Cvasimilitudini III.07 [Charles Manson]

Screenshot from Once Upon A Time... In Hollywood (dir.: Quentin Tarantino/2019)

Screenshots from Mindhunter/Season 2/2019 (producer & director: David Fincher)

Două ipostaze (în libertate și captiv) pentru un infamous, același actor: Damon Herriman. Australian. 

Cum în Mindhunter (proiect patronat de Fincher) personajul lui Herriman are un spațiu generos de emisie, infinit mai generos decât în #OUATIH, comparația între cele două prestații rămâne exclusiv la suprafață. Adică nu prea se poate face

"Four is what...?" (92) [Ediție specială: Once Upon A Time... 4 x 4]

Specialitatea casei: reconstituirea cu acuratețe maniacală a epocii. Mă rog, unele lucruri se mai pierd pe drum, altele nu ies chiar cum ar fi cerut manualul. De pildă, Damian Lewis în rolul lui Steve McQueen e cam ca nuca în perete. Bruce Lee a ieșit bine, un peu drolatique, dar ăsta e tot șpilul.

4 staruri

Steve McQueen

Bruce Lee

Sharon Tate

Roman Polanski

[Later edit: Manson nu e un star, din contră, dar îl găsiți aici. La dublu.]

4 branduri

Tarantino 9

Pe fast forward:

Once Upon A Time... In Hollywood e un 9 care face cât un 10+. Adică un film după care Tarantino se poate retrage liniștit, dacă tot are de gând s-o facă și nu blufează pokeristic...

Un pic zgâlțâit pe final, dar în regulă (more than that, actually). Mă rog, niște hipioți nu se simt prea bine, dar aici risc s-o dau în spoiler-eală (light). 

Melancolic, migălit, maniacal cu detaliile (finalul deceniului 6 american e reconstituit la milimetru). Realism fabulatoriu. Revizionism/contrafactualism (jocul sau preferat) și omagiu (gândiți-vă cum se termină The Fearless Vampire Killers și contrapuneți apoi finalul de aici).  

Pop culture gone berserk (Manson e un deșeu al acelei epoci, a vrut să fie star rock, a devenit lider al unui cult de demenți). 

Totuși, dacă facem abstracție de fum și oglinzi, avem în Once Upon A Time... In Hollywood si un foarte solid film despre condiția actorului (pe axa apogeu - declin). Orson Welles ar fi fost impresionat. 

P.S.: Sharon Tate chiar i-a făcut cadou lui Polanski o ediție Tess. Plănuiau să facă acel film împreună. Finalmente a fost Nastassja Kinski în rolul principal, dar filmul i-a fost dedicat lui Sharon. Din o mie de motive plus ăsta (pe care Tarantino îl pune în film). 

P.P.S.: Portretizarea lui Bruce Lee o e feerie. At so many levels.

Cvasimilitudini II.37 [Christ on the cross]

Screenshot from The Big Red One (dir. Samuel Fuller/1980)

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Bine, s-ar putea să zică (unii), dar sunt o grămadă de filme în care găseşti figura christică răstignită, bine, voi zice eu, aşa e, numai că n-o să găsiţi multe filme care deschid cu imaginea asta, cu alte cuvinte o folosesc pe post de prolog, aşa cum se întâmplă în acestea două. Şi-apoi ar fi bine să nu scăpaţi din vedere un element esenţial: Fuller e un fel de zeu pentru Tarantino. Prin urmare, am putea numi chestia asta veneraţie. Sau ceva de genul.

Mélanie

Screenshot from Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)

(minor spoilers ahead)
A-i da repetat spectatorului cu semnificaţia în cap! Iată o tehnică, trademark godardian, de fapt, pe care Tarantino a adoptat-o tel quel, în neţărmurita-i admiraţie pentru mentorul său din zona cinematografiei înalte, serioase. Asta fiindcă Tarantino, la fel ca Godard, ţine să se asigure că publicul prinde toate subtilităţile la care recurge, lucru care dovedeşte în ce-i priveşte pe amândoi cât de puţină încredere au în spectator, dar mai ales cât de mult le place să se dea în spectacol.

