Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 24 iunie 2017

Cvasimilitudini II.88 [That light on her face...]

Olga Kurylenko in To the Wonder (dir. Terrence Malick/2012)

Olga Kurylenko in A Perfect Day (dir. Fernando León de Aranoa/2015)

There must be something with her face. Something special, something sacred... (as George Michael once put it).

joi, 22 iunie 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (2)

Ce-mi place la David Lynch e că niciodată nu cruță habitudinile spectatorului. Unul dintre simțurile pe care le tot biciuește este atenția, solicitând-o într-o multitudine de forme. Aș putea menționa, nu mai departe de episodul 7, cadrul neobișnuit de lung (tras în plan-secvență), undeva aproape de final, cu un nene ce mătură cu meticulozitate podeaua unei cârciumi, însă la fel de bine aș putea (și chiar o fac) aduce în discuție inserția unor indicii, piste false, referințe sau licențe metatextuale complet off the map (vezi Blue Rose în FWWM).

O astfel de licență a fost strecurată în episodul al patrulea. A trecut aproape neobservată. Sau a fost ignorată. Atât de sub-urile în limba engleză, cât și de traducerile în RO (HBO included). Singura variantă de a o repera era să fi fost suficient de atent la momentul în care Mr. C (The Wrong Cooper), închis în pușcăria din Yankton, South Dakota, își reîntâlnește foștii colegi (Gordon & Albert), însoțiți de Tammy, colaboratoarea lor de dată mai recentă. Primele lui vorbe sunt astea:


Very ăla pe dos este pronunțat rapid, abia se aude. Dar nu se poate nega: e acolo, în cele 10 cuvinte ce ies mecanic din gura fostului agent FBI. Ce se vede aici e intervenția mea în subtitrare și are rostul de a sublinia amănuntul ce i-a scăpat inclusiv lui Tammy, eroare pe care ulterior Gordon i-o va reproșa sub forma unui compliment.

Asupra acestui detaliu se revine în episodul curent și prefațează o nouă confruntare cu Mr. C (la care va participa și Diane în persoană, convinsă nu tocmai ușor să „privească” în profunzime una dintre cele două persona în care s-a reîntrupat prin splitare Dale Cooper după ieșirea din Sălașul Negru (pe care, aflăm abia acum de la un martor ocular, l-a părăsit #umpic schimbat).



E o șaradă pe care Lynch și Frost o complică și mai mult inversând principiul enunțat de mafiotul Vincenzo Cocotti în True Romance.



Căci ce poți înțelege din imaginea de mai jos fără un dram de investigație a posteriori?


However, let me spell it out for you: YREV finger = the spiritual mound. 
According to wiki, Spirit Mound (is) the home of dangerous spirits or little people...” Iar un little people d-ăsta chiar își face simțită prezența încă din episodul anterior (și nu, nu e deja faimosul pitic din Red Room). Mură-n gură, ai? Ei, ași!

Altfel, gata cu zigzagul între lumi și cu narațiunea nonliniară, fracturată pe verticală: partea a șaptea a fost nu doar cea mai închegată și cursivă de până acum (și în mod sigur pe gustul fanboy-lor de internet zămisliți de Nolan odată cu Inception), ci și Twin Peaks based. E un interludiu temporar, desigur. O diversiune. Cu un Mr. C ieșit din temniță #noapteacahoții (cu complicitatea unui șef șantajabil), cu o Diane teribil de răvășită după întâlnirea de gradul 0 și cu The Good Cooper (aka Dougie Jones) scăpat ca prin urechile acului dintr-o tentativă de asasinat, lucrurile nu pot rămâne rectilinii multă vreme.


