Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 31 ianuarie 2014

Cvasimilitudini (LXXXVIII) [Conceptul, doamnă, conceptul...!]

 

Ştiţi ce-i ăsta, nu trebuie să vă explic. Well, ce consider că-i de datoria mea să vă spun este că ideea de a comprima personajele într-un grup compact, fiecăruia fiindu-i asociată o expresie facială metonimic-relevantă, a fost declinată mai întâi sub forma unui banner. A apărut în 20 iulie, pe pagina de facebook a filmului. Posterul, aşa cum îl vedeţi aici, a ieşit mai târziu - tot pe pagina de fb - pe 12 septembrie, mai exact, şi e un follow up logic al dezvoltării conceptului.


(...) von Trier în nici un caz nu face aici cel mai inventiv cinema din viaţa lui; nici din punct de vedere scenaristic (asta cu toate analogiile eseistice - pescăreşti, matematice, muzicale - pe care condiţia nimfomanei i le inspiră confesorului), nici din punct de vedere regizoral (în pofida montajelor menite să ilustreze ludic analogiile respective, în pofida trecerii de la color la alb-negru sau de la sunetul unei pic-pic-picături la badass-ăreala Rammstein, în pofida ocazionalei partiţionări a cadrului în stil De Palma şi a zgîlţîirii lui în stil Dogma).” 

E un fragment din cronica pe care Andrei Gorzo o dedică primului volum din Nymphomaniac. Nu-l folosesc pentru a legitima, ci pentru a sublinia că aceeaşi inventivitate şchiopătândă am detectat-o şi-n campania, altfel agresivă, de promovare a filmului. Imaginea de faţă este tot un banner menit să facă pârtie pentru dipticul la care von Trier a trudit în ultimii doi ani. A fost publicat tot pe fb, la o lună distanţă (11 octombrie), şi seamănă ca două picături de ce vreţi voi cu cel din care a fost conceput ulterior posterul pentru ATL-ul The Counselor. Care, apropo de o observaţie făcută de the aforementioned Mr. G., e mai romanesc ca flow al scriiturii decât Nymphomaniac, acesta fiind romanesc doar în ce priveşte organizarea materiei epice: volume, capitole etc.

Să ne-nţelegem: nu fac apel la invenţia roţii, la plagiat sau la imitaţie! Vorbesc doar de lipsă de originalitate (placa aia cu „e o formulă grafică inevitabilă când există o distribuţie kilometrică”, rogu-vă, nu vreau s-o aud)! Şi nu mă gândesc la Scott când spun asta, beştelit în fel şi chip pe motiv că a făcut un film anost şi pretenţios (eu zic că-i taman pe dos), ci la von Trier, strâns abitir la piept precum o trufanda proaspătă de tot soiul de ofiliţi.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Cvasimilitudini (LXXXVII) [Fake suicide]

Screenshot from Harold and Maude (dir. Hal Hartley/1971)

 Screenshots from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2010)

Despre Harold and Maude, celebra Pauline Kael nota în inimitabilu-i stil:

„Bud Cort is Harold, a rich, suicidal introvert with a soft, unformed face. He's 19 but looks younger. Ruth Gordon is poor but spunky Maude, the wizened 79-year-old woman who's like a cheerleader for Life. She lives in a railway car, would like to change into a sunflower, frets over how to save an ailing tree, prankishly steals vehicles and drives crazily; she advises Harold to "reach out." 

In this satirical-whimsical romantic comedy, directed by Hal Ashby from a script by Colin Higgins, Harold reaches out by falling in love with Maude, and their love is consummated on the eve of her 80th birthday. Many young moviegoers have returned to this eccentric film repeatedly (in 1974, one 22-year old claimed to have seen it 138 times); maybe this is partly because of its mixture of the maudlin and the highly sophisticated. 

The message is not very different from that of HELLO, DOLLY! or MAME, but Harold's flaccid asexuality (he's like a sickly infant, a limp, earthbound Peter Pan) and Maude's advanced stage of pixiness give that message a special freaky quality. And the film has been made with considerable wit and skill. The early scenes, in which Harold tries out various gruesome methods of suicide without scaring his unflappable mother (Vivian Pickles), have a stylized humor. But Ashby has directed eccentrically. The actors are often seen at a great distance and the dialogue reaches us from a distance, too; the sound level varies so much that we keep losing the voices, and Harold's lines often fade away. 

With Cyril Cusack, Ellen Geer, and Charles Tyner. Music by Cat Stevens, with mush-minded lyrics. Paramount.” (excerpted from 5001 Nights at the Movies by Pauline Kael)

duminică, 26 ianuarie 2014

Dallas Buyers Club: „Ce se dă aici?” Ţeapă!

Venind de la canadianul (québecois) Jean-Marc Vallée, ale cărui credenţiale erau onorabile (C.R.A.Z.Y. & Café de Flore), Dallas Buyers Club (din 2013) e un neaşteptat de slab film despre SIDA. Probabil că intenţia sa a fost să dea un brânci obositor de celebrului Philadelphia (dir. Jonathan Demme/1993), apelând la o formulă oarecum necanonică. Partea proastă e că n-a ieşit schema! Dincolo de bubele sale (şi nu mă refer la alea de pe faţa lui Tom Hanks), Philadelphia avea o agendă socială clară, dar şi avantajul de a călări valul cel mare al activismului anti-AIDS! 

Cum ziceam, Vallée îşi dă cu firma-n cap, căci în afară de a arăta cu asupra de măsură că „dieta Christian Bale” (inventată pentru rolul din Hunger The Machinist) poate atinge noi culmi de rafinament şi progres, McConaughey şi mai ales Leto fiind sluţiţi şi schilodiţi într-un mare hal, eu n-am înţeles ce altceva urmăreşte Dallas Buyers Club. Ok, cu asta a nimerit-o: amândoi au prins nominalizări la Oscar, dar noi, ăştia care nu dăm prea mulţi poli pe aşa ceva, cu ce rămânem? Cu manierismele încă simpatice ale lui McConaughey, probabil!


Premisele erau bune: 
1. Vallée o luase mult în amonte, spre o perioadă (prima parte a anilor 80) în care, profitând de ignoranţa şi pasivitatea tuturor, de la medici la oamenii de pe stradă (sau de-acasă), boala intrase binişor cu drujba în populaţie.
2. În loc de corporatişti (gay) contaminaţi cu HIV sau, dacă vreţi, indivizi educaţi din mediul urban înalt, personajele de-aici provin dintr-o zonă gri-lumpen a Texasului: unul e tot gay, dar cu ocupaţie incertă, celălalt e electrician pasionat de rodeo şi de sex pe apucate. Ambii tineri şi un fel de party animals predispuşi la excese de tot felul, de unde se vor şi căptuşi cu virusul bau-bau, dar fiecare pe segmentul lui de inconştienţă.

Or fi fost bune. Pe hârtie... Fructificarea, însă, a eşuat. Mă voi mărgini la un exemplu din multele ce se pot da: în vreme ce uvrierul interpretat de McConaughey (Ron Woodroof) e un redneck homofob şi rasist, celălalt îşi afişează orientarea sexuală într-un mod rudimentar-provocator de parcă ar fi în permanenţă la celebrele parade Gay Pride! Vor ajunge în aceeaşi rezervă de spital şi mai apoi colegi de biznis, chiar dacă la început se au ca sarea-n ochi. Iar filmul - inspirat din întâmplări care au fost - e plin de astfel de contraste bombastic afişate.

Şi, chipurile, atenuate ulterior prin blurarea arbitrară, telenovelistică, a diferenţelor specifice dintre ei (trec peste coabitarea lor în interesul dubioasei afaceri ca şi când n-ar fi existat). Mai la vale se adună ameţitor inconsecvenţele de scriitură. De pildă, lupta lui Woodroof cu un sistem medical depăşit, incompetent şi probabil corupt e adusă rău din poignet, în condiţiile în care, traficând medicamente din Mexic sau Japonia (aici filmul o dă rău cu oiştea clişeului cultural în gardul bunului simţ), el se comportă ca un şmecher pus pe căpătuială. A descoperit breşa şi o speculează fără milă.


