Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

11 iunie 2017

Jurnal imperaTIFF (5): La loc comanda!

Spoiler alert: text fără poze :D


🔺🔻

Day 6, 7 & 8
or
The last days @TIFF

Nu mă voi ascunde după deget: ediția 2017 a fost mediocră.
Reinventarea despre care vorbea Chirilov în diverse interviuri a semănat mai curând cu o tabloidizare nu prea abil disimulată în spatele unor evenimente conexe (gândite ca prelungiri ale unor filme incluse în festival). Adică niște pretexte pentru a testa noi direcții strategice.

S-a renunțat, de pildă, la selecția pantagruelică din ultimii doi-trei ani. O decizie cu doi versanți: pe de o parte, aia bună, n-am mai fost nevoit să alerg ca apucații de la un cinematograf la altul, pe partea cealaltă, aia neplăcută, au ajuns în program destule filme fără zvâc, secțiuni riscate și mai ales invitați dubioși.

Pornache arthouse
Concert de manele
Vloggeri perorând caduc despre virtual reality/VR (C'mon, ăștia nu-s în stare să-și găsească fundul dacă se ia curentul, darmite să țină prelegeri!)
Politicieni new wave invitați să bată câmpii
+ cei 3 melteni care s-au dat în stambă pe PRO TV în primele sezoane de Masterchef aduși ca endorseri ai secțiunii Film Food (eu nu i-aș pune nici măcar să spele vasele într-o cantină socială, necum să pregătească un meniu specific).

Asta a fost crema ofertei alternative (ca să mă exprim elegant) la TIFF 16. Ok, n-am o problemă cu VR-ul, e o modă ce merită exploatată, în schimb găsesc dubioase celelalte forme de a curta masele. Impresia mea e că deschiderea către diverse categorii de public altfel indiferente la cinema e pe cale să nască oareșce monștri, exact ca în spoturile festivalului.

Sunt conștient că nu-i o misie ușoară să ții în prima linie un festival cu ștaif, însă nu pot fi încântat de coborârea standardelor. Cum ziceam și pe facebook, n-am să înțeleg ce căuta Dan Bursuc în peisaj, chiar dacă era personaj al unui documentar BBC despre maneliști... Și aș mai avea câteva cuie (unul vizează iconica secțiune 3x3, actualmente ostracizată și împinsă în anonimat), dar prefer să mă opresc aici.

Practic, trăgând linie și adunând, din cele 23 de filme văzute în 8 zile, am rămas cu 5 mari și late:

Austerlitz
The Party (carnavalesca petrecere cu final neașteptat pusă în scenă de Sally Potter)
La loi de jungle
Ostatnia rodzina/The Last Family (o imersiune apocaliptică în viața suprarealistului artist plastic polonez Zdzislaw Beksinski)
Plac zabaw (dir.: Bartosz M. Kowalski)

Plus un scurtmetraj în care Adrian Silișteanu își mai exersează o dată talentul de fin observator al absurdului din socialul românesc. Scris/nescris, povestea unei familii de țigani prinse în arcanele unei birocrații care, de regulă, contribuie la marginalizarea acestei etnii, este o felie de viață autentică până la ultima ei fibră. Senzație accentuată și de naturalețea actorilor la care a apelat (majoritatea neprofesioniști) și de dialogurile în romani. Excelentă producție, recompensată de altfel cu premiul pentru scurtmetraj.
Și să nu uit: chipul luminos al Vanessei Paradis într-un film sumbru și depresiv - Frost (dir. Sharunas Bartas) - despre conflictul din Ucraina.

Deși mi-am propus să le văd, am ratat din varii motive filmul care a înhățat trofeul Transilvania (georgianul My Happy Family), documentarul cu și despre Ion Barbu (Planeta Petrila), Safari-ul lui Ulrich Seidl, musicalul lui Dumont și Ouăle lui Tarzan, noul documentar al lui Alexandru Solomon.

La capitolul bonusuri trec retrospectiva Melville care mi-a oferit ocazia să văd pe ecran mare o paarte din opera unui cineast ilustrissim. Pentru mine acesta a fost marele câștig al ediției din acest an. Una decepționantă overall, o mai spun o dată.


🔄 
Previous entries:
 3