Îmi vine să râd gândindu-mă la ce urmează. Cine a stat până la capăt, adică a bifat ultima siglă de pe generic, știe de ce. 

duminică, 18 iunie 2017

Cvasimilitudini II.87 [Dominatrix]

Screenshots from Shallow Grave (dir. Danny Boyle/1994)

Screenshots from Song to Song (dir. Terrence Malick/2017)

Zilele ce vin voi pune cap la cap câteva vorbe despre radicalizarea limbajului cinematografic malickian. Deocamdată folosesc postul ăsta ca teaser. Și nu numai (vezi header-ul).

miercuri, 14 iunie 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (1)

Am citit într-unul din anostele AperitTIFF-uri că gata, n-are rost să ne uităm la noul sezon Twin Peaks (The Return) pentru că e degeaba. Pe un ton ritos, de la înălțimea statuii ei de preoteasă a apoftegmelor, Anca Grădinariu scria următoarele:

„Știu și cine a ucis speranța fanilor că, după 27 de ani, seria a treia va fi mai bună ca primele două: chiar autorii serialului, David Lynch și Mark Frost. Mai mulți bani și mai mult control creativ pentru ceva mai prost decât Dune, iată o antiperformanță remarcabilă”.

duminică, 11 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (5): La loc comanda!

Spoiler alert: text fără poze :D


🔺🔻

Day 6, 7 & 8
or
The last days @TIFF

Nu mă voi ascunde după deget: ediția 2017 a fost mediocră.
Reinventarea despre care vorbea Chirilov în diverse interviuri a semănat mai curând cu o tabloidizare nu prea abil disimulată în spatele unor evenimente conexe (gândite ca prelungiri ale unor filme incluse în festival). Adică niște pretexte pentru a testa noi direcții strategice.

S-a renunțat, de pildă, la selecția pantagruelică din ultimii doi-trei ani. O decizie cu doi versanți: pe de o parte, aia bună, n-am mai fost nevoit să alerg ca apucații de la un cinematograf la altul, pe partea cealaltă, aia neplăcută, au ajuns în program destule filme fără zvâc, secțiuni riscate și mai ales invitați dubioși.

Pornache arthouse
Concert de manele
Vloggeri perorând caduc despre virtual reality/VR (C'mon, ăștia nu-s în stare să-și găsească fundul dacă se ia curentul, darmite să țină prelegeri!)
Politicieni new wave invitați să bată câmpii
+ cei 3 melteni care s-au dat în stambă pe PRO TV în primele sezoane de Masterchef aduși ca endorseri ai secțiunii Film Food (eu nu i-aș pune nici măcar să spele vasele într-o cantină socială, necum să pregătească un meniu specific).

Asta a fost crema ofertei alternative (ca să mă exprim elegant) la TIFF 16. Ok, n-am o problemă cu VR-ul, e o modă ce merită exploatată, în schimb găsesc dubioase celelalte forme de a curta masele. Impresia mea e că deschiderea către diverse categorii de public altfel indiferente la cinema e pe cale să nască oareșce monștri, exact ca în spoturile festivalului.

Sunt conștient că nu-i o misie ușoară să ții în prima linie un festival cu ștaif, însă nu pot fi încântat de coborârea standardelor. Cum ziceam și pe facebook, n-am să înțeleg ce căuta Dan Bursuc în peisaj, chiar dacă era personaj al unui documentar BBC despre maneliști... Și aș mai avea câteva cuie (unul vizează iconica secțiune 3x3, actualmente ostracizată și împinsă în anonimat), dar prefer să mă opresc aici.

Practic, trăgând linie și adunând, din cele 23 de filme văzute în 8 zile, am rămas cu 5 mari și late:

Austerlitz
The Party (carnavalesca petrecere cu final neașteptat pusă în scenă de Sally Potter)
La loi de jungle
Ostatnia rodzina/The Last Family (o imersiune apocaliptică în viața suprarealistului artist plastic polonez Zdzislaw Beksinski)
Plac zabaw (dir. Bartosz M. Kowalski)
Plus un scurtmetraj în care Adrian Silișteanu își mai exersează o dată talentul de fin observator al absurdului din socialul românesc. Scris/nescris, povestea unei familii de țigani prinse în arcanele unei birocrații care, de regulă, contribuie la marginalizarea acestei etnii, este o felie de viață autentică până la ultima ei fibră. Senzație accentuată și de naturalețea actorilor la care a apelat (majoritatea neprofesioniști) și de dialogurile în romani. Excelentă producție, recompensată de altfel cu premiul pentru scurtmetraj.
Și să nu uit: chipul luminos al Vanessei Paradis într-un film sumbru și depresiv - Frost (dir. Sharunas Bartas) - despre conflictul din Ucraina.