De acord, medicaţia pusă în circulaţie nu era omologată de autorităţile farmaceutice din raţiuni birocratice, numai că de-aici şi până la comportamentul abernat cu pacienţii (tratarea lor ca nişte vite) e cale lungă. Neexplicată! Mie unul nu mi se pare a fi efect al cinismului venit la pachet cu experienţa nefastă, ci show off scenaristic. Sau o proastă/nefericită modalitate de a construi un personaj, văzut şi samaritean şi macho cool în acelaşi timp. Complex, cum ar veni (e.g.: permanenta oscilare a aceluiaşi ins între pornirile autodistructive şi încercările de a-şi prelungi viaţa). Sau mai real decât era în realitate, când, de fapt, în modul ăsta devine artificial, nimic mai mult decât o imagine fabricată de Vallée.

În ceva mai puţine cuvinte: videoclipicios (în ideea de a fi ritmat), plin de stereotipuri de toate neamurile, ezitant [în sensul că nu are o direcţie clară, bâjbâind năuc între dramă socială, black comedy şi încă vreo şapte (sub)genuri] şi, în ultimă instanţă, ipocrit, Dallas Buyers Club e încă un film inutil şi plicticos despre lucruri serioase. Vorba aia: I'm serious as cancer, rhythm is a dancer. Or aici dansatorul e cam împiedicat. Ciung!

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

"Four is what...?" (35) [Big Bad Wolves]

colaj by cinesseur
Tarantinel l-a pus în fruntea listei cu cele mai bune filme văzute în 2013. Nu e vreun bilet de favoare, căci filmul are indiscutabil destule atuuri, dar nu rupe - prometeic - lanţurile vreunui gen (mai ales că nici nu aparţine explicit/asumat vreunuia). E proaspăt, însă, insolent cu formulele sau tropii şi lipsit de inhibiţii, iar toate astea la un loc înseamnă un spectacol filmic mai mult decât agreabil.

Practic, e o expandare foarte deşteaptă a clasicei secvenţe din Reservoir Dogs în care dementul Mr. Pink îl torturează pe John Doe poliţistul. Fireşte, rolurile sunt niţel inversate, însă numele jocului e tot tortura. Obiectele-s tăioase, oamenii-s serios puşi pe treabă, hemoglobina e acolo cât ai smulge o unghie cu patentul, dar nu vă aşteptaţi la un bloodfest (sau shed) de tip Saw sau Hostel! Cred că v-am prevenit de pomană, dar na, paza bună trece primejdia rea (haha). Înclin să cred că de-aia l-a şi pus Tarantinel atât de tare la suflet: îl omagiază fără să-i aducă osanale. Altfel spus, omul s-a simţit măgulit, sunt sigur de asta. 

O casă părăsită, în paragină. Trei copii, un băiat şi două fete, toţi la vreo 10-11 ani, se joacă de-a v-aţi ascunselea. Băiatul stă, fetiţele pornesc în căutarea ascunzătorilor. Una poartă rochie şi pantofi roşii, cealaltă haine albastre. Prima se ascunde într-un dulap din casa dărăpănată, a doua în curte, într-o conductă de beton din alea de se folosesc la construcţia unor poduri. O umbră se apropie de dulap. Băiatul îşi începe căutarea. O va găsi foarte rapid pe copila din cilindrul de beton. În locul unde s-a pitulat va rămâne doar un panto...fior.

Aşa începe Big Bad Wolves, un revenge thriller israelian cu irizaţii de chill horror (başca nişte comedie neagră ca smoala). Deşi ţiplat în slow motion, e un prolog foarte alert, căci montajul e principala armă pe care cei doi regizori-scenarişti (Aharon Keshales & Navot Papushado) o folosesc pentru introducerea noastră în poveste. Iar menţinerea va fi floare la ureche pentru că twist-urile se succed ameţitor şi totuşi credibil, susţinute de umor şi bun simţ dramaturgic: gândiţi-vă că mai mult de 3/4 din film se consumă într-o pivniţă, spaţiu în care presupusul făptaş va fi sechestrat şi chinuit de tatăl fetiţei dispărute la început, un ins aparţinând autorităţilor judiciare, sătul însă de impotenţa „instituţiilor statului” (prezent - fără voia lui - la spovedania forţată e şi un poliţist care urmăreşte şi chiar prejudiciază cazul printr-o conduită nepotrivită pe parcursul anchetei oficiale).

Montajul, deci, şi supradoza narativă atent porţionată de dialoguri şi intermezzo-uri aproape geniale (dintre care, apariţia - de două ori - pe post de oaie a lui Swift* a unui tânăr arab călare, respectiv prepararea unei prăjituri pe acordurile naiv-zglobii ale şlagărului şaizecist Everyday sunt priceless) reprezintă elementele forte ale unei producţii în care temele mari - pedofilia, violenţa, moralitatea - nu sunt niciodată atacate frontal. Aş zice că nici măcar prin învăluire. Sunt mai degrabă zgâriate, fiindcă principalul obiectiv nu e chestionarea lor din perspectivă socială (alt punct comun cu Tarantinel), ci integrarea lor într-o naraţiune care să funcţioneze coerent şi logic doar prin resorturile ce o articulează. Şi lucrul ăsta chiar se întâmplă! Bonusuri: imaginea (Giora Bejach) şi muzica (atât cea originală compusă de Haim Frank Ilfman, cât şi cea luată cu împrumut). Impecabile. În sine şi în execuţie. Nu m-ar mira să-l văd la TIFF.

* Dacă vă e neclară analogia, aflaţi că mă refer la oaia din romanul lui Swift, animalul care-l va salva pe Gulliver de la internarea la balamuc.

Tag line: Maniacs are not afraid of guns.

joi, 23 ianuarie 2014

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (V) [special guest post by algernon]

Credeaţi c-am uitat, ai? Nici pomeneală! 

Închid azi seria superlativelor cinematografice ale anului trecut, publicând lista celor mai bune filme din 2013 alcătuită de un domn inginer (de formaţie) şi cinefil (prin vocaţie): algernon [alg], pe numele său (din) virtual. Adică un cetăţean româno-american care şi-a sacrificat doi ani la rând concediul pentru a merge la Veneţia. Nu să se plimbe aiurea pe canale, ci să vadă filme. Despre care a şi scris pentru acest blog. Şi scrie din nou.


Dragă domnule,

Lista mea e simplă (nu ştiu dacă şi scurtă): doar 10 filme. Mă rog, 12 (am trişat puţin)! Cele mai multe văzute în festival(uri): Veneţia şi încă vreo două locale. Iniţial nu am vrut să le prind într-o ierarhie de la 10 la 1. După aia m-am răzgândit. Cu tot respectul pentru ceilalţi colegi - minunate opţiuni, btw -, dar nu m-a lăsat inima să le pun de-a valma sau cronologic. Aşa că a rezultat ceea ce urmează (pui dumneata link-uri unde e cazul, eu alte explicaţii nu mai dau pentru că mi se par redundante; da, ştiu că îţi stric ploile, însă odată ce-s în clasamentul ăsta rezultă 1. că opţiunea mea poate ţine loc de argumentaţie şi 2. filmele de top nu se explică, se văd). Şi-apoi se discută. Ai înţeles: nu-s leneş, ci doar autoritar (big laugh)!