În cazul de faţă, recurenţa generează, din fericire, probabil cea mai calofil-sensuală (sens+senzualitate) secvenţă a filmului. O vedem pe Shosanna (Mélanie Laurent), într-un cadru larg, pregătindu-se să întâmpine membrii protipendadei naziste în cinematograful proprietate personală pe care intenţionează să-l incendieze în timpul proiecţiei la care aceştia vor asista. Rezemată în penumbră, lângă o fereastră rotundă, pare adâncită în gânduri, însă faţa nu-i trădează îngrijorarea, ci mai degrabă-i exprimă hotârârea de a merge până la capăt. 

E îmbrăcată în roşu (posibilă aluzie la Veronika Voss), iar geamul îi reflectă chipul, suprapunându-l în acelaşi timp peste altul, aflat într-un poster pe peretele alăturat. E afişul filmului Fräulein doktor în care apare Bridget (Diane Kruger), pe care tronează un close-up al actriţei infiltrate ca agent dublu în cercurile naziste. Cele două femei nu se vor întâlni de-a lungul ostilităţilor, dar formează, printr-o inspirată găselniţă vizuală, o solidă şi decisă alianţă, chiar şi virtuală fiind.

În ciuda unei distribuţii copleşitor masculine, aceste două femei pun lucrurile în mişcare (şi prin extensie, fac filmul să meargă). Împinse de acelaşi scop comun ele se dovedesc  mult mai eficiente decât basterzii înşişi. Prezentat drept un action împachetat în testosteron, IB este alimentat, de fapt, de estrogen. Şi din nou, pentru a fi sigur că publicul nu ratează conexiunea subtilă dintre ele, Tarantino le aduce mai aproape, într-un cadru semiapropiat, astfel încât eventualele dubii să piară.

Aşadar, două Shosanna (una cu o agendă la vedere, alta cu planuri vindicative, revelate decisiv în această secvenţă) şi două Bridget (actriţă în filmul-momeală din film, dar şi în filmul lui Tarantino), puse împreună prin intermediul unei reflexii cu puternice conotaţii freudiene. Interesant e că amândouă vor fi scoase din scenă în aceeaşi manieră în care femeile fatale sunt tratate în filmele noir. 

Dacă ne gândim mai bine, Shosanna moare chiar de două ori: întâi împuşcată şi apoi când focul mistuie cinematograful, moment în care pe ecranul din sală îi putem revedea chipul graţie unui prim-plan, pe care Tarantino l-a gândit ca o trimitere la Ioana d'Arc.

And all because of her: Mélanie Laurent! Tarantino a dovedit şi aici că are mână bună la actriţe. Mélanie s-a lipit perfect de datele cerute de personajul din IB, punând la bătaie întreg capitalul de calităţi necesare unei evoluţii pe o scală foarte fină e emoţiilor. E fermecătoare atât ca „pradă a prăzii” (Tournier), cât şi ca pradă ce se transformă în vânător, având acel gen de fragilitate ce o pune în valoare din oricare parte priveşti. 

And if you want more of her sensual fragility, just watch Beginners! She's purely gorgeous!

Tarantino știa!

"Hitler a fost unul dintre primele staruri rock. Nu ați văzut cum se mișca? (în Inglourious Basterds, s.m.) Cred că era aproape la fel de bun ca Mick Jagger." (David Bowie)

Kill Bill: surse de inspirație

Sau: Everything is a Remix and we know it!

Juxtapuneri (VII): Landa, între Tarantino şi... Llosa

Landa venea cu ochi scăpărători, foarte vorbăreţ şi trăznind a alcool, dar de cum intră îşi luă o faţă lungă: nu putea sta prea mult, ce tragedie.