Deși mi-am propus să le văd, am ratat din varii motive filmul care a înhățat trofeul Transilvania (georgianul My Happy Family), documentarul cu și despre Ion Barbu (Planeta Petrila), Safari-ul lui Ulrich Seidl, musicalul lui Dumont și Ouăle lui Tarzan, noul documentar al lui Alexandru Solomon.

La capitolul bonusuri trec retrospectiva Melville care mi-a oferit ocazia să văd pe ecran mare o paarte din opera unui cineast ilustrissim. Pentru mine acesta a fost marele câștig al ediției din acest an. Una decepționantă overall, o mai spun o dată.

🔄 
Previous entries:
 3 

sâmbătă, 10 iunie 2017

Cvasimilitudini II.86 [Acrobații pe bicicletă]

Fotografie din arhiva personală a regizorului polonez Krzysztof Kieślowski, inclusă în expoziția organizată la TIFF 16 (3-18 iunie 2017)

 Screenshot from Butch Cassidy and the Sundance Kid (dir. George Roy Hill/1969)

miercuri, 7 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (4)

Day 4 & Day 5

Plac zabaw/Playground. De Bartosz M. Kowalski
Debut.
Pentru el.
Pentru mine abia al doilea film din competiție.
Cronologic vorbind.
Ierarhiile vin mai la urmă.
Sau deloc (așa cum se întâmplă cu unele comenzi în Vărzărie).

[Paranteză pătrată, după cum indică și semnele. Competiția e dominată de două mari teme:
1. queer issues
2. violență de toate soiurile
Cam ca în bancul ăla: „Bă, ce viață dură duc! Droguri, sex și violență...”]

Indiscutabil un șoc. Filmul, I mean. Nu atât prin ce se întâmplă, ci prin refuzul de a motiva (moral, estetic etc.) ce se întâmplă. Misleading până spre final, care e o apoteoză de falsă obiectivitate. Îmi stă spoilerul pe tastă dar mă abțin. Adică vă cruț necruțându-vă (mai ales dacă nu l-ați văzut și veți vrea să). Nu-mi mulțumiți, nu e cazul.

Unde ați mai văzut imaginea asta ca preludiu al dezlănțuirii iadului? În Taxi Driver. Și mai unde? În Elephant, care e tot cu niște adolescenți scăpați de sub control, doar că filmul lui Van Sant e în altă ligă.

Ca să dezvolt oleacă: problema nu e că autorul nu explică (nici nu-i obligat s-o facă), ci dimpotrivă că supraexplică, avansând prea multe cauze (nici una prevalentă totuși) pentru cruzimea unor puști, altfel nu din cale afară de neconvenționali.

Avem, pe rând: relațiile cu părinții marcate de o clară distanță emoțională, atitudinile dezaprobatoare ale adulților, sărăcia, frustrarea socială asociată acesteia și povara responsabilizării de la o vârstă relativ tânără - unul dintre băieți are un tată paralitic de care e obligat să aibă grijă, celălalt are un frate de câteva luni cu care e nevoit să împartă cămăruța sordidă dintr-un bloc comunist și mai și. Nu le-am epuizat. E doar o sistematizare (ca să-i zic cumva).

Poate ați auzit de Borowczyk. Tot polonez. Producțiile sale sunt un amestec inclasabil de cruzime și instinctualitate însă amândouă au o logică, urmează un pattern și-l justifică.

Direct de la Cannes (din Quinzaine) a fost adus Frost al lituanianului Sharunas Bartas (omagiat la ediția anterioară a TIFF-ului). Un road movie întunecat cu punct de plecare Lituania și capăt de linie Ucraina. Donețk mai exact. Traseul nu pare periculos, cel puțin nu la început, însă din momentul în care dubița cu ajutoare umanitare pntru armata ucraineană se intersectează cu linia frontului e doar o chestiune de timp până la climaxul ce plutește amenințător. Trebuie să recunosc că formula de a închide acest cerc  în care e inserat și-un subplot subdezvoltat (șoferul își invită în cursă și iubita într-o tentativă de a relansa o relație tocită) este cel puțin surprinzătoare. Primește notă de trecere #asitwouldcome.


