Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 31 decembrie 2017

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2017 [by Cinesseur]

Sub raza de acțiune a acestui dicton stăm.


Fiindcă:

1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):

Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.

joi, 28 decembrie 2017

Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2017 [special guest post by Letiţia]

Fără febră, poate cel mult cu febrilitate (am cam zorit-o) și fără diacritice, comme d'hab. Nu ne împiedicăm în ș-uri și ț-uri că doar putem mai mult. Cetiți, dară, și vă veseliți! Nu veți găsi multe retrospective ca asta. Thanks, L.!

duminică, 29 octombrie 2017

Cvasimilitudini II.90 [Cow on a Hot Tin Roof]

Screenshot from The Unforgiven (dir. John Huston/1960)

Eastwood nu s-a inspirat de-aici pentru ceea ce a devenit ultimul mare western girat de Hollywood. Filmul lui Huston, deși făcut și lansat cu mari ambiții (replică pentru clasicul The Searchers), a fost în cele din urmă un splendid fiasco. În autobiografia sa, regizorul afirma că din toată filmografia, întinsă pe parcursul a peste 50 de ani, pe ăsta îl urăște cel mai cu spume. Dacă totuși a rămas în memoria unora pentru ceva anume, well, motivul e ăsta: e singurul western în care a jucat Audrey Hepburn

Zece ani mai târziu, Enzo Barboni (zis și E.B. Clucher), un italian mare imitator de western-uri și asistent al lui Sergio Corbucci, iese la înaintare cu o producție deopotrivă omagiu și parodie a genului, capete de afiș fiind Bud Spencer și Terence Hill. Așa se și explică imaginea de mai jos.

Screenshot from Lo chiamavano Trinità.../They Call Me Trinity (dir. Enzo Barboni/1970)

Partea bună cu vacile astea e că-s vii. Căci avem și vaci moarte.

luni, 11 septembrie 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (8)

Never trust the teller, trust the tale.” (D.H.Lawrence)
Nu știu câți se așteptau ca Twin Peaks: The Return să se încheie cu o rezoluție clară, general valabilă pentru toată lumea, deci degrabă uitabilă. O astfel de variantă era exclusă ab initio, doar vorbim despre Lynch, nu despre vreun sculer-matrițer de studio, tocmit să execute produse standardizate în funcție de demografice.

Filmele sale stimulează căutarile, (auto)interogarea, defrișarea pădurii de sensuri, nicidecum nu flatează așteptările comode. Prin urmare, cine se gândea la un cerc ce urma să fie închis și pus în rastel, ei bine, țeapă. Și încă una de proporții. Vorba lui Rodney Mitchum:


Așadar, finalul a lăsat în aer o groază de întrebări, mult mai multe decât înainte de 21 mai. Și nu atât despre Dale Cooper sau ploturi accesoriale, cât despre lucruri și personaje esențiale (Laura & Sarah Palmer, Audrey) din microcosmosul Twin Peaks. 

Totuși, trei lucruri sunt limpezi:
1. Revivalul căruia i-am fost martori (recunoscători, sper) va schimba din nou fața serialelor tv, așa cum s-a întâmplat și la începutul anilor 90. 
2. Odiseea lui Dale Cooper, cel pe care-l știm din primul sezon (înainte de a fi împușcat de un John Doe despre care apoi nu s-a mai zis nimic) se încheie în episodul 17, imediat ce trece pragul ușii din subsolul Great Northern. Orice iluzorie continuare (pentru care ar trebui să liciteze Amazon sau Netflix, jucători mai puternici ca Showtime) nu va mai avea de-a face cu el.
3. Dacă a fost despre ceva anume din perspectivă narativă (adică altceva decât un epustuflant voiaj prin sau generat de subconștientul lui Lynch), partea a treia a fost despre White Lodge, a cărui supremație a fost temporar restaurată (am mai zis asta în entry-ul precedent, dar îmi place să repet când am dreptate, mai ales că se petrece destul de rar fenomenul).

Pe partea cealaltă, adică a teoriilor ce-și propun să dezintegreze enigmele derutantului episod 18, am și eu una. În definitiv, e nevoie de atenție și de conectarea corectă a firelor. Să nu facă scurt #cumarveni: anod, catod, anod, catod...


Simplu, nu?

În chiar primul episod, The Fireman (căruia pe-atunci i se spunea The Giant) îi transmite lui Cooper (încă prizonier în Black Lodge) un mesaj sibilinic.