Râdea cu poftă, hohotele i se amestecau cu ale Quetei şi-ale Hortensiei, şi rîdea el în felul lui, cu gura întredeschisă şi încreţindu-şi faţa.

În tot timpul mesei, Landa acapară conversaţia, cu o volubilitate ce sporea după fiecare pahar de vin: glume, bancuri, anecdote, complimente.

Când se ridicară, Landa vorbea cam anapoda şi cam răstit, ţinea cu tot dinadinsul ca Queta şi Hortensia să tragă din havana lui, era clar c-o să rămînă. Cînd deodată se uită la ceas şi-i dispăru de pe faţă tot cheful: măi să fie, douăşpe jumate, oricît de rău îi părea, n-avea de ales, trebuia să plece.

Screenshoturi din Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino, 2009) mixate cu fragmente din Conversaţia la Catedrala (Mario Vargas Llosa, Ed. Rao, 2002, traducere Mihai Cantuniari)

Tarantino e proprietar (patron) de cinematograf. În LA!

Un patron șugubăț ca întotdeauna, după cum se poate vedea în cele trei minute atașate.

Ticăloși bârfind la gura sobei (II)

(Înainte să parcurgeţi textul de mai jos ar fi indicat să treceţi pe-aici, altfel totul poate părea fără sens). Pe scurt, asta e partea mea de dialog ["diab(l)og", vorba lui als] în serialul dedicat de doi "ticăl(u)oși" mici unui film făcut de un "ticălo(u)s" mai mare.

Problema cu IB (Inglourious Basterds n.m.) e că ne întinde o perfidă capcană și ne-o întinde mai mult decât alte filme sunt în stare s-o facă. Nu din cauza/datorită lui Tarantino, cu el ne-am lămurit, gata cu surprizele, gata în sensul că știm la ce ne putem aștepta, adică la orice, ci a subiectului în sine. Cu alte cuvinte, există riscul de a vedea în IB tot felul de lucruri cu care el n-are nici în clin, nici în mânecă, riscul supra-interpretării, mai precis.

Mult mai interesant ar fi să discutăm, de pildă, despre ce nu e IB sau ce a eșuat să fie dezvoltând superficial niște teme/premise extrem de ofertante. Nu e, de pildă, un film de propagandă (as we know it). În condiţiile date (istoria e răsturnată și i se văd diverse, iar noi, avizi de astfel de spectacole, privim şi râdem) lipsește lozinca, mesajul, crezul ce trebuie inoculat. Ar fi putut fi dacă ar fi fost niţel mai subversiv, numai că asta a fost ultima preocupare a lui Tarantino. El a fost atât de fascinat de idee, atât de încântat că are șansa de a o executa, încât s-a concentrat strict pe a livra un produs cu minime defecte de fabricație (pe care, între noi fie vorba, prima oară nici nu le vezi sau le vezi doar dacă la asta îți stă capul).

În termeni de divertisment, IB e o capodoperă, de la concepţie până la finisaje. Ne-am amăgi, însă, dacă am extinde aprecierea dincolo de frontiera ei firească, naturală. Sunt de acord cu propaganda lipită de IB în două situaţii: 1. Tarantino își face propagandă lui însuși și 2. filmul ignoră ororile naziștilor, camuflează de minune Auschwitz-ul sau Dachaul şi toate celelalte lagăre (am impresia ca asta i-au reproșat și anumite cercuri sioniste), numai că această a doua ipoteză mi se pare inclusiv mie cam forțată, caz în care rămâne în picioare doar prima (finalmente, ce sens ar fi avut o astfel de trimitere?; Occidentul, după spusele lui Agamben, și-a demonstrat cu prisosință falimentul etic în faţa chestiunii).