Incongruent, destul de lăbărțat pentru ce are de povestit, însă suficient de percutant în momente-cheie, lungmetrajul lui Bartas funcționează ca un anti-war film care problematizează temele standard (moarte, război, absurditate), fără a le atinge în profunzime decât rareori. Singurele cadre luminoase (a nu se înțelege că îi reproșez atmosfera sumbră) sunt cele cu Vanessa Paradis într-un cameo mult mai consistent decât fișa postului. Pentru mine a fost de-ajuns.

Wszystkie nieprzespane noce/All These Sleepless Nights (dir. Michal Marczak) are o temă foarte generoasă - reminiscence bump - pe care o snobează cu o consecvență aiuritoare. Fiecare detentă (și sunt destule) este urmată de un flop. Seamănă ca abordare și subiect cu Knight of Cups, doar că aici nu avem un scenarist confuz(at), ci doi tineri in their 20s.

Sastisiți de urban angst-ul varșovian, pornesc în căutarea unui Absolut fără a ști exact în ce constă el. Peregrinările lor din petrecere în petrecere, interacțiunile fragmentare cu lumea și conflictele ce se mai iscă din când în când sunt materia primă a acestei tiribombe repetitive, pe alocuri amuzantă, infuzată cu muzici bizare și panseuri despre lume, viață & amor (întâmplător spuse mult mai bine de alții, Wong Kar-Wai, de exemplu)... D(o)ar atât. Cam puțin.


Punctul forte e imaginea, très lush, așa că am pus ochii pe câteva secvențe pe care le voi folosi când va ieși filmul in all the right and wrong places. Apropo: cu această rătăcire diaristică, Marczak a luat premiul de regie la Sundance pentru... documentar (mockumentary?), în secțiunea rezervată concurenților din afara SUA. Presupun că trebuia dat cuiva, nu? Motivația juriului mi se pare copilărească:
This filmmaker made a visually stunning film with unique vision. We feel the director is pushing the art of nonfiction into brave new territories. We the jury is really looking forward to see what this talented filmmaker does in the future.
Las la urmă marele bluf, God's Own Country al englezului Francis Lee (foto io), venit la Cluj să-și promoveze dramedia romantică ce bifează toate clișeele genului. De la primul (ostilitatea inițială dintre personajele principale, aici pusă pe seama rasismului britanic) până la ultimul (glorioasa împăcare după ce unul calcă în străchini). Există o deosebire: în loc de un bărbat și o femeie sunt doi bărbați (Ion, adică localnicul John și veneticul Gheorghe, interpretat de Alec Secăreanu).

Mult timp am crezut că e o parodie foarte subtilă pe care n-o bunghesc eu. Așteptam acel wink demistificator, ba mi s-a părut că l-am și reperat de vreo două ori în niște poante de un umor involuntar fabulos... Degeaba. Eram pe o pistă greșită. Filmul e doar un gay romance cu happy end pentru că, așa cum spune însuși regizorul, e destulă tristețe pe lume. Așa să-i rămână numele.

Am zis că e în competiție? Nu era nevoie. Se subînțelege.

P.S.: Dacă-și va găsi distribuitor în săli, așteptați-vă la chirăituri strașnice din partea CpF.

luni, 5 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (3)

Day 3

Primul film din competiție ce mi-a căzut sub ochi a fost Tamaroz/Simulation al iranianului Abed Abest (premiera a avut-o în Forum, la Berlinala curentă). Nimic mai mult decât un eseu abstract-minimalist în RGB* ce combină un sound design electro cu un fragmentarium narativ de tip Memento în care acțiunea e împinsă în diverse direcții de dialogurile abundente, mumblecore-izate.
*R = Red (un pian, ciorapii personajelor + alte obiecte)
G = Green (aproape tot decorul)
B = Blue (pantofii, țoalele, un automobil, scenele nocturne).

La Q & A-ul de după proiecție, desfășurat pe fundalul unei ceremonii religioase ce avea loc simultan în Piața Avram Iancu (sonorizarea bisericii bătea antifonarea sălii), regizorul n-a reușit să ofere cine știe ce informații suplimentare. A ținut să precizeze că e adeptul unui cinema atipic (asta oricum remarcasem) și că a încercat să brodeze pe axa spațiu-timp-memorie într-o logică specifică jocurilor pe computer. Dacă zice el...

