După ce a încântat în Semaine de la critique cu apăsătorul Take Shelter (locul al doilea în Crème de la crème pe 2011), Jeff Nichols a revenit la Cannes în 2012, de data asta în competiția oficială. Cu Mud, o abordare cinematografică apropiată mai curând de Shotgun Stories (debutul său în lungmetraj), decât de Take Shelter. Mud e sănătos ancorat în mitul american din care se și hrănește pentru a-și dezvolta povestea inițiatică pe axa intruziunii dure a adulţilor, unii dintre ei iresponsabili, în lumea încă în formare a adolescenţilor. E un traseu care ne face să ne gândim nu atât la Tom Sawyer sau Stand By Me, cât la Les géants de Bouli Lanners, unde era reluat acelaşi tip de mitologie. Sau, de ce nu?, la marii clasici americani care știau să capteze esența lumii și a indivizilor care o compun.
Cu trimiteri evidente la Spielberg sau la Eastwood, la Malick sau la Charles Laughton, Jeff Nichols acordă atenţie şi substratului social devenit monedă curentă în filmele sale, cel al familiei disfuncționale în special, pentru a-l contrapune universului naiv-idilic al copilăriei. Introducerea ca subplot a unei imposibile povești de dragoste sporeşte suspansul, dar proiectează şi o serie de chestiuni etice în mintea celor doi adolescenţi, eroi ai filmului. Alimentat de filonul neo-western, filmul transformă o relativ banală insulă de pe Mississippi într-un fel de Eden, un loc în care o barcă ajunge inexplicabil într-un copac secular și unde natura este stăpânul absolut, dar şi un loc în care toate speranțele par că pot prinde cheag, un spaţiu miraculos în care un bandit fugar devine un fel de înger păzitor şi implicit erou romantic.
Mud impresionează prin construcţia solidă a personajelor: reale, complexe, imprevizibile. Nu este un film neted, ci unul ce se țese plecând de la suprafeţe şi traiectorii curbate ce se întretaie pentru a-i pune în valoare pe cei doi puşti porniţi în aventura vieţii lor de până atunci. Rezultatul este strălucit, căci personajele principale se conturează şi din consistenţa „episodicilor”, adică adulții ce jalonează vieţile celor doi tineri. Niciodată frontal, nici maniheist, Mud îmbracă straiele unei fabule naturaliste, a unei căi spre iluminare, a unui coming-of age story cu figuri arhetipale transpuse într-un habitat ataşat realităţii.
Deși nu-l contestă pe mai sus amintitul Eastwood, Nichols se îndepărtează de particularitatea formală a acestuia, aplecându-se asupra acelorași teme dintr-o perspectivă „clasică”, în sensul nobil al cuvântului. Influențat de scrierile lui Mark Twain, dar și de imageria sudică propagată de Malick, Mud este cel mai simplu și mai frumos film al lui Nichols. Poate mai puțin concentrat pe actualitate, dar un film ce marchează o evoluție și care-i confirmă statutul de auteur. Este, deopotrivă, şi filmul care, prin calmul regiei, așezată și precisă, probă a vârstei adulte la care a ajuns arta sa, îl propulsează în compania selectă a marilor povestitori ai cinematografiei americane moderne.
P.S.: Lectură suplimentară on topic.