10. Tracks de John Curran

9 Inside Llewyn Davis de... Da, de ei!

8. A Single Shot (ai scris şi tu despre el)

7. La voce di Berlinguer de Mario Sesti & Teho Tearda + Summer 82 When Zappa Came To Sicily de Salvo Cuccia

6. Night Moves de Kelly Reichardt

5. Miss Violence de Alexandros Avranas [Leul de Argint pentru cel mai bun regizor]

4. Moebius de Kim Ki Duk + The Wind Rises de Hayao Miyazaki

 

3. Stray Dogs de Tsai Ming-liang [Marele premiu al juriului - Veneţia]

 

2. Her de Spike Jonze

1. (previzibil, nu?) Under the Skin de Jonathan Glazer [cea mai mare atrocitate comisă de juriul de la Veneţia: ignorarea sa completă]

Te-ai prins: n-am văzut La grande bellezza. Îţi zic ca să nu mă acuzi de vreo blasfemie.
Ciao, caro!

Aici pun punct, di granda, aş putea zice, unei suite de special guest post-uri care i-a inclus pe Jean-Lorin Sterian, Corina Romonţi, Ciprian David, Letiţia şi, cu voia mea, ultimul pe listă: algernon. Le mulţumesc tuturor!

miercuri, 22 ianuarie 2014

Close & brief encounters of the third kind (XII)

Sau cameo-duelul unor french divas care au îmbătrânit frumos. Că doar de-aia-s dive!

Fanny Ardant în La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

Jane Birkin în Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/2013)

Charlotte Rampling în Jeune et jolie (dir. Francois Ozon/2013)

Dacă ar fi să respectăm ca habotnicii conceptul, atunci singurul cameo curat e cel al lui Fanny Ardant: apare câteva secunde, abia dacă scoate o vorbă (un bonne nuit susurat) şi nu e creditată. În schimb, Jane Birkin are câteva replici şi e trecută pe generic, însă ce accentuează senzaţia de frugal şi insolit e şocul survenit pe principiul „ce căuta neamţul în Bulgaria?”. Buimăceala de a o întâlni pe străduţele unei metropole din Coreea de Sud e atât de plăcut, încât genereză şi-un orizont de aşteptare: te face să-ţi doreşti s-o mai vezi pe parcursul filmului!

De Charlotte Rampling ce să mai zic? Ceea ce face ea acolo e rol episodic cu acte în regulă. Şi e bine că e aşa, fiindcă în modul ăsta rupe monotonia unei producţii mediocre, poate cel mai inconsistent Ozon din ultimul deceniu. De altfel, de-aia am şi pus imaginile în ordinea de faţă: e o ordine dictată de consistenţa apariţiei. Chiar dacă poate părea forţată, opţiunea mea pentru Rampling este fundamentată şi pe faptul că, în cele câteva minute ce-i sunt rezervate pentru a face spectacol, reuşeşte să revigoreze un film tern şi plat. Contrastul e atât de puternic, că prezenţa ei devine un veritabil cameo în comparaţie cu prestaţiile celorlalţi actori care se perindă aiurea prin cadru.

marți, 21 ianuarie 2014

luni, 20 ianuarie 2014

Un alt fel de superlative 2013: Best (double) Selfie

No runners up and no contenders!

Screenshot from Blue Jasmine (dir. Woody Allen/2013)

What does selfie mean?
„The concept of the selfie dates back at least as far as the first post-invention-of-the-mirror artist who thought to paint a self-portrait. But as a cultural phenomenon, self-shot portraits are rooted in the early days of MySpace, when teens with emo bangs flooded their profiles with headshots taken from just about every conceivable angle. The selfie exploded into the mainstream of pop culture in 2013 — the term, once colloquial slang, is now listed in the Oxford English Dictionary. That shift was due in no small part to celebrities embracing the medium via Instagram and Twitter, partly out of natural human vanity but also likely as a response to the uncontrolled invasion of paparazzi.” (via)

duminică, 19 ianuarie 2014

Un alt fel de superlative 2013: Best line(s) containing the words „dick” & „fu*k” or their derivatives

In no particular order:


Când un regizor abordează dialogurile la modul în care o face J.C. Chandor în All Is Lost (adică aproape se dispensează de ele), e musai să se asigure când se reîntoarce în logosferă că momentul e unul care contează, decisiv. Iar în cazul ăsta, după un ceas cât o veşnicie, timp în care personajul lui Redford îndură cu stoicism şi în tăcere felul în care e mărunţit sistematic de oceanul vrăjmaş, nu-i de mirare că explozia lui sonoră ia forma unei înjurături. Una de dimensiuni epice, biblice, dacă doriţi, aşa cum Noe în viitorul film al lui Aronofsky nu-şi va permite...

 + privirea ei, cât o declaraţie de război la adresa Uniunii Sovietice pe vremuri. Btw: unul din momentele în care ea cântă e ăsta!
Before Midnight, desigur! Nu mi-a fost deloc uşor să aleg, pentru că Linklater, Delpy şi Hawke nu menajează pe nimeni şi nimic.

John Goodman as Roland Turner:  „A folk singer with a cat? (...) Really? So bring your dick along too?

Dialogurile fraţilor Coen rămân în continuare Rolls-Royce-ul breslei, iar cele din Inside Llewyn Davis le reconfirmă statutul. Şi aici, aceeaşi problemă: ce să aleg, când sunt atâtea memorabile? Fie şi pentru aia cu „Condom on condom” şi tot merita să inventez o categorie distinctă...

P.S.: Să nu uităm nici premianţii de anul trecut!

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

"Four is what...?" (34) [Mud]


După ce a încântat în Semaine de la critique cu apăsătorul Take Shelter (locul al doilea în Crème de la crème pe 2011), Jeff Nichols a revenit la Cannes în 2012, de data asta în competiția oficială. Cu Mud, o abordare cinematografică apropiată mai curând de Shotgun Stories (debutul său în lungmetraj), decât de Take Shelter. Mud e sănătos ancorat în mitul american din care se și hrănește pentru a-și dezvolta povestea inițiatică pe axa intruziunii dure a adulţilor, unii dintre ei iresponsabili, în lumea încă în formare a adolescenţilor. E un traseu care ne face să ne gândim nu atât la Tom Sawyer sau Stand By Me, cât la Les géants de Bouli Lanners, unde era reluat acelaşi tip de mitologie. Sau, de ce nu?, la marii clasici americani care știau să capteze esența lumii și a indivizilor care o compun.

Cu trimiteri evidente la Spielberg sau la Eastwood, la Malick sau la Charles Laughton, Jeff Nichols acordă atenţie şi substratului social devenit monedă curentă în filmele sale, cel al familiei disfuncționale în special, pentru a-l contrapune universului naiv-idilic al copilăriei. Introducerea ca subplot a unei imposibile povești de dragoste sporeşte suspansul, dar proiectează şi o serie de chestiuni etice în mintea celor doi adolescenţi, eroi ai filmului. Alimentat de filonul neo-western, filmul transformă o relativ banală insulă de pe Mississippi într-un fel de Eden, un loc în care o barcă ajunge inexplicabil într-un copac secular și unde natura este stăpânul absolut, dar şi un loc în care toate speranțele par că pot prinde cheag, un spaţiu miraculos în care un bandit fugar devine un fel de înger păzitor şi implicit erou romantic.

Mud impresionează prin construcţia solidă a personajelor: reale, complexe, imprevizibile. Nu este un film neted, ci unul ce se țese plecând de la suprafeţe şi traiectorii curbate ce se întretaie pentru a-i pune în valoare pe cei doi puşti porniţi în aventura vieţii lor de până atunci. Rezultatul este strălucit, căci personajele principale se conturează şi din consistenţa „episodicilor”, adică adulții ce jalonează vieţile celor doi tineri. Niciodată frontal, nici maniheist, Mud îmbracă straiele unei fabule naturaliste, a unei căi spre iluminare, a unui coming-of age story cu figuri arhetipale transpuse într-un habitat ataşat realităţii.

Deși nu-l contestă pe mai sus amintitul Eastwood, Nichols se îndepărtează de particularitatea formală a acestuia, aplecându-se asupra acelorași teme dintr-o perspectivă „clasică”, în sensul nobil al cuvântului. Influențat de scrierile lui Mark Twain, dar și de imageria sudică propagată de Malick, Mud este cel mai simplu și mai frumos film al lui Nichols. Poate mai puțin concentrat pe actualitate, dar un film ce marchează o evoluție și care-i confirmă statutul de auteur. Este, deopotrivă, şi filmul care, prin calmul regiei, așezată și precisă, probă a vârstei adulte la care a ajuns arta sa, îl propulsează în compania selectă a marilor povestitori ai cinematografiei americane moderne.