Ca orientare, își revendică apartenența la grupul independenților iranieni, inclusiv afișându-le logo-ul pe ecran. Pe lângă legitimare, asta înseamnă probabil că libertățile pe care și le poate lua sunt fără număr. Totuși, din ce am mai văzut pe la alții, a fi independent nu înseamnă automat a fi incoerent sau/și prețios. Nu exclud nici varianta de a nu fi prins eu șpilul.

Deși, dacă ne uităm la ce zice domnul din imaginea de mai jos...



Care ține să completeze: „Gândește-te la Kafka. Nu există în literatură propoziții mai simple și mai transparente ca ale lui, dar asta nu-l împiedică să descumpănească cititorul. Simplitatea este o formă de generozitate artistică.”

Se numește Daniel Mantovani și e personaj în El ciudadano ilustre. Scriitor. Argentinian de origine, stabilit în Europa. Nobelizat. Ajuns la acest nivel, își dă seama că mai sus nu se poate. Cuprins oarecum și de un sentiment de impostură decide să dea cu tifla gloriei subsecvente și refuză cu voluptate orice apariție publică, de la simpozioane & conferințe la serate literare & lecturi, ba chiar se lasă temporar de scris.

Până într-o zi când primește invitația de a fi făcut cetățean de onoare al orașului natal. În care nu mai călcase de 40 de ani. Nostalgia, curiozitatea sau poate orgoliul îl determină să accepte, întrevăzând prilejul de a se întoarce într-un loc care cândva însemna acasă. Se va duce singur. Fără agent, fără presă, fără tam-tam.

E punctul din care filmul lui Mariano Cohn & Gastón Duprat decolează cu aripile în vânt spre un gen - comedia neagră - din ce în ce mai prizat în Argentina și exportat cu succes peste hotare (la fel ca Relatos salvajes și El ciudadano ilustre a intrat în cursa pentru Oscarul străin). 

Curâns însă socotelile de la Barcelona se strică rapid în Salas, un târg prăfuit și încremenit în timp. Pe nesimțite laptele și mierea revenirii se transformă în oțet. Asperitățile sale, inițial ținute în frâu, se ciocnesc din ce în ce mai tare de invidia și năravurile localnicilor, unii dintre ei revoltați la culme de modul (înjositor, în opinia lor) în care a zugrăvit în cărțile lui locurile natale (cu oameni cu tot). Pentru ei diferența dintre realitatea trăită și realitatea ficționalizată nu există, aceasta fiind deopotrivă miza plotului și sursa gagurilor.

Cu o astfel de evoluție, aterizarea e departe de a fi veselă. Râsetele care însoțesc peripețiile scriitorului revenit printre ai lui (vorba vine) se estompează încet-încet până la a nu se mai auzi deloc. Nu spoileresc, spun doar că twist-ul e relativ bine dibuit.



Oscar Martínez a fost premiat anul trecut, la Veneția, pentru rolul făcut aici, însă un premiu ar fi meritat și Dady Brieva, care confiscă realmente ecranul intrând în pielea și comportamentul unui dement pasiv-agresiv. Aveți mai sus o mostră.

Mâine vă zic și despre The Party, o splendidă bijuterie în care Timothy Spall demonstrează încă o dată că e unul dintre marii actori britanici all times și-n care Sally Potter reușește să orchestreze o simfonie carnavalescă doar cu dirijori, unul mai celebru ca altul ;)

Previous entries:
Day 2 
Day 1

duminică, 4 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (2)

Day 2


Și bine ai făcut pentru că așa am reușit să ajung la întâlnirea destul de matinală cu Gordon. Mă rog, Lynch (dacă ții neapărat) și colecția sa de scene tăiate din prequel-ul Twin Peaks: Fire Walk With Me. A numit-o The Missing Pieces și e un demers preponderent recuperatoriu, nicidecum un companion hermeneutic de nădejde. Toate acele secvențe puse laolaltă sunt ca niște parole fără username. În mare parte adâncesc și mai tare misterul chiar dacă senzația (abil indusă) e de multe ori opusă. 