Istoricii, chiar dacă nu recunosc, sunt predispuși la abordări contrafactuale de tipul „şi dacă?”. Desigur, au o anume aprehensiune faţă de contrafactualul frivol (ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi avut bombardiere invizibile?), dar nu exclud acest tip de abordare, pentru că, în definitiv, istoria e o relatare a literară a întâmplărilor care au avut loc în realitate (R. Cowley). Din perspectiva asta, IB e un exercițiu departe de a fi frivol (ar fi fost așa dacă de proiect s-ar fi apucat, să zicem, Steve Martin), însă nici prea în serios nu poate fi luat. Divertisment la calitate germană, dacă pot glumi și eu mai mult sau mai puțin contextual.

Ticăloși bârfind la gura sobei

Strelnikov e un domn (el se alintă ticălos, n-am să-i răpesc plăcerea!) care, într-una din zilele trecute (viitoare?), mi-a trimis un email în care-și exprima dorința, condițional-optativ, de a mai pune niște virgule după punctul pus de mine review-ului la Inglourious Basterds. Era o problemă, totuși! N-avea unde, comentariile fiind închise (cred c-am să fac un exit-poll legat de o eventuală redeschidere; sau poate nu!), așa că i-am sugerat să producă un text de sine stătător pe care să-l public ca atare. A agreat ideea, a(m) îmbunătățit-o pe alocuri și s-a pus pe gesta(l)t. Restul detaliilor sunt istorie reziduală, deci la groapă cu ele.

În mod normal lucrurile ar fi trebuit să se întâmple simultan (sau pe-aproape). Nu s-a putut, îmi cer scuze. E din cauză de job. Dacă Strelnikov are un part-time care-i permite să se fofileze, eu, cu full time-ul ce mă solicită extra time, sunt adesea copleșit și depășit de evenimente. Sorry!

That said, here goes his cut (also available on his blog). Nu l-am mai convertit la rigorile ortoepice, de unitate stilistică și de punctuație ce funcționează pe acest blog, deoare(ș)ce e inteligibil (+ că mi-a fost și lene) așa cum e. Opinia pe care mi-o solicită domnul S. va veni în curând, mai ales că, revăzând de câteva zeci de ori anumite secvențe, am ajuns la tot soiul de mini și maxi-revelații.

Strelnikov: - merci pt ocazia de'a diseca un pic acest Film. nu's mare fan Tarantino [desi am vazut Kill Bill de 8 ori – ah, Elle Driver...] si oricum Basterds nu mi se pare his best, cinematografic vorbind, dar ramane un proiect fantastic & un subiect ideal de interpretare.

ca si tine, am vazut Basterds intr'o sala de cinema, asa cum trebuie vazut, am simtit tot socul identificarii, in oglinda rasturnata, cu cei din cinematograful parizian. cred ca trebuie subliniat momentul acela. pentru ca filmul e complex, se deschide unui numar de interpretari [nu zic asta ca un compliment, e o constatare] dar intensitatea cu care fiecare dintre noi s'a simtit atras in iluzia [Escher, gen] propusa de regizor spre final – ne permite sa credem ca acolo e centrul de greutate miza reala.

vad ca il abordezi dintr'un unghi asemanator [& citatul din Deleuze e convergent], asta ne va scuti de un preambul plictisitor. ca sa nu mai pierdem vremea voi incerca sa rezum intr'o fraza "mesajul" acelor momente din film [spune'mi te rog daca formula te satisface]:

asa cum demnitarii nazisti stau comod si se uita la un film de propaganda – unde un erou german masacreaza sute de americani intr'un orasel italian – voi stati comod [in Mall la Multiplex] si va uitati la un film de propaganda unde niste eroi americani masacreaza sute de germani. ambele filme [Basterds & filmul german Stolz der Nation] sunt in egala masura fictiuni, ambele impun spectatorilor [pasivi] un basm, creat anume pt ei intr'o uzina de lozinci. in esenta Hollywood & Reichsfilmkammer sunt identice.

raman multe de discutat in continuare [incl despre Walter Benjamin, pe care il citeaza Deleuze mai sus] dar inainte sa trec la altele astept opinia ta, monsieur.