P.S.: Lectură suplimentară on topic.

joi, 16 ianuarie 2014

Un alt fel de superlative 2013: Year's Best Use of a Pop Hit (in a film feature)

Până la Frances Ha, premiantul era indiscutabil: The Place Beyond the Pines pentru eclatanta şi cathartica sincronizare dintre acţiune, imagine şi muzică în secvenţa primului jaf. Prin muzică înţelegând melodia lui Bruce Springsteen, Dancing in the Dark (dacă e nevoie de refresh, iată un link la îndemână).

După Frances Ha, lucrurile s-au schimbat. Motivul: extaticul tur dansant făcut prin Manhattan de eroina filmului pe ritmurile piesei Modern Love de David Bowie. Care mai fusese folosită cam cu aceleaşi intenţii, dar într-alt ambient urban şi-n regim nocturn, de Leos Carax, în Mauvais Sang, o cvasimilitudine remarcată, de altfel, chiar în finalul acelui review. În ce mă priveşte, impactul de-aici a fost mult mai puternic şi decisiv, iar alegerea s-a impus logic.

În concluzie, cea mai cu cap întrebuinţare a unui hit pop într-un film (sau The Lloyd Dobler Award) i se atribuie filmului semnat de Noah Baumbach. Nu am găsit (încă) pe Youtube clipul, prin urmare mixez bătrâneşte două screenshot-uri cu melodia respectivă (audio only), lăsându-vă plăcerea de a va imagina restul. Sau, de ce nu?, de a revedea fix secvenţa respectivă.



Menţiune, fiindcă e necesară (tot datorită unui cântec de Bowie, Space Oddity, de data asta în versiunea sa italiană, Ragazzo solo, ragazza sola, în filmul lui Bertolucci).


P.S.: Nu ştiu cum se face, dar anul trecut tot o piesă de Bowie (Heroes în The Perks of Being a Wallflower) a ieşit din mulţime...

miercuri, 15 ianuarie 2014

Un alt fel de superlative 2013: Best Answered Question (in a Film)


Sydney Prosser: Yeah, as a matter of fact... it is. (...) He saved my life many times.

 (q & a & screenshots from American Hustle/dir. David O. Russell/2013) 

marți, 14 ianuarie 2014

Nymphomaniac (Volumul 1): Forget about sex!

Special guest post courtesy of Bogdan Enache (cititor constant al blogului). A avut ocazia să vadă filmul lui von Trier în chiar primele zile ale anului, aşa că - din punctul ăsta de vedere -  anul său cinefil a început cum nu se putea mai bine. Sper să-i meargă bine şi pe celelalte planuri. Bogdan nu e la prima experienţă de acest gen, aici. A contribuit şi la un episod mai vechi al Cvasimilitudinilor, ăsta. Îi mulţumesc, desigur! (Toate imaginile care ilustrează acest text provin de pe pagina de fb a filmului.)

«
Am văzut Nymphomaniac. Mai precis prima parte. Într-o versiune scurtată de casa de producţie. Difuzată cu acordul lui Lars von Trier. Dar pe care von Trier nu o susţine (?). Cel puţin aşa scrie pe ecran. „Cine a scris pe ecran?” ar merita, evident, o analiză în sine. Cu Nymphomaniac: Volumul 1, regizorul danez pare surprinzător de bine dispus, aproape jovial. De fapt, încheie Trilogia Depresiei, nu? Deşi declara că vrea să facă un film porno, în mod previzibil, von Trier ratează pornografia şi nu rămâne „decât” un intelectual estet şi rafinat (scena cea mai încărcată de sexualitate e scena care explică deopotrivă polifonia lui Bach). 

Până şi blasfemia, privită cu bunăvoinţă intelectuală, se dovedeşte înduioşătoare în felul ei: catolica rugăciune „mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa” devine „mea vulva, mea vulva, mea maxima vulva”. După un intro extrem de intens audio-vizual, filmul adoptă o structură narativ-episodică: Charlotte Gainsbourg, Joe (nume strident de unisex), îi povesteşte capitole din viaţa ei lui Stellan Skarsgård, Seligman, pentru a-l convinge cât de depravată şi de păcătoasa este.


Confidentul - evreu ale cărui convingeri religioase sunt mai degrabă ambigue, fie numai şi datorită existenţei unei icoane ortodoxe în camera sa - o ascultă cu mult interes; originea unui eventual interes dincolo de pura curiozitate pentru firul epic al naraţiunii, dacă există, rămâne deocamdată nedezvăluită. Convins fiind că nu a văzut niciodată un om intrinsec rău, Seligman intervine constant pentru a respinge această retorică a autoblamării (din nou, von Trier şi natura umană în relaţie cu răul). De altfel, Seligman pare că preîntâmpină (aproape dubios de) multe dintre reflecţiile şi reacţiile spectatorului. De altfel, tot el e cel care, având o aplecare spre simbolistică şi numerologie, găseşte înţelesuri oculte în „toate zonele”.

Unul dintre capitolele povestirii este dominat de Uma Thurman, remarcabilă ca nevastă înşelată şi părăsită, într-unul dintre cele mai intense segmente ale filmului. Scene idilice ale copilăriei petrecute în mijlocul naturii împreună cu tatăl fascinat de frasin amintesc de The Tree of Life a lui Terrence Malick (şi de Yggdrasil, poate?), iar coloana sonoră, prin suita lui Şostakovici, îi face cu ochiul lui Stanley Kubrick.

În altă ordine de idei, extracinematografice în fond, von Trier îşi găseşte şi o ocazie să strecoare o replică referitoare la scandalul de la Cannes din 2011 (cu puţin noroc, receptarea publică a filmului nu se va cantona în acest detaliu). Indiferent de cum va continua narativ şi de cum se va finaliza explorarea temelor deschise sau doar sugerate, prima jumătate din acest non-“director’s cut” e plină de satisfacţii cinematografice.
»


Nymphomaniac va fi lansat în sălile româneşti în două părţi: Volumul 1, din 17 ianuarie, Volumul 2, din 7 februarie.

luni, 13 ianuarie 2014

Cvasimilitudini (LXXXVI) [Half-shot-off talking heads]

Screenshot from Trance (dir. Danny Boyle/2013)

Screenshot from The World's End (dir. Edgar Wright/2013)

Unul dintre cei doi pe jumătate descăpăţânaţi e Vincent Cassel, celălalt, Martin Freeman. Dacă primul e francez, al doilea e britanic, spaţiu din care se trag ambele filme. Diferite ca gen, prima şi cea mai importantă diferenţă fiind aceea că, în timp ce primul se ia foarte în serios, al doilea e o monumental-dementă parodie inclusiv la adresa acestuia, dar cumva colateral, fiindcă adevărata ţintă sunt filmele cu zombies. Practic, The World's End vine de se pupă cu Shaun of the Dead şi Hot Fuzz şi astfel completează partea ce lipsea din Trilogia Cornetto. Aş zice că e cel mai reuşit segment al troicii. Nota bene: a picat la mustaţă din Crème de la crème...

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

The Wolf of Wall Street: MTV-izare reîncălzită

Încep acest review prin a denunţa un foarte posibil furt. Nu spun nici citat, nici omagiu, nici sursă de inspiraţie, ci furt. Probabil că a scrie despre hoţi înseamnă şi să împrumuţi procedee specifice acestora, altfel nu-mi explic ce caută în scenariul lui Terence Winter o replică din Heat, celebrissimul film scris şi regizat de Michael Mann (1995). Inclusiv contextul e acelaşi (de încadratură ce să mai zic?): descoperirea unei relaţii adultere şi jocul onomatopeic de cuvinte generat de repetarea mecanică a aceleiaşi întrebări: who? who?