Anyway, postul de azi e despre momente. Nu momente TIFF, alea-s pentru alții, ci momente decupate de mine din slăbuța ofertă a zilei de ieri (pe care am mai ciuntit-o și eu pe motiv de finala Ch. League). Numitorul comun îl veți descoperi singuri.

Primul e acesta.


Relax, cadrul e din Zodiac-ul lui Fincher. A aterizat aici doar ca pandant pentru ce urmează.

 

Al doilea vine din 76 Minutes and 15 Seconds with Abbas Kiarostami. Documentar-testament în mare măsură. Nu e valoros prin ce pune laolaltă, în general decupaje din creuzetul creativ al cineastului iranian (dispărut anul trecut), ci pentru că e făcut de un prieten foarte apropiat (Seyfolah Samadian), de unde și amprenta ami mult decât personală. Există întreprinderi similare despre Abbas Kiarostami mult mai reușite, unele făcute chiar de el (Roads of Kiarostami), altele de diverși colegi de breaslă (Bahman Maghsoudlou, Mark Cousins). Acesta însă are avantajul că e ultimul. Sau cel mai recent. Și că este indisolubil legat de moartea sa.



Al treilea e un mix de emoții/afecte provocate de Razredni sovraznik/Class Enemy al slovenului Rok Bicek. Excelent construit în jurul unui conflict ce se iscă între un prof de germană exigent și o clasă de liceu radicalizată (că tot e pe agendă) din pricina sinuciderii comise de o colegă. Ei pun (deliberat sau nu) gestul fetei pe seama atitudinii dure a dascălului, care le e și diriginte, iar de-aici la escaladarea ostilităților nu e decât un pas.

În numele luptei antisistem fronda elevilor ține loc de orice și capătă accente aberante. Bicek evită tezismul și rămâne nuanțat, la distanță egală de ambele tabere, opțiune care generează reacții care de care mai contradictorii de la o secvență la alta. Cel puțin eu asta am trăit pe scaunul deloc comod de la Cercul Militar.

sâmbătă, 3 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (1)

Day 1 (#asitwouldcome, Diane)

0 empatie. 

0 compasiune. 

0 reculegere. 

Doar o alergătură cvasidecerebrată după un unghi cât mai bun pentru un selfie cu infamul slogan Arbeit Macht Frei deasupra capului sau după o fotografie artistică, vezi Doamne, numai bună de arătat iubitei/iubitului. Acolo, pe loc. Pe locul în care cu numai câteva zeci de ani în urmă mureau oameni. Exterminați de alți oameni, completamente dezumanizați, incapabili să-și înțeleagă ulterior culpa.

Nu am văzut un singur chip marcat de emoția pe care m-așteptam să o inspire aceste spații ale tragediei umane absolute - lagărele naziste de concentrare. Nu am văzut pe nimeni meditând, fie și pentru o clipă, la ce s-a petrecut acolo. La cum a fost posibilă într-o societate modernă o astfel de grozăvie. Iar dacă nu simți sau experimentezi trăirile acestea in situ, nu prea văd cum le-ai putea avea după, din moment ce nimic nu s-a prins de tine, turist grăbit și zâmbitor...

Cel mult am putut întrezări pe unele fețe o umbră de stupefacție. Cam ca atunci când îți face cineva o surpriză neplăcută. Atât! 

La întrebarea-titlu de carte pusă de Agamben, Ce rămâne din Auschwitz, răspunsul e simplu. O formă cinică de entertainment. Un efect pervers al deschiderii către un public care confundă acel loc cu un concert pop. Sau cu mersul la piață. 