Tarantino's trademarks: Feet (fetish)*

* restanţă de pe vremea când derulam Tarantino Week (între timp a ieșit şi DVD-ul cu Inglourious Basterds, deci nu mai aveam nici o scuză s-o lălăi). Posesoarea picioarelor e Diane Kruger, deși nici Carice van Houten din Zwartboek-ul lui Verhoeven nu era de lepădat.

Til Schweiger as... Val Kilmer in Inglourious Basterds

Poate e doar problema mea, însă în Inglourious Basterds n-am reuşit deloc să-l văd pe Til Schweiger ca Til Schweiger. L-am văzut tot timpul pe... Val Kilmer! Pe Val Kilmer din Spartan-ul lui Mamet. Nu numai asemănarea fizică e izbitoare, ci şi construcţia personajului Hugo Stiglitz (actor mexican in the real life cu 215 filme la activ) interpretat de Schweiger: e la fel de ciufut şi mutos ca Scott (Kilmer), când vorbeşte, vorbeşte în pilde şi maxime ca apostolii, iar modul în care se exprimă în luptă, oh baby, e spartan sută la sută.

Cum ziceam, poate e doar problema mea, poate mi se pare, maybe it's my imagination, dar priviţi şi voi imaginile de mai jos şi-apoi daţi cu bâta ca sergentul Donny Donowitz.

*************************************

"Despre un baietel pe nume Tarantino"

În urmă cu ceva vreme (să tot fie august!), l-am rugat pe Claude, care vedea pe-atunci Inglourious Basterds pe alte plaiuri, să scrie un text pe tema asta. Omul, amabil, a zis că încearcă, apoi a plecat în concediu, fără blog și fără filme, iar când a revenit, relativ recent, s-a ținut de cuvânt și mi-a trimis textul antamat. Între timp, am văzut și eu IB, o să scriu despre mai spre începutul lui octombrie, dar până atunci vă ofer review-ul lui Claude (pe blogul lui ar trebui să fie varianta în engleză), căruia îi mulțumesc pentru disponibilitate și generozitate.

"Vreau sa incep cu o marturisire: cind vine vorba de cinema am doua slabiciuni. Una este Woody Allen, iar cealalta Tarantino. Asa ca nu pretind obiectivitate in rindurile ce urmeaza.

Pentru mine Quentin Tarantino este tipul de regizor care cu lacomie de copil si-a facut din lumea filmului propriul loc de joaca. Dupa ce a dat o raita pina si prin cele mai obscure magazine de jucarii, QT si-a creat propriile masinarii intrecind in indeminare multi faimosi facatori de obiecte de joaca.

QT e tipul care se hraneste cu filme de dimineata pina seara.
QT e un urias burete ce absoarbe lumea filmelor de fictiune si care mai apoi proiecteaza asupra noastra propria lui realitate. Realitatea paralela a filmului. Lumea filmelor.

sursa foto: www.filmstarts.de

QT face filme pentru ca iubeste filmele mai presus de orice. Fiecare film al sau e un omagiu adus creatorilor de lumi fictive pe pelicula de celuloid. Credinta lui e ca cinema-ul a fost inventat ca un spectacol de divertisment. Si divertisment e ceea ce ne ofera cu virf si indesat de fiecare data.

Unii critici il acuza pentru violenta gratuita din filmele sale. Iar apararea lui e ca violenta face parte dintr-o estetica a filmului si la urma urmelor, violenta face parte din natura umana.

Se spune ca are un fetis pentru talpile actritelor lui. As fi un ipocrit sa nu recunosc ca am iubit lipaitul talpilor Umei Thurman in Pulp Fiction sau ale Rosariei Dawson in Death Proof...

Iar acum pe ecrane avem cel mai nou produs marca QT. Inglourious Basterds poate fi cu usurinta considerat o maiastra declaratie de dragoste a lui Tarantino pentru Cinema.