 ***

S-a spus că The Wolf of Wall Street slăveşte escrocii financiari, malversaţiunile pe care le ticluiesc pentru a dobândi averi fabuloase şi depravarea lor sibaritică, efect al îmbogăţirii peste ceea ce pot duce. Nu sunt tocmai de acord. Teoretic, atunci când nu e pusă în practică de propagandişti fanatici şi decerebraţi, glorificarea unor personaje negative/abominabile presupune (şi îşi propune implicit) transformarea lor din monştri în oameni, înzestrarea lor cu nişte trăsături recognoscibile sub crusta de demenţi posedaţi. În mult prea lungul film al domnului Scorsese, nu veţi găsi aşa ceva. Poate că autorul şi-a zis că e o miză meschină, iar el mult prea mare pentru a-şi pierde vremea cu mărunţişuri, aşa că le-a lăsat în seama altora. De exemplu, în seama lui David O. Russell, care în American Hustle tratează acelaşi subiect, însă dintr-o perspectivă mult mai terestră. 

Scorsese preferă să pluseze şi, folosindu-se de viaţa şi isprăvile unui neisprăvit, are altă agendă: apologia dezumanizării. Atât de pregnantă e obsesia, încât frizează caricaturalul, parodia. De la un punct încolo, filmul - ca naraţiune - devine o galerie boschiană de fiinţe dezumanizate, un circ cu freakşi de mâna a şaptea, pe care nu poţi să-l mai iei în serios. Altfel, sunt destule motive pentru a fi luat în serios, dar nu cele pe care şi le-ar dori Scorsese.

Principiul e simplu, derivat dintr-o dihotomie de neam prost: tot ce e mic devine şi mai mic, chiar invizibil, tot ce e mare devine şi mai mare, urieşesc. Astfel, copiii sunt ornamente într-un sardanapalic brad de Crăciun, femeile sunt în cel mai bun caz orificii, iar proştii ai căror bani sunt delapidaţi, nişte voci la celălalt capăt al firului, masă depersonalizată de care se face mişto. Pe înfundate sau pe faţă. La polul opus, firmuliţa de apartament devine ditamai gigantul, zecile de mii de dolari devin zeci de milioane, cantităţile de halucinogene se multiplică şi ele ameţitor, valuri, valuri.

Nu e un simbolism reducţionist sau primitiv, ci obstrucţionist de-a dreptul, pentru că spectatorul nu are acces dincolo de ce i se arată - repetitiv, agasant, obtruziv - prin ochii aceluiaşi personaj: Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio, într-un rol ce nu m-ar mira să aibă legătură cu viaţa lui de zi cu zi; a se vedea în sensul ăsta şi portertul deloc flatant pe care i-l face Clooney în cel mai recent Esquire românesc). Publicul înghite, deci, ce-i oferă marele Scorsese, pe repede înainte. Nu are de ales. Şi nici timp să proceseze avalanşa de informaţie. Faraonii aveau drept emblemă cârligul şi biciul. Cârligul reţine, biciul accelerează. Cârligul lui Scorsese, care în mintea lui s-o fi crezând şi el un faraon, este protagonistul, the ubiquitous Mr. Belfort, iar biciul, montajul. În rest, plan-contraplan, nişte slow motion-uri, multe monologuri din off şi cam atât. Sublim, n-am ce zice! 

Evoluând doar la nivelul ăsta, The Wolf of Wall Street este cam acelaşi infam spanac mtv-ist livrat în urmă cu aproape 20 de ani de Oliver Stone în Natural Born Killers. Scorsese îl reîncălzeşte mizând exclusiv pe montaj ca formă de a împinge acţiunea la deal şi-apoi la vale (de fapt, un rudiment de acţiune calat pe girovagia narco-sexuală a eroului său). Măcar în NBK exista un simulacru de backstory, o tentativă de a legitima violenţa şi crimele personajelor. Scorsese nu-şi bate capul cu aşa ceva, deşi ar fi fost cazul, cu atât mai mult cu cât nu e vorba de o operă de ficţiune, ci de adaptarea unui roman autobiografic. Sursa e realitatea: oamenii ăia sunt reali, iar vieţile distruse de rechini precum Jordan Belfer, pardon Belfort, sunt evidenţe ce nu pot fi comasate într-un acid trip.

Chiar și în Shame, personajul lui Fassbender, un erotoman dependent de sex, poate fi considerat uman. În schimb, bestiarul lui Scorsese este format din replicanți. De aceea, totul este repetitiv, pentru că asta e tot ce poate face Jordan Belfort: bani, droguri şi sex, mai mulţi bani, mai multe droguri, mai mult sex. M-aş fi aşteptat ca Scorsese să vorbească, fie şi în trecere, despre efectele fraudelor asupra celor păgubiţi, despre vieţile distruse de astfel de practici ilegale, foarte la modă în anii 80, dar nu! Toate acestea au fost băgate sub preş pur și simplu pentru că nu sunt fun (glumind puţin, Scorsese i-a pasat responsabilitatea lui Woody Allen care, în Blue Jasmine, despre aşa ceva vorbeşte atât cât se pricepe şi el)! Nu-i de mirare deci că, din perspectiva asta, cel mai rău sau reprobabil lucru pe care Jordan îl face este distrugerea unui automobil (sub influenţa unor halucinogene fiind). Previzibil sau ba, năzbâtia e prezentată ca gag. Să ne amuze, aşadar.

Bun, să zicem că The Wolf... e fundamental punk ca atitudine faţă de subiectul abordat (lucru reflectat şi de coloana sonoră, că deh!, repetiţia e mama învăţăturii), ipoteză care mă îndeamnă la o scurtă paralelă cu Goodfellas (1990). Aici există un backstory pentru gangsterul Henry Hill (Ray Liotta) şi background-ul mafiot în care se mişcă. Există personaje-oglindă (soţia, mama, chiar şi amanta) graţie cărora avem acces la motivaţiile din spatele acţiunilor sale (şi în Casino osatura e aceeaşi). Pentru fiecare versant urcat există şi unul pe care se coboară, de unde şi echilibrul în care este prezentat Henry. Modul în care e construit personajul şi interpretarea lui Liotta sunt mult mai nuanţate, iar insul e juxtapus unor semeni mai buni sau mai răi decât el. În loc să-l percepem ca o brută lacomă, înţelegem ceea ce reprezintă el ca om. Se produce exact umanizarea de care vorbeam la început, pierdută acum pe drumul dintre spectaculosul facil şi gratuitatea găunoasă.

Or în The Wolf..., toţi sunt abjecţi. Şi nu pentru că aşa ar fi ei, ci pentru că aşa vrea Măria Sa Scorsese să-i vândă. Pentru că toţi sunt de vânzare şi toţi pot fi cumpăraţi. Nişte fraieri oricând dispensabili. Sper să remarcaţi cât de dese sunt scenele în care Jordan vorbeşte în faţa mulţimii de adoratori, angajaţii lui, filmat preponderent din faţă, în mediu sau gros plan, iar apoi, invariabil, cadrul final e cu mulţimea respectivă, plan general, ca şi când şi spectatorii sunt incluşi în gloata aia, parte a aceluiaşi grup infracţional de păcălici neghiobi.

Ştiindu-i antecedentele, nu m-aşteptam să denunţe venalitatea unui sistem financiar putred. Nici să fie moralizator (asta ar fi fost o tâmpenie). M-aşteptam, în schimb, la mai puţină ipocrizie. Pentru că, în timp ce unii ca mine stau şi analizează, inutil şi calm, un lungmetraj penibil şi calp, există alte sute de mii de cetăţeni incapabili să analizeze ceva. Pentru ei dezumanizarea din film poate fi cool, prilej de râs decerebrat, o ţintă de atins, mai ales că Marele Depravat instigă la însuşirea presupuselor valori hedoniste. E un joc cinic cu masele la care se dedă infantil Scorsese, un joc din care doar el are de câştigat, utilizând aceleaşi tehnici murdare (şi mă refer la cea mai puţin condamnabilă: cacealmaua cu McConaughey, care într-o producţie de trei ore performează cel mult trei minute).