Înțelegi, întreabă Fireman. Înțeleg, răspunde Cooper.
Doar ei au înțeles, noi nu. Până spre final.
Dacă Fireman îi dă indicații topometrice, celălalt camarad, The Arm (ex-The Man from Another Place), îi oferă coordonate orare privind accesul.

Also: 2+5+3 = 10 („the number of completion”, says Gordon)

Repet, că poate nu-i clar: suntem la 430 mile** de Twin Peaks, imediat după trecerea lui Cooper dincolo, folosind cheia fostei lui camere din Great Northern, și după reîntâlnirea cu Diane via Glastonbury Grove. Practic, din momentul ăsta vorbim de un salt într-o nouă dimensiune temporal-ontologică (Dale devine Richard, iar Diane e Linda) și de o nouă misiune (auto)impusă („Find Laura” îi șuieră și Leland Palmer), de fapt acceași de la bun început: deturnarea destinului Laurei. Adică împiedicarea crimei din 22 februarie 1989. Anularea unei lumi, cu alte cuvinte.


Iar de-aici și până la Carrie Paige + deznodământul amețitor e doar un pas. Mă rog, un salt. În timp. Într-o realitate alternativă. Ce vede Carrie/Laura la sfârșitul acestei saga, ce o înspăimântă atât de tare? Is it the future or is it the past? 

Răspunsul e la Leonard Cohen: I've seen the future, brother, is it murder. Întuneric. Întunericul în care se cufundă casa de la numărul 708, reședința familiei Palmer (as we know it), acum locuită de o doamnă Chalfont. Care a cumpărat-o de la o anume familie Tremond. Ori noi știm că numele astea nu-s puse acolo întâmplător.

Vă reamintesc că mare parte din detaliile astea sunt înșirate mai mult sau mai puțin strategic începând din episodul al treilea, cel în care este manufacturat Dougie. Tot atunci ni se comunică și durata traseului său catatonic (episodul 15), dar informația are sens doar pentru Dougie/Cooper (noi o vom pricepe mult mai târziu). Și nu doar sens, ci efecte concrete: primul device care-i salvează viața e cheia cu numărul ce rezultă din ligamentarea indicativelor înscrise pe difuzoarele din patrulaterul sonor în care aterizează Cooper (după ce ratează ieșirea din Black Lodge).


Cu alte cuvinte, ce am văzut în ultimul episod poate fi interpretat sau asimilat ca mix între mitul lui Orfeu și Vertigo-ul lui Hitchcok. Putem intelectualiza oricât vrem, e chiar indicat s-o facem, însă nu știu dacă vom ajunge undeva cu un imprevizibil calculat precum Lynch. În fond, filmul ăsta în optsprezece părți are textura unui vis și ar trebui luat ca atare. Puține vise sunt liniare, puține vise pot fi descifrate la milimetru (și chiar și așa rămân zeci de variante posibile). E important însă că demersul în sine pune scripeții cerebrali în mișcare... Nu multe producții tv îți oferă luxul ăsta. But not for long...


Iar dacă vreți să știți cu ce am rămas eu din sezonul al treilea, mai precis care sunt pentru mine imaginile-mantră din fiecare episod (eu le-am zis esențiale, dar chestia e valabilă numai în ce mă privește, nu am pretenții de reprezentativitate pentru întregul show), dați o tură aici. (primele 9)

** Mare păcat că persoana care a tradus în română pentru HBO a simțit nevoia să translateze milele în kilometri. A făcut un deserviciu imens celor mai puțin atenți, coordonatele acelea, după cum se poate lesne observa, având o semnificație precisă exprimate exclusiv în mile (sau na, putea pune kilometrii în paranteză dacă ținea să fie acribioasă).

duminică, 20 august 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (7)

[long post ahead, possible minor spoilers]
➧➧➧ 
Now we know who The Giant is.


Fiecare apariție din acest sezon i-a fost creditată cu șapte semne de întrebare (???????). Nu mă pot abține să nu remarc ca side note că șapte este și cifra din denumirea firmei de asigurări în care e angajat Dougie Jones în Vegas (Lucky 7).

