Special guest post courtesy of Bogdan Enache (cititor constant al blogului). A avut ocazia să vadă filmul lui von Trier în chiar primele zile ale anului, aşa că - din punctul ăsta de vedere - anul său cinefil a început cum nu se putea mai bine. Sper să-i meargă bine şi pe celelalte planuri. Bogdan nu e la prima experienţă de acest gen, aici. A contribuit şi la un episod mai vechi al Cvasimilitudinilor, ăsta. Îi mulţumesc, desigur! (Toate imaginile care ilustrează acest text provin de pe pagina de fb a filmului.)
«
Am văzut Nymphomaniac. Mai precis prima parte. Într-o versiune scurtată de casa de producţie. Difuzată cu acordul lui Lars von Trier. Dar pe care von Trier nu o susţine (?). Cel puţin aşa scrie pe ecran. „Cine a scris pe ecran?” ar merita, evident, o analiză în sine. Cu Nymphomaniac: Volumul 1, regizorul danez pare surprinzător de bine dispus, aproape jovial. De fapt, încheie Trilogia Depresiei, nu? Deşi declara că vrea să facă un film porno, în mod previzibil, von Trier ratează pornografia şi nu rămâne „decât” un intelectual estet şi rafinat (scena cea mai încărcată de sexualitate e scena care explică deopotrivă polifonia lui Bach).
Am văzut Nymphomaniac. Mai precis prima parte. Într-o versiune scurtată de casa de producţie. Difuzată cu acordul lui Lars von Trier. Dar pe care von Trier nu o susţine (?). Cel puţin aşa scrie pe ecran. „Cine a scris pe ecran?” ar merita, evident, o analiză în sine. Cu Nymphomaniac: Volumul 1, regizorul danez pare surprinzător de bine dispus, aproape jovial. De fapt, încheie Trilogia Depresiei, nu? Deşi declara că vrea să facă un film porno, în mod previzibil, von Trier ratează pornografia şi nu rămâne „decât” un intelectual estet şi rafinat (scena cea mai încărcată de sexualitate e scena care explică deopotrivă polifonia lui Bach).
Până şi blasfemia, privită cu bunăvoinţă intelectuală, se dovedeşte înduioşătoare în felul ei: catolica rugăciune „mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa” devine „mea vulva, mea vulva, mea maxima vulva”.
După un intro extrem de intens audio-vizual, filmul adoptă o structură narativ-episodică: Charlotte Gainsbourg, Joe (nume strident de unisex), îi povesteşte capitole din viaţa ei lui Stellan Skarsgård, Seligman, pentru a-l convinge cât de depravată şi de păcătoasa este.
Confidentul - evreu ale cărui convingeri religioase sunt mai degrabă ambigue, fie numai şi datorită existenţei unei icoane ortodoxe în camera sa - o ascultă cu mult interes; originea unui eventual interes dincolo de pura curiozitate pentru firul epic al naraţiunii, dacă există, rămâne deocamdată nedezvăluită. Convins fiind că nu a văzut niciodată un om intrinsec rău, Seligman intervine constant pentru a respinge această retorică a autoblamării (din nou, von Trier şi natura umană în relaţie cu răul). De altfel, Seligman pare că preîntâmpină (aproape dubios de) multe dintre reflecţiile şi reacţiile spectatorului. De altfel, tot el e cel care, având o aplecare spre simbolistică şi numerologie, găseşte înţelesuri oculte în „toate zonele”.
Unul dintre capitolele povestirii este dominat de Uma Thurman, remarcabilă ca nevastă înşelată şi părăsită, într-unul dintre cele mai intense segmente ale filmului. Scene idilice ale copilăriei petrecute în mijlocul naturii împreună cu tatăl fascinat de frasin amintesc de The Tree of Life a lui Terrence Malick (şi de Yggdrasil, poate?), iar coloana sonoră, prin suita lui Şostakovici, îi face cu ochiul lui Stanley Kubrick.
În altă ordine de idei, extracinematografice în fond, von Trier îşi găseşte şi o ocazie să strecoare o replică referitoare la scandalul de la Cannes din 2011 (cu puţin noroc, receptarea publică a filmului nu se va cantona în acest detaliu). Indiferent de cum va continua narativ şi de cum se va finaliza explorarea temelor deschise sau doar sugerate, prima jumătate din acest non-“director’s cut” e plină de satisfacţii cinematografice.
Confidentul - evreu ale cărui convingeri religioase sunt mai degrabă ambigue, fie numai şi datorită existenţei unei icoane ortodoxe în camera sa - o ascultă cu mult interes; originea unui eventual interes dincolo de pura curiozitate pentru firul epic al naraţiunii, dacă există, rămâne deocamdată nedezvăluită. Convins fiind că nu a văzut niciodată un om intrinsec rău, Seligman intervine constant pentru a respinge această retorică a autoblamării (din nou, von Trier şi natura umană în relaţie cu răul). De altfel, Seligman pare că preîntâmpină (aproape dubios de) multe dintre reflecţiile şi reacţiile spectatorului. De altfel, tot el e cel care, având o aplecare spre simbolistică şi numerologie, găseşte înţelesuri oculte în „toate zonele”.
Unul dintre capitolele povestirii este dominat de Uma Thurman, remarcabilă ca nevastă înşelată şi părăsită, într-unul dintre cele mai intense segmente ale filmului. Scene idilice ale copilăriei petrecute în mijlocul naturii împreună cu tatăl fascinat de frasin amintesc de The Tree of Life a lui Terrence Malick (şi de Yggdrasil, poate?), iar coloana sonoră, prin suita lui Şostakovici, îi face cu ochiul lui Stanley Kubrick.
În altă ordine de idei, extracinematografice în fond, von Trier îşi găseşte şi o ocazie să strecoare o replică referitoare la scandalul de la Cannes din 2011 (cu puţin noroc, receptarea publică a filmului nu se va cantona în acest detaliu). Indiferent de cum va continua narativ şi de cum se va finaliza explorarea temelor deschise sau doar sugerate, prima jumătate din acest non-“director’s cut” e plină de satisfacţii cinematografice.
»
Nymphomaniac va fi lansat în sălile româneşti în două părţi: Volumul 1, din 17 ianuarie, Volumul 2, din 7 februarie.
Nymphomaniac va fi lansat în sălile româneşti în două părţi: Volumul 1, din 17 ianuarie, Volumul 2, din 7 februarie.