Al treilea special guest post din seria începută luni îl are ca protagonist pe Ciprian David, editor al publicaţiei online de film Negativ (Germania), omul fără de care corespondenţele de anul trecut, de la Berlinală, n-ar fi fost posibile. Ciprian este cel care a asigurat traducerea şi adaptarea textelor scrise de colegii săi, prezenţi la faţa locului. I-am mulţumit atunci, o fac şi acum.
Nu ştiu în ce măsură va fi posibilă reeditarea colaborării, el fiind foarte prins cu multe şi diverse angarale, lucru care se reflectă şi în lista de mai jos. Cu toate acestea, a reuşit s-o alcătuiască, incluzând şi seriale, ceea ce reprezintă o premieră pe acest blog. În ce mă priveşte, chiar dacă nu rezonez cu tot ce-i aici, concizia stilului şi precizia sprinţară a diagnosticului au fost o pură încântare.
Îi dau cuvântul, deci:
„
Am văzut foarte puţine filme actuale anul acesta, aşa că îmi permit să enumăr câteva care mi-au rămas în minte. Fiecare, în felul său, sunt speciale. Nu le ordonez altfel decât cronologic:
ZERO DARK THIRTY (dir. Kathryn Bigelow/2012) m-a interesat puţin din punct de vedere al capitalului său politic, însă mi-a dat impresia, pentru prima dată, că văd un film care înţelege fluxul timpului din ziua de azi. Şi realizează asta iîn felul în care cinema-ul o ştie cel mai bine: filmând gesturi, obiecte, mişcare în unităţi de timp.
Nu ştiu în ce măsură va fi posibilă reeditarea colaborării, el fiind foarte prins cu multe şi diverse angarale, lucru care se reflectă şi în lista de mai jos. Cu toate acestea, a reuşit s-o alcătuiască, incluzând şi seriale, ceea ce reprezintă o premieră pe acest blog. În ce mă priveşte, chiar dacă nu rezonez cu tot ce-i aici, concizia stilului şi precizia sprinţară a diagnosticului au fost o pură încântare.
Îi dau cuvântul, deci:
„
Am văzut foarte puţine filme actuale anul acesta, aşa că îmi permit să enumăr câteva care mi-au rămas în minte. Fiecare, în felul său, sunt speciale. Nu le ordonez altfel decât cronologic:
ZERO DARK THIRTY (dir. Kathryn Bigelow/2012) m-a interesat puţin din punct de vedere al capitalului său politic, însă mi-a dat impresia, pentru prima dată, că văd un film care înţelege fluxul timpului din ziua de azi. Şi realizează asta iîn felul în care cinema-ul o ştie cel mai bine: filmând gesturi, obiecte, mişcare în unităţi de timp.
THE MASTER (dir. Paul Thomas Anderson/2012) a fost penrtu mine ca o piesă de jazz, variind raportat la opera lui PTA, dar şi la sine. Nu voi uita niciodată Alethia, vaporul acela clătinat între valuri, pe care un om la fel de dezechilibrat se îmbarcă în căutarea unui sistem de coordonate.
SPRING BREAKERS (dir. Harmony Korine/2013) a dat sens demersului făcut de cinema-ul cu buget: aplatizând the american dream ne-a aruncat în faţă nişte momente goale, imortalizate şi prelungite în infinit. Îl voi ţine mine drept o colecţie de gif-uri.
SPRING BREAKERS (dir. Harmony Korine/2013) a dat sens demersului făcut de cinema-ul cu buget: aplatizând the american dream ne-a aruncat în faţă nişte momente goale, imortalizate şi prelungite în infinit. Îl voi ţine mine drept o colecţie de gif-uri.
PAIN AND GAIN mi l-a dezvăluit pe Michael Bay în elementul său: comedia de acţiune. Mergând pe linia rebelă a lui Adam McKay, Seth Rogen sau a unor seriale ca Arrested Development ori Community, filmul acesta s-a luat la piept cu corpurile, maşinile, actorii, imaginea şi decupajul din cele mai scumpe filme din ultimii ani, scuipându-le pur şi simplu în faţă.
WHITE HOUSE DOWN e pentru mine cel mai naiv, dar si cel mai bun Emmerich, pentru că a venit douăzeci de ani mai târziu decât ar fi trebuit din punct de vedere istoric. În epoca ironiei globaliza(n)te, un film ca acesta e foarte aproape de a fi sacru.
UPSTREAM COLOR (dir. Shane Carruth/2013) e un antifilm care joacă mai mult în pauzele narative, fără însă a se exersa în realism, şi nu ne lasă alta posibilitate decât să ne spargem capul privindu-i intenţiile. Un prieten l-a comparat pe bună dreptate cu liniile de demarcaj dintre imaginile unui comic.
Întregesc lista prin câteva seriale pe care le-am descoperit in 2013.
UPSTREAM COLOR (dir. Shane Carruth/2013) e un antifilm care joacă mai mult în pauzele narative, fără însă a se exersa în realism, şi nu ne lasă alta posibilitate decât să ne spargem capul privindu-i intenţiile. Un prieten l-a comparat pe bună dreptate cu liniile de demarcaj dintre imaginile unui comic.
Întregesc lista prin câteva seriale pe care le-am descoperit in 2013.
HOUSE OF CARDS
e probabil cel mai important, dat fiind faptul că a fost conceput
plecând de la date pe care le livrăm noi, publicul. O serie facută să
placă, algoritmic - pentru mine o schimbare paradigmatică în branşă.
JUSTIFIED e punctul de coliziune între seriale old school şi storytelling transepisodic, plasat în get-beget sudicele backwoods ale SUA, acolo unde westernul încă are o voce mai puternică decât actualitatea invocată deja de THE SOPRANOS acum zece ani.
JUSTIFIED e punctul de coliziune între seriale old school şi storytelling transepisodic, plasat în get-beget sudicele backwoods ale SUA, acolo unde westernul încă are o voce mai puternică decât actualitatea invocată deja de THE SOPRANOS acum zece ani.
ENLIGHTENED m-a invitat într-o lume în care o protagonistă obtuză, sigură de sine şi optimistă cum doar vieţuitorii de zi cu zi pot fi, se înveleşte, episod după episod, în rusinea noastră, a celor ce-o privim.
”
”