Am citit într-unul din anostele AperitTIFF-uri că gata, n-are rost să ne uităm la noul sezon Twin Peaks (The Return) pentru că e degeaba. Pe un ton ritos, de la înălțimea statuii ei de preoteasă a apoftegmelor, Anca Grădinariu scria următoarele:
„Știu și cine a ucis speranța fanilor că, după 27 de ani, seria a treia va fi mai bună ca primele două: chiar autorii serialului, David Lynch și Mark Frost. Mai mulți bani și mai mult control creativ pentru ceva mai prost decât Dune, iată o antiperformanță remarcabilă”.
Remarcabilă e și siguranța cu care AG se pronunță după doar 4-5 episoade în privința întregului show. Ea știe deja, nu simte nevoia să aștepte finalul ca restul proștilor. Organul cu care amușină capodoperele de la distanță e infailibil. Riscul de a se înșela e nul. Prin urmare nu e străbătută de îndoieli, cum dracu' să aibă ea așa ceva?, ea știe că follow-up-ul e un rateu și cu asta basta.
Îmi sunt foarte simpatice exemplarele astea de pundits. Într-o oarecare măsură le și invidiez pentru capacitatea de a se pronunța încă din minutul 1, uneori chiar mai repede, în privința a tot ce mișcă în aria lor de expertiză. La fel și în cazul de față: Lynch și Frost sunt niște incapabili. Așa a decis o doamnă care emite axiome în baza certitudinilor cu care e mobilată, discuția e închisă.
Ei bine, am decis să ignor astfel de cocoșisme, însă plecând de la ele mi-a venit ideea de a aloca spațiu acestei întâmplări excepționale numite Twin Peaks. Nu e vreun eseu hermeneutic sau ceva pe-acolo, ci o colecție de impresii și asocieri generate de indiciile și (leit)motivele inserate de autori, dâre de făină ca în povestea fraților Grimm. Adică niște marcaje personale pe o hartă aparent indescifrabilă.
Încep cu cel mai recent episod (6), urmând să revin și asupra celorlalte 5 dacă va fi nevoie.
Primul și cel mai important clou: Diane, enigmatica instanță cooperiană din primele două sezoane, are un chip. Chipul Laurei Dern.
„Știu și cine a ucis speranța fanilor că, după 27 de ani, seria a treia va fi mai bună ca primele două: chiar autorii serialului, David Lynch și Mark Frost. Mai mulți bani și mai mult control creativ pentru ceva mai prost decât Dune, iată o antiperformanță remarcabilă”.
Remarcabilă e și siguranța cu care AG se pronunță după doar 4-5 episoade în privința întregului show. Ea știe deja, nu simte nevoia să aștepte finalul ca restul proștilor. Organul cu care amușină capodoperele de la distanță e infailibil. Riscul de a se înșela e nul. Prin urmare nu e străbătută de îndoieli, cum dracu' să aibă ea așa ceva?, ea știe că follow-up-ul e un rateu și cu asta basta.
Îmi sunt foarte simpatice exemplarele astea de pundits. Într-o oarecare măsură le și invidiez pentru capacitatea de a se pronunța încă din minutul 1, uneori chiar mai repede, în privința a tot ce mișcă în aria lor de expertiză. La fel și în cazul de față: Lynch și Frost sunt niște incapabili. Așa a decis o doamnă care emite axiome în baza certitudinilor cu care e mobilată, discuția e închisă.
Ei bine, am decis să ignor astfel de cocoșisme, însă plecând de la ele mi-a venit ideea de a aloca spațiu acestei întâmplări excepționale numite Twin Peaks. Nu e vreun eseu hermeneutic sau ceva pe-acolo, ci o colecție de impresii și asocieri generate de indiciile și (leit)motivele inserate de autori, dâre de făină ca în povestea fraților Grimm. Adică niște marcaje personale pe o hartă aparent indescifrabilă.
Încep cu cel mai recent episod (6), urmând să revin și asupra celorlalte 5 dacă va fi nevoie.
🔻🔺🔻🔺🔻
Primul și cel mai important clou: Diane, enigmatica instanță cooperiană din primele două sezoane, are un chip. Chipul Laurei Dern.
Înainte s-o cunoaștem, Albert (Miguel Ferrer), mâna dreaptă a lui Gordon (Lynch), scapă o sudalmă de-a dreptul ireverențioasă la adresa lui Gene Kelly. Blame it on the (singing) rain.
Când Lynch aruncă o nadă, nu o aruncă de pomană. Poftiți alta. Implică tot un film din anii 50, mai exact cel adus în discuție oarecum fără sens (pentru dialogul în sine) de Red (Baltahzar Getty), personaj cu comportament psihotic, demn de galeria demenților memorabili creați de Lynch.
Speaking of Red:
Și tot în secvența cu cei doi drug dealers (Red și Richard Horne) mai apare un element, care nu-i o trimitere propriu-zisă, ci o coincidență. I-am zis „Just call it” fiindcă tot setting-ul într-acolo duce.
Și cum Lynch adoră repetițiile (în fond toată opera sa este axată, ca să împrumut o sintagmă lansată de Diane Arnaud, pe un imaginar al deja-vu-ului), moneda revine în atenție ca agent declanșator al unor revelații deocamdată amânate.
Protagonist e acum Hawk (unul dintre personajele secundare din primele două sezoane cu cel mai consistent screen time în seria nouă), care mai descoperă ceva (cu sau fără implicații viitoare): numele unei firme.
Atâta doar că noi știm tot de la Lynch că bufnițele sunt mai mult decât ce par a fi, așa că de ce nu ar sta la fel lucrurile și cu capetele de indieni folosite ca logouri?
Și aș mai corobora imaginile astea pour la bonne bouche..
