 | |
| colaj by cinesseur |
Tarantinel l-a pus în fruntea listei cu cele mai bune filme văzute în 2013. Nu e vreun bilet de favoare, căci filmul are indiscutabil destule atuuri, dar nu rupe - prometeic - lanţurile vreunui gen (mai ales că nici nu aparţine explicit/asumat vreunuia). E proaspăt, însă, insolent cu formulele sau tropii şi lipsit de inhibiţii, iar toate astea la un loc înseamnă un spectacol filmic mai mult decât agreabil.
Practic, e o expandare foarte deşteaptă a clasicei secvenţe din Reservoir Dogs în care
dementul Mr. Pink îl torturează pe John Doe poliţistul. Fireşte, rolurile sunt niţel
inversate, însă numele jocului e tot tortura. Obiectele-s tăioase, oamenii-s serios puşi pe treabă, hemoglobina e acolo cât ai smulge o unghie cu patentul, dar nu vă aşteptaţi la un bloodfest (sau shed) de tip Saw sau Hostel! Cred că v-am prevenit de pomană, dar na, paza bună trece primejdia rea (haha). Înclin să cred că de-aia
l-a şi pus Tarantinel atât de tare la suflet: îl omagiază fără să-i aducă osanale. Altfel spus, omul s-a simţit măgulit, sunt sigur de asta.
O casă părăsită, în paragină. Trei copii, un băiat şi două fete, toţi la vreo 10-11 ani, se joacă de-a v-aţi ascunselea. Băiatul stă, fetiţele pornesc în căutarea ascunzătorilor. Una poartă rochie şi pantofi roşii, cealaltă haine albastre. Prima se ascunde într-un dulap din casa dărăpănată, a doua în curte, într-o conductă de beton din alea de se folosesc la construcţia unor poduri. O umbră se apropie de dulap. Băiatul îşi începe căutarea. O va găsi foarte rapid pe copila din cilindrul de beton. În locul unde s-a pitulat va rămâne doar un panto...fior.
Aşa începe Big Bad Wolves, un revenge thriller israelian cu irizaţii de chill horror (başca nişte comedie neagră ca smoala). Deşi ţiplat în slow motion, e un prolog foarte alert, căci montajul e principala armă pe care cei doi regizori-scenarişti (Aharon Keshales & Navot Papushado) o folosesc pentru introducerea noastră în poveste. Iar menţinerea va fi floare la ureche pentru că twist-urile se succed ameţitor şi totuşi credibil, susţinute de umor şi bun simţ dramaturgic: gândiţi-vă că mai mult de 3/4 din film se consumă într-o pivniţă, spaţiu în care presupusul făptaş va fi sechestrat şi chinuit de tatăl fetiţei dispărute la început, un ins aparţinând autorităţilor judiciare, sătul însă de impotenţa „instituţiilor statului” (prezent - fără voia lui - la spovedania forţată e şi un poliţist care urmăreşte şi chiar prejudiciază cazul printr-o conduită nepotrivită pe parcursul anchetei oficiale).
Montajul, deci, şi supradoza narativă atent porţionată de dialoguri şi intermezzo-uri aproape geniale (dintre care, apariţia - de două ori - pe post de oaie a lui Swift* a unui tânăr arab călare, respectiv prepararea unei prăjituri pe acordurile naiv-zglobii ale şlagărului şaizecist Everyday sunt priceless) reprezintă elementele forte ale unei producţii în care temele mari - pedofilia, violenţa, moralitatea - nu sunt niciodată atacate frontal. Aş zice că nici măcar prin învăluire. Sunt mai degrabă zgâriate, fiindcă principalul obiectiv nu e chestionarea lor din perspectivă socială (alt punct comun cu Tarantinel), ci integrarea lor într-o naraţiune care să funcţioneze coerent şi logic doar prin resorturile ce o articulează. Şi lucrul ăsta chiar se întâmplă! Bonusuri: imaginea (Giora Bejach) şi muzica (atât cea originală compusă de Haim Frank Ilfman, cât şi cea luată cu împrumut). Impecabile. În sine şi în execuţie. Nu m-ar mira să-l văd la TIFF.
* Dacă vă e neclară analogia, aflaţi că mă refer la oaia din romanul lui Swift, animalul care-l va salva pe Gulliver de la internarea la balamuc.
Tag line: Maniacs are not afraid of guns.
Tag line: Maniacs are not afraid of guns.