În fond cam aici s-a ajuns: Auschwitzul și în general fostele camp-uri sunt consumate pe repede înainte ca mai orice produs al zilelor noastre. Istoria ca fast food, „faliment al eticii secolului XX în fața Auschwitzului” (ca să-l citez pe Agamben).
Documentarul lui Loznitsa, intitulat Austerlitz după romanul omonim al lui W.G. Sebald, generează o perplexitate fără seamăn. Cineastul ucrainean pune camera în câteva puncte (unele cheie, altele nu) din mai multe foste lagăre de concentrare (a filmat în 8 dintre acestea, păstrând aici doar imaginile de la Dachau și Sachsenhausen) și lasă jalnicul spectacol produs de hoardele de turiști să se desfășoare. În demersul său pare a urma principiul enunțat de un supraviețuitor al Auschwitzului, Primo Levi:
În realitate, mă interesează demnitatea și lipsa demnității omului.”
Prin lentilele sale nonintruzive el observă noul val de dezumanizare, decupând din când în când, din marea de nepăsare și apatie, doar explicațiile ghizilor. Care pentru a avea o asistență cât de cât atentă, trebuie să o asigure că va avea timp pentru pauze de haleală. Nu-i ușor să calci peste cadavre cu burta goală, nu? Fratele-porc, vorba lui Noica, își cere drepturile. În fond și naziștii care deserveau uzinele morții se distrau. Sau n-ați văzut imaginile astea încă? 

Austerlitz a fost filmul care mi-a închis bucla deschisă de dimineață cu Le silence de la mer. Debutul lui Melville în lungmetraj (pe care țineam să-l văd pe ecran mare) e tot despre nazism. În antiteză cu Rezistența franceză metonimizată sub forma refuzului de a comunica, de a legitima discursul inamicului, chiar și atunci când acesta este atipic. În esență tot despre moarte e vorba și aici.

Moartea-n rană-și așezase ouăle la cinci spre seară.“ (Garcia Lorca)

Între ele, o reconfirmare după La fille du 14 juillet, mai exact La loi de la jungle (dir. Antonin Peretjatko), și o dezamăgire: Summer 1993 (dir. Carla Simón).  

Primul e o comedie delirantă în care principala grijă a autorului nu e să provoace râsul, ci mai degrabă să-l înghețe prin racorduri bruște și bifurcări multiple. Folosind Guyana ca pretext, filmul vorbește despre Franța și prin ricoșeu despre Europa și ale ei reflexe vetuste.

Practic, Peretjatko livrează o comedie respectând regula de bază a genului: (di)simularea. În spatele său se ascunde de fapt altceva. Un alt discurs. Știți voi, ca în comedia clasică hollywoodiană (de ex. One, Two, Three de Billy Wilder e propagandă pură dacă treci de desuurile în care e drapată). Ca să nu mai vorbesc de Jacques Tati care convoca diverse subtilități de limbaj pentru a denunța apucăturile societății în care trăia. Altfel spus, râsul (când nu e idiotizant) devine mijloc de a provoca/stimula reflecția.


Or aici exact asta avem. Peretjatko pleacă de la un caz real și plusează. În mandatul lui Jacques Chirac francezii au construit un pod între Brazilia și Guyana în urma unui troc care a trimis organizarea World Cup din 1998 în Franța. Sau cel puțin asta e legenda. Cert e că odată construit, podul n-a servit la nimic din motive birocratice: Guyana e teritoriu francez și nu permite accesul automobilelor înmatriculate în Brazilia pentru că nu au asigurare, aceasta nefiind obligatorie. Există și reversul: asiguratorii francezi nici nu vor să audă de polițe de asigurare pentru autoturismele care se deplasează în Brazilia. Mai vreți? Mai este. În partea braziliană podul dă fix într-o pădure, fără acces la vreo șosea.


Ei bine, absurdul unei realități cât se poate de manifeste e dus mai departe. Peretjatko imaginează un proiect și mai sărit de pe fix: o pistă de ski în junglă. Guyaneige. Executat de stagiari mai mult sau mai puțin pregătiți (asta fiind altă tară a administrației franceze). În interiorul acestui dispozitiv parodiază tot ce prinde (de la seria Rambo la romcom-urile exotizate artificial). Nimic nu scapă, nici măcar celebrele disclaimere care anunță că nici un animal nu a avut de suferit în timpul filmărilor. Ei bine, insectele nu sunt animale...
 

Estiu 1993/Summer 1993 e un fragment autobiografic intens stilizat și e salvat doar de candoarea fetițelor din rolurile principale, impecabil alese. Emoționant pe alocuri, incongruent și inconsistent în ansamblu. Premiu la Berlin pentru debut. Nu am înțeles exact motivul.

Diane, I'll be back. Tomorrow.