A fost nevoie ca Andy (un freak din toate punctele de vedere) să fie aspirat în ceea ce, după aparențe, pare a fi White Lodge, pentru a-i afla numele (sau ocupația metafizică?), dovadă că și-n (alter)lumea imaginată de Lynch, una profund îndatorată spiritualității orientale, informațiile fundamentale li se revelează celor simpli și funciarmente buni, acelor indivizi cărora în mod eronat li se aplică o etichetă la rândul ei interpretată eronat: săraci cu duhul.

The cow jumped over the moon.

duminică, 13 august 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (6)

De ce mă gândesc la Chigurh de fiecare dată când îl văd pe Mr. C. în acțiune?


Poate e de la căutătură (fixă și tenebroasă), poate e de la frizură (neobișnuită to say the least), poate e de la culoarea închisă a pielii, semn exterior al diferenței și al tuturor conotațiilor ce vin la pachet cu ea. Probabil toate astea la un loc însă ce e certitudine e senzația de malaise pe care mi-o induc ăștia doi.

Și apropo de frizuri: dacă în dicționarul fanilor Twin Peaks culoarea în care e vopsit părul lui Diane îi trădează rolul de doppelganger, aceeași culoare abordată și de personajul Tildei Swinton în The Limits of Control sau Okja (o dublură și-acolo) ce poate însemna (hihihihi)?


În altă ordine de idei m-a frapat formula în care sunt puse în context vizual două personaje, ambele captive în propriile bucle emoționale și temporale. Mai exact, mă refer la modul în care chipurile acestora apar/se văd/reflectă în background.


Dacă priviți cu atenție imaginea de mai sus, în spatele creaturii despre care am aflat că i-ar fi soț, o veți remarca pe Audrey în ceva ce seamănă a fi un tablou vechi. Evident, acolo e un geam, perdelele sunt un indiciu evident, dar chiar și așa suprafața aceea rectangulară e abil inserată tocmai pentru a induce sentimentul că persoana în cauză e într-o altă lume (sau vine de-acolo sub forma unui spectru). Lucru pe care tind să-l cred despre Audrey, ceva nu e în ordine în ce-o privește, pare a fi undeva într-un limbo, a se vedea și replica de mai jos:


Al doilea personaj plasat într-o astfel de combinație e Big Ed (sărmanul Ed, îmi tot vine să-i zic). În prima ipostază nu e o reflecție propriu-zisă. E out of focus și e ținut deliberat așa pentru a ilustra relația lui cu Norma. La 25 de ani distanță de momentul în care ne-am despărțit de ei, sperând că în cele din urmă vor fi împreună, se pare că nimic nu s-a schimbat.

Ed îi ține mai departe companie Normei în restaurantul acesteia, dar când în peisaj apare alt bărbat, în cazul de față un tip care se ocupă de marketingul RR, Ed se întoarce la locul lui, adică undeva în fundal, urmărind îngrijorat și trist de la distanță conversația dintre cei doi (filmată de așa manieră încât să înțelegem că între interlocutori e mai mult decât o relație profesională).


A doua ipostază e și mai interesantă, căci imaginea lui Ed din fereastra benzinăriei (în care nu se poate plăti decât cu cash, alt indiciu al ieșirii din prezent) nu e sincronizată cu mișcările sale (eu pun screenshot-uri aici, însă secvența trebuie văzută live).


Mai exact, în timp ce Ed leorpăie din supă, reflecția sa e statică. Pe de altă parte, atunci când doar stă și privește absent, ceea ce se vede în oglindă e exact contrariul. E un defazaj prin care Lynch sugerează eternul contratimp în care se află Big Ed: în viața Normei (cu care tot nu s-a căsătorit, el încă având pe deget verigheta ce-l leagă de Nadine) și în propria lui viață.

Tot în contratimp vin și unele răspunsuri (sau jumătăți de). Nu e simplu să le prinzi, pentru că ordinea e inversă: mai întâi răspunsul (episodul 12), după aceea și întrebarea (episodul 13). Lu Lynch îi place genul ăsta de inversiune, știm deja asta.


P.S.: Imaginea-link de pe facebook (reluată și aici just in case) rimează cu alta (sigur, doar în glumă) din același deja invocat Moonlighting.

duminică, 6 august 2017

Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (5)

Screenshot from Twin Peaks: The Return (ep. 12)
  Albert Rosenfield (Miguel Ferrer) zice că asta era misiunea cvartetului Blue Rose, botezat așa după vorbele unei muribunde implicate în Blue Book Project, o investigație guvernamentală