Cu acest film QT rescrie istoria (la propriu!) si face asta pe indelete in timp ce ne face cunostinta cu apogeul oricarui personaj negativ din filmele sale de pina acum (Christoph Waltz), ne arata evrei scalpind nazisti in cel de-al doilea razboi mondial, ii vedem pe Romeo si Julieta mistuiti intr-un cinema incendiat, ridem cu Brad Pitt care isi exerseaza italiana, deschide filmul cu o fabuloasa scena si nu in ultimul rind vedem in prim-plan minunatele talpi ale Dianei Kruger.

Pentru mine, asta se numeste entertainment."

JJZ-109

Chevy Nova/Stuntman Mike (Kurt Russell)/Death Proof (dir. Q. Tarantino)

Ford Mustang Fastback/Bullitt (Steve McQueen)/Bullitt (dir. Peter Yates/1968)

Tarantino Week - a kind of closure

Ar mai fi fost multe de spus despre cineastul care a monopolizat pentru o săptămână acest blog. Din păcate, nici timp n-a mai fost, nici inspirație nu am mai găsit. Închei oficial, așadar, Tarantino Week, cu satisfacția că am reușit să capacitez energiile unora dintre voi (de a vedea sau scrie despre filmele celui în cauză), dar și cu oarecare insatisfacție, deoarece am acumulat o restanță (de care mă voi achita, finalmente).

Una peste alta, mie mi-a plăcut, a fost fain, entertaining și provocator subiectul. Vor mai urma, no doubt about it, și alte săptămâni dedicate unora sau altora dintre obsesiile mele/voastre. Până atunci, însă, așa cum s-a angajat într-un comentariu postat pe-aici, pe undeva, îi revine lui verbiaj. (punctul face parte din renumele lui) misiunea (dificilă, IMHO) de a postfața acest dosar tematic. Deadline-ul pe care și l-a asumat expiră duminică, la ora 23.59.

And now, some other tiny little pieces from an Auteur's works!

Fabienne: Whose motorcycle is this?
Butch: It's a chopper, baby.
Fabienne: Whose chopper is this?
Butch: It's Zed's.
Fabienne: Who's Zed?
Butch: Zed's dead, baby. Zed's dead.(sau unul din micile poeme scrise de Tarantino; altul ar fi "I'm Buck and I'm here to fuck", rostit de un redneck cu accent texan, firește)

"Operațiunea Portbagajul" sau încă un trademark Tarantino

Ținta mea pentru uichendul ăsta!

O splendidă surpriză

Știind cam câte parale dă Gorzo pe Tarantino, m-așteptam, o spun fără ocolișuri, să găsesc în DV o cronică scrisă cu toporul pe al cărui tăiș sângele încă nu apucase să se închege. Numai că, mereu surprinzătorul Gorzo a ales altă cale de a se apropia de ceea ce părea dintru început victimă fără scăpare: calea samuraiului! Înțelept, așa cum codul deontologic o cere, iată ce scrie cronicarul în ediția tipărită a sus-numitei publicații:

"Inglourious Basterds mi se pare cea mai clară și mai frumoasă expresie a credinței lui în cinema ca lume mai dreaptă. (...) Nu cred că emoția pe care o acumulează acest film în secvențele sale culminante - în care Hitler e învins, la propriu, prin cinema - e doar satisfacția unei răzbunări tembele; cred că e și altceva, care are legătură cu această conștiință acută a cinema-ului ca lume paralelă. (...) E un film superb echilibrat. Din cînd în cînd, acest echilibru e spart, în mod intenționat, de cîte un element discordant - (...) -, dar realitatea paralelă a lui Tarantino asimilează imediat aceste elemente eterogene. Se ține superb."

Superb, domnule Gorzo! Mi-a făcut plăcere să transcriu aceste rânduri.