Ca să n-o mai lungesc: dacă tot ce vă interesează e spectacolul de prost gust, meltenismul „visului american” ca formulă aspiraţională, atunci The Wolf... e exact ce aveţi nevoie. Personal, prefer filmele în care motivele din spatele acțiunilor personajelor sunt mai complicate (sau mai elaborate), iar acţiunile sunt filtrate prin mai multe puncte de vedere. Aşa cum arată, The Wolf of Wall Street e lipsit de nuanţe şi de umanitate. Mai că-mi vine să zic: faraoane, ia-ţi lupul şi pune-l să urle la alte mese, dar vâră-i şi-o lumânare în anus întru veşnica voastră pomenire. Pentru că e un one-trick movie, ruşinos pentru nivelul artistic clamat.


P.S.: Apropo de cinismul şi modalităţile de reprezentare a acestuia: poate că intenţia asta o fi fost, dar mie secvenţa aceea  în care o tânără aspirantă la statutul de broker se umileşte în mijlocul colegilor, tunzându-se la zero, nu mi-a provocat o criză de râs. Pe mine m-a dus cu gândul la victimele torţionarilor nazişti. Şi apropo de nazism: e periculos să te joci de-a wolfie-wolfie, folosind chiar formula asta, când fix Hitler era alintat aşa!

vineri, 10 ianuarie 2014

Un alt fel de superlative 2013: Best „mots de passe” of the year

Până sosesc alegerile cinematografice ale lui algernon, prinse în ceea ce va fi al cincilea şi ultimul special guest post din serialul început luni (de fapt, nu!, ar mai fi unul, însă ăsta încă e în tratative), reiau ciclul de superlative atipice început anul trecut.

Screenshot from Trance (dir. Danny Boyle/2013)

Ce este? 
Cuvânt de fugă, cuvânt-scară de incendiu, cuvânt-ieşire de siguranţă din starea de hipnoză în care e transportat personajul central al filmului în ideea de a fi ajutat să-şi recapete memoria (minor spoiler: niciodată pierdută cu adevărat). 
Ce nu este? 
Plot device. Adică are potenţial în sensul ăsta, dar e totalmente risipit, Boyle folosindu-l mai mult ca să se joace cu mintea spectatorului. 
Ce ar putea fi?
Rosebud”-ul lui Boyle, de ce nu?

Screenshot from Silver Linings Playbook (dir. David O. Russell/2012)

Let me share some context here: in order to give himself direction and motivation to win back his wife, who has a restraining order against him, Pat (Bradley Cooper) keeps repeating this mantra: „Excelsior” (the Latin word for ever upward). We also hear him telling himself, „I’m gonna take all this negativity and I’m gonna use it as fuel, I’m gonna find a silver lining.” Oh, yeah, baby!

În cazul în care nu aţi prins şpilul, îl găsiţi aici. C-am avut şi anul trecut aşa ceva.

joi, 9 ianuarie 2014

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (IV) [special guest post by Letiţia]

Letiţia. Corespondent cinesseur la Berlin. În 2012 şi în...1993. Nu ştiu dacă şi anul ăsta. Sau câţi ani de aici înainte. Ori înapoi. Mai vedem, mai discutăm, lumea evoluează (ce surpriză, nu?). Stranie coincidenţă (sau poate deloc): şi ea, asemeni lui Ciprian David, a lăsat-o mai uşor cu filmele în 2013. După ce a făcut ordine în cele văzute şi nevăzute, în carnetul ei au rămas următoarele însemnări. Vi le prezint aşa cum mi-au fost trimise. Atenţie, şi aici concizia tot de stil (se) ţine!
anul asta a fost o dezamagire cinematografica, intrinsec si extrinsec. carevasazica, pe de o parte am fost uimita de dezinteresul meu, pe de alta parta am fost dezumflata de ce am apucat, totusi, sa vad. nu chiar un cerc vicios, mai mult o conicidenta trista.

asta am retinut din recentul meu periplu cinematografic 2013 (titlurile sunt fara numar, dupa cum poti observa): 

first cousin, once removed (alan berliner): nu e un portret al unui om batran, nu e un eseu despre alzheimer, nu e trist, nu e vesel, e adevar pur, asa cum rar am vazut, featuring cel mai sincer si frumos om din lume - omul demascat. 

(mi-ar fi placut sa o stie) la grande belezza: aici m-am simtit ca o insula, pentru ca nimeni n-a fost marcat de vizionare cum am fost eu (apoi tu l-ai pus la numero uno si am aflat ca-s o insula intr-un arhipelag). am simtit filmul asta maxim, cu toate aparatele, cu frici grandioase si victorii polemice neinsemnate, dar mai ales cu zbor de flamingo roz in incheieturi. (dar am ametit putin de la camera vrajita, care a pendulat cam mult inca din primul cadru. poate imi explici vreodata de ce).


trilogia paradies (ulrich seidl): poate ca e so last year, dar eu am degustat-o (pe ea, o, trilogia!) abia anul asta. shadenfreude sau haz de necaz, in orice caz, deliciile (comice, da, comice) ale anului. am impresia ca seidl e un maniac plictisitor cu un simt fantastic al observatiei. 

pozitia copilului: intr-un fel, experienta filmului asta a fost ca o tunsoare reusita: perfect executata si minunata, cel putin pana m-am spalat pe cap. nu-mi amintesc nimic, in afara de sentimentul ca da, domne', chiar asa e. (cam ambiguu.) dar, serios, perfect executat. 


boy eating the bird's food: filmul, regizat de un grec cu barba deasa (Ektoras Lygiyos, s.m.), e un mix bizar de sult (knut hamsun) si criza economica a la grec. niste extremism pe alocuri si minimalism deopotriva. suprarealism in curtea blocului. 

cainele japonez: ar fi de discutat despre raportul interesant dintre ritmul incetisor, ipotezele incerte legate de curgerea povestii si sentimentul maxim de umanitate care m-a navalit la sfarsit. poate altadata.

(as vrea sa mentionez) blue is the warmest colour: cred ca un palme d'or e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film. zicand asta, mi s-a parut un fel de laurence anyways cu scene sexuale mai explicite. si nu l-am bunghit sa fie falsos. pretentios, da. si, dupa palme d'or, asta e cel mai nasol lucru care i se poate intampla unui film. 

mai am cateva filme, cu care nu m-am inteles, si ma simt tare, tare singura in revolta mea fata de ele.


* blue jasmine: cred ca sunt unul din nesuferitii care zic, „Woody, domne', te rog, stick to what(ever) works.”
* frances ha - exagerez punandu-l in categoria asta, pentru ca imi dau seama care-s motivele pentru care ii sunt impotriva si tin mai mult de faptul ca e prea "aproape de casa", prea of the now-now, ca sa-l pot aprecia. ti-am mai zis, de fapt. 
* before midnight - asta am simtit la final: asa, si? si inca simt la fel. si e foarte in ton cu ce simt fata de filmele anului, grosso modo.
p.s. pacat ca am avut limita asta cu productii din 2012-2013, pentru ca altfel as fi mentionat descoperirea cea mai epatanta a anului: kira muratova)

miercuri, 8 ianuarie 2014

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (III) [special guest post by Ciprian David]

Al treilea special guest post din seria începută luni îl are ca protagonist pe Ciprian David, editor al publicaţiei online de film Negativ (Germania), omul fără de care corespondenţele de anul trecut, de la Berlinală, n-ar fi fost posibile. Ciprian este cel care a asigurat traducerea şi adaptarea textelor scrise de colegii săi, prezenţi la faţa locului. I-am mulţumit atunci, o fac şi acum.

