Iar tirada, chipurile filosofică, din final - „America nu e o ţară, e o afacere” - poate fi aplicată şi acestui film făcut exact în acelaşi spirit, dar vândut sub altă etichetă.
P.S.: Pentru amatorii de trivia: Killing Them Softly e un film în care Brad Pitt e introdus în teren prin minutul 15, însă nici măcar trucul ăsta nu-l face pe Andrew Dominik vreun mare inovator. Pe de altă parte, Obama şi Bush Jr. ar trebui creditaţi pe generic la special guest stars.