Diagonale sau câte ceva despre compoziţie

Kill Bill vol. 1

Tarantino's trademarks: Feet (fetish)

Tarantino şi John Schlesinger m-au învăţat să privesc altfel picioarele femeilor, de la genunchi în jos. Tarantino a dezvoltat în timp, un supracult pentru gambe, tălpi și degete, mai exact. (Despre lecţia lui Schlesinger cu altă ocazie). Presupun că, la casting, „let me see your feet first" e o chestiune de la sine înţeleasă, parte din ritualul selecţiei. În caz că nu-i convine ceva, îl văd în stare să angajeze o dublură pentru... tălpi! Nu că nu s-ar purta.

Uma Thurman, Bridget Fonda, Rosario Dawson şi Sydney Poitier şi-au pus tălpile la bătaie, iar Tarantino le-a mângâiat prin lentile din toate unghiurile posibile, în tot felul de ipostaze.  

Tarantino insistă cu close-up-uri pe talpa sau laba piciorului aşa cum Michael Mann îşi odihneşte focusul pe feţele actorilor, lăsând ridurile şi mişcările abia perceptibile ale muşchilor să vorbească.

Înţeleg că şi Diane Kruger în Basterds... ne îngăduie o re(ve)laţie intimă cu tălpile ei, dar despre asta la momentul potrivit. Până atunci, să vedem cum a lăsat QT urme pe peliculă cu picioarele altora.

Death Proof (2007)

Kill Bill vol. 1 (2003)

Jackie Brown (1997)

Pulp Fiction (1994) +

bonus (dialogul dintre Jules Winnfield şi Vincent Vega despre foot massage):

Jules: Look, just because I don't be givin' no man a foot massage don't make it right for Marsellus to throw Antwone into a glass motherfuckin' house, fuckin' up the way the nigger talks. Motherfucker do that shit to me, he better paralyze my ass, 'cause I'll kill the motherfucker, know what I'm sayin'?
Vincent: I ain't saying it's right. But you're saying a foot massage don't mean nothing, and I'm saying it does. Now look, I've given a million ladies a million foot massages, and they all meant something. We act like they don't, but they do, and that's what's so fucking cool about them. There's a sensuous thing going on where you don't talk about it, but you know it, she knows it, fucking Marsellus knew it, and Antwone should have fucking better known better. I mean, that's his fucking wife, man. He can't be expected to have a sense of humor about that shit. You know what I'm saying?
Jules: That's an interesting point. Come on, let's get into character.

(few moments later)
Jules: It was a foot massage. A foot massage means nothin'. I give my mother a foot massage.
Vincent: It's layin' your hands in a familiar way on Marsellus' new wife. Is it as bad as eatin' her pussy out? No. But it's the same fuckin' ballpark."
Jules: Whoa, whoa, whoa, whoa... stop right there. Eatin' a bitch out, and givin' a bitch a foot massage ain't even the same fuckin' thing.
Vincent: It's not. It's the same ballpark.
Jules: Ain't no fuckin' ballpark neither. Now look, maybe your method of massage differs from mine, but, you know, touchin' his wife's feet, and stickin' your tongue in her Holiest of Holies, ain't the same fuckin' ballpark, it ain't the same league, it ain't even the same fuckin' sport. Look, foot massages don't mean shit.
Vincent: Have you ever given a foot massage?
Jules: [scoffs] Don't be tellin' me about foot massages. I'm the foot fuckin' master.
Vincent: Given a lot of 'em?
Jules: Shit yeah. I got my technique down and everything, I don't be ticklin' or nothin'.
Vincent: Would you give a guy a foot massage?
[Jules gives Vincent a long look, realizing he's been set up]
Jules: Fuck you.
Vincent: You give them a lot?
Jules: Fuck you.
Vincent: You know, I'm getting kinda tired. I could use a foot massage myself.
Jules: Man, you best back off, I'm gittin' a little pissed here.

(cf. imdb.com)