Nu ştiu în ce măsură va fi posibilă reeditarea colaborării, el fiind foarte prins cu multe şi diverse angarale, lucru care se reflectă şi în lista de mai jos. Cu toate acestea, a reuşit s-o alcătuiască, incluzând şi seriale, ceea ce reprezintă o premieră pe acest blog. În ce mă priveşte, chiar dacă nu rezonez cu tot ce-i aici, concizia stilului şi precizia sprinţară a diagnosticului au fost o pură încântare.

Îi dau cuvântul, deci:

Am văzut foarte puţine filme actuale anul acesta, aşa că îmi permit să enumăr câteva care mi-au rămas în minte. Fiecare, în felul său, sunt speciale. Nu le ordonez altfel decât cronologic:

ZERO DARK THIRTY (dir. Kathryn Bigelow/2012) m-a interesat puţin din punct de vedere al capitalului său politic, însă mi-a dat impresia, pentru prima dată, că văd un film care înţelege fluxul timpului din ziua de azi. Şi realizează asta iîn felul în care cinema-ul o ştie cel mai bine: filmând gesturi, obiecte, mişcare în unităţi de timp. 

THE MASTER (dir. Paul Thomas Anderson/2012) a fost penrtu mine ca o piesă de jazz, variind raportat la opera lui PTA, dar şi la sine. Nu voi uita niciodată Alethia, vaporul acela clătinat între valuri, pe care un om la fel de dezechilibrat se îmbarcă în căutarea unui sistem de coordonate.

SPRING BREAKERS (dir. Harmony Korine/2013) a dat sens demersului făcut de cinema-ul cu buget: aplatizând the american dream ne-a aruncat în faţă nişte momente goale, imortalizate şi prelungite în infinit. Îl voi ţine mine drept o colecţie de gif-uri.

PAIN AND GAIN mi l-a dezvăluit pe Michael Bay în elementul său: comedia de acţiune. Mergând pe linia rebelă a lui Adam McKay, Seth Rogen sau a unor seriale ca Arrested Development ori Community, filmul acesta s-a luat la piept cu corpurile, maşinile, actorii, imaginea şi decupajul din cele mai scumpe filme din ultimii ani, scuipându-le pur şi simplu în faţă.

WHITE HOUSE DOWN e pentru mine cel mai naiv, dar si cel mai bun Emmerich, pentru că a venit douăzeci de ani mai târziu decât ar fi trebuit din punct de vedere istoric. În epoca ironiei globaliza(n)te, un film ca acesta e foarte aproape de a fi sacru.

UPSTREAM COLOR (dir. Shane Carruth/2013) e un antifilm care joacă mai mult în pauzele narative, fără însă a se exersa în realism, şi nu ne lasă alta posibilitate decât să ne spargem capul privindu-i intenţiile. Un prieten l-a comparat pe bună dreptate cu liniile de demarcaj dintre imaginile unui comic.


Întregesc lista prin câteva seriale pe care le-am descoperit in 2013.

HOUSE OF CARDS e probabil cel mai important, dat fiind faptul că a fost conceput plecând de la date pe care le livrăm noi, publicul. O serie facută să placă, algoritmic - pentru mine o schimbare paradigmatică în branşă.


JUSTIFIED e punctul de coliziune între seriale old school şi storytelling transepisodic, plasat în get-beget sudicele backwoods ale SUA, acolo unde westernul încă are o voce mai puternică decât actualitatea invocată deja de THE SOPRANOS acum zece ani. 

ENLIGHTENED m-a invitat într-o lume în care o protagonistă obtuză, sigură de sine şi optimistă cum doar vieţuitorii de zi cu zi pot fi, se înveleşte, episod după episod, în rusinea noastră, a celor ce-o privim.

luni, 6 ianuarie 2014

Best of 2013: alte glasuri, alte păreri (I) [special guest post by lorgean]

Înainte să public propriile ierarhii, am anunţat că lucrurile nu se vor opri în punctul cu pricina, odată ce acest lucru se va fi întâmplat. Sunt în măsură acum să dau de veste că seria superlativelor cinematografice ale anului trecut reporneşte azi, dar într-o altă prezentare. Mai exact, sub forma unor special guest posts scrise de câţiva oameni la ale căror cine-opinii ţin mult. Şi, chiar dacă nu îi cunosc personal, aş zice că într-un anume fel ţin şi la ei. Şi nu doar pour la beauté du geste! 

Am invitat, aşadar, 5 cinefili cu state vechi (cel puţin după ştiinţa mea) să sistematizeze grămada de filme văzute în 2013 sub forma unei liste. Cu sau fără numere de ordine. Sau de inventar. Au răspuns toţi, fără ezitare, chiar dacă unii aveau şi alte lucruri mai interesante de făcut. Le mulţumesc pentru timp şi efort!

Deschid balul cu lista trimisă de Jean-lorin Sterian. Scriitor, cinefil şi omul care a pus bazele performance-ului în spaţiul domestic prin lorgean theatre, primul teatru de apartament din România. Are şi blog, vă recomand, deci, să-l urmăriţi şi-acolo, fiindcă în acest an va fi mult mai prezent în online.

filme (vazute in) 2013
nu e un top, e o selectie a filmelor bolduite din listele pe care le fac in fiecare luna. listele le postez pe blog, e mai usor sa dau cautare ca sa-mi amintesc ce am vazut si ce nu.

ma uit la filme compulsiv, haotic, dupa criterii arbitrare. urmaresc citiva regizori, uneori niste actori, mai rar genuri. genul filmelor conteaza in functie de persoana cu care le urmaresc. citesc discutiile de pe fb si retin titlurile. imi place sa-mi trag filme din hard-urile altora pentru ca mi se par intotdeauna mai interesante decit cele din hard-ul meu. ma duc foarte rar la cinematograf si cind o fac prefer cinema europa.

the act of killing (joshua oppenheimer, 2013) 
noi macar avem Memorialul durerii, indonezienii nu au deocamdata decit acest film care a inceput sa provoace crapaturi intr-o societate care-si ignora crimele. oppenheimer spune ca s-a simtit ca intr-o Germanie care ar fi cistigat cel de-al doilea razboi mondial. de luat tot castingul, bagat la terapie si apoi la inchisoare. de terapie imi inchipui ca are nevoie si oppenheimer.

le passe (asghar farhadi, 2013)
cel putin la fel de bun ca About Elly.

holy motors (leos carax, 2012)
diferenta intre Holy Motors si orice productie Hollywood e la fel de mare ca diferenta dintre Jerome Bel si orice piesa de balet

wrong (quentin dupieux, 2012)
daca umorul din Wrong s-ar transforma in apa, n-as mai iesi din cada. nu stiu foarte exact ce am vrut sa spun cu asta, prefer dusurile.

compliance (craig zobel, 2012)
se pare ca ma dau un vint dupa formularea „dupa un caz real”. manipulare prin telefon, incapacitate umana de a se proteja de propriile legi, America in its best.

prometheus (ridley scott, 2012)
am participat recent la un proiect fotografic intitulat Guilty Pleasure, asa ca de acum imi pot recunoaste public slabiciunea pentru filmele din seria Alien, Predator, X-Men, viitoarea serie The Avengers. A fost greu sa ma decid intre Prometheus si Thor, chiar daca Thor are umor.

searching for sugar man (malik bendjelloul, 2012)
e ceva in filmul asta care ne face sa credem ca binele invinge si in viata reala. plus muzica misto si suprinzator de actuala. sint sigur ca squaturile sint pline de rodriguezi care-si maninca de sub unghii.

in another country (sang-soo hong, 2012) light, sweet, funny, In Another Country pare un exercitiu in care regizorul isi imagineaza raporturi diferite intre cele trei personaje principale. Isabelle Huppert.

mishen (alexandr zeldovich, 2011)
l-am gasit cautind scenarii scrise de Vladimir Sorokin. un grup de bogatani rusi ajung intr-un fost complex astronautic unde cei care petrec o noapte isi incetinesc procesul imbatrinirii. din acel moment, vietile lor (inevitabil) se schimba. de murit, tot mor, dar nu de batrinete. in mod suprinzator sau nu, e si multa dragoste in filmul asta, dragoste ruseasca, hard-core.

laurence anyways (xavier dolan, 2012)
varianta francezo-canadiana la Hedwig and the Angry Inch. un pic incoerent vizual, poate un pic cam lung, dar definetely it’s a must see (ca sa inchei cu un cliseu de recomandare).


P.S.: Şi da, petrecerea se va închide cu Best of-ul lui algernon, corespondentul meu la ultimele două ediţii ale Mostrei! Anul ăsta în mod aproape sigur nu va mai ajunge pe-acolo.

duminică, 5 ianuarie 2014

How to's (3): Ghid scurt şi practic de a te comporta la o înmormântare


Jep Gambardella (Toni Servillo) în La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)
Many think that a funeral is a fortuitous event, without any rules. That's not true. A funeral is a high-society event par excellence. You must never forget that at a funeral you are appearing on stage. You must patiently wait for the relatives to disperse. Once you are sure that all the guests are seated, only at that point, may you offer your condolences to the family. In this way, everyone will see you. You take the mourner's hands, and rest yours on their arms. You whisper something to them, a comforting phrase, said with authority. For example:


(...) You're allowed to retire to a corner by yourself, as if contemplating your sorrow. However, another matter must be approached with shrewdness. The chosen place needs to be isolated but clearly visible to the public. Besides, a performance is good when it is devoid of any superfluity. So, the fundamental rule: one must never cry at a funeral. You must never steal the show from the family's sorrow. That is forbidden. Because it is immoral.”

Previous installments in this series: 
How to's (2)
How to's (1)

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

"Four is what...?" (33) [Donnie Darko: special guest post by ionamainen]

Screenshots from Donnie Darko (dir. Richard Kelly/2002)
«O seara cu Donnie Darko si vin fiert. Donnie Darko cerea o revizionare, vinul fiert nu are nevoie de motive. Cateva taclale cu C. care imi propune sa aleg trei scene din film. Sa fi fost cu mintea limpede, m-as fi retras demn, ori aburii vinului m-au indemnat sa urmez cealalta cale. The devil finds work for idle hands, nu-i asa?

Asadar aleg trei scene dupa criterii subiective si precizez din capul locului ca nu am inclus a doua scena a hipnozei si nici cea de la cinematograf. Nici nu trebuie explicatii, dar fie: scene care mi-au placut vs. scene esentiale (alegere subiectiva, dupa cum am spus).

Incep cu scena intalnirii dintre Donnie, in masina cu tatal sau, si Roberta Sparrow, cunoscuta mai bine ca Grandma Death. Dupa ce franeaza brusc pentru a nu o lovi, cei doi coboara din masina, uimiti si contrariati de prezenta si lipsa de reactie a batranei. E de fapt o prezenta absenta, in mijlocul drumului, batrana, dar atemporala, cu parul alb si ravasit, venita parca din imaginarul povestilor cu fantome, derutata, imprastiind valuri de singuratate.

Singuratate confirmata si intarita de lipsa coordonatelor spatiale: locul e pierdut undeva pe langa un drum prafuit si copaci mari. Roberta cauta cu privirea si, desi pare dezorientata, stie bine ce are de facut, mai exact, a iesit din casa pentru a-si verifica posta, actiune zilnica. Pentru Donnie, ea este doar o batrana ciudata in asteptarea mortii, dar nu e greu de presupus ca amandoi sunt legati de o afectiune psihica (mai tarziu Donnie va spune despre el ca are „emotional problems”, iar psihoterapeutul il declara schizofrenic paranoic). „No mail today, maybe tomorrow” ii spune Robertei, putin batjocoritor, dar replica nu intarzie. Ce ii sopteste batrana la ureche il transfigureaza pe Donnie, cuprins de teama: „Every living creature on this earth dies alone” (take that, Donnie).

Scena cere mai multe vizionari. Una pentru vizual, de la infatisarea Robertei, la aspectul cutiei postale, la caldura care se simte, se vede si tine timpul in loc, pana la indepartarea Robertei catre casa ei darapanata, insotita de croncanitul ciorilor (Hitchcock, anyone?). O alta vizionare pentru scena in sine, „dialogul” dintre Donnie si Roberta (desi replica batranei poate foarte bine sa constituie un monolog prin sensul sau). Inca o vizionare pentru auditiv: clinchetul care se aude slab, pierdut si el in timp, si croncanitul ciorilor (inevitabila asocierea dintre pustiu, singuratate si acest croncanit).

Trecem la alt loc, nedefinit spatial. Scena din camp, cand Donnie ii marturiseste vag lui Gretchen despre halucinatiile lui, este o fotografie miscata. In camp, cu munti in departare, in fata unui trunchi de copac cu cioturi rupand spectrul, stau o canapea, un fotoliu, un scaun, doua personaje asezate dupa regula treimilor in stanga, sus, si in dreapta, jos. Locul potrivit pentru a incepe discutia despre filozofia calatoriei in timp.

Cadru de teatru absurd. Omnia mea mecum porto, acolo se incheaga o intreaga lume in care cei doi tineri nu mai au nevoie de altceva. Nenumarate vizionari. Este o scena de urmarit si independent, scoasa din film, cu si fara vocile personajelor. O alta varianta ar fi inghetarea imaginii si privitul ei pret de 4:13 minute, cat dureaza Learning to fly al lui Pink Floyd, care isi gaseste locul in acest cadru: „a flight of fancy on a windswept field,/ standing alone, my senses reeled”. 

Un salt si ajungem la scena care incheie, circular, filmul, cu Donnie pe marginea drumului, privind nu catre muntii din zare, ci catre portalul care se intinde ca un nor lung, negru, atragandu-l in calatoria in timp, in alt univers. „I’m going home”. Abia acum se produce catharsisul si teama dispare.

Privind portalul in continua miscare, aud alte doua versuri din sus-numita melodie, versuri scrise parca anacronic pentru aceasta scena- hipnoza: „into the distance, a ribbon of black,/ stretched to the point of no turning back”. 

Bonus: Kitty, profesoara de sport, explicandu-i lui Donnie ca viata se imparte exclusiv intre dragoste si frica si ca acestea doua sunt cele mai profunde emotii. Privirea lui Donnie, schizofrenicul. » (ionamainen)

joi, 2 ianuarie 2014

Surprizăăăăăăă: „Cinesseur 2013: a year in review” just landed!



Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi, lângă mouse vă repliaţi şi cuvântul mi-ascultaţi: aceasta este surpriza ce mi se promisese zilele trecute. Am spus că imediat ce voi afla despre ce e vorba, o voi publica aici (pe Facebook a fost din partea casei). Zis şi făcut! Aşadar, ceea ce veţi vedea în acest clip reprezintă varianta comprimată în imagini animate a acestui blog, aşa cum a arătat el, la nivel de conţinut, în 2013. Dincolo de look-ul inspirat de/din Gravity, pentru mine are relevanţă, adică mi-a reîmprospătat memoria (uitasem, de pildă, că am scris despre Los amantes... de Medem), dar şi prestanţă. Plus că m-a făcut să zâmbesc de câteva ori, vâzând unele titluri mai puţin strălucite sau nimerite (ideea e că mai puteam lucra la ele; nu toate sunt foarte clare sau concludente). M-au amuzat şi cele două Easter eggs inserate în trecere (da, ştiu, a fost Crăciunul, dar şi de Crăciun se consumă ouă), însă m-aşteptam la aşa ceva. Într-un fel, pot vorbi de o recidivă, pentru că o astfel de retrospectivă animată am primit în dar şi anul trecut... Recunosc: gestul în sine e onorant!

Gata! Aţi văzut: n-a durut şi nici mult n-a ţinut... Zic merci autorului (îl găsiţi pe generic!), la mulţi tuturor, iar duhului meu îi voi spune ceva în particular.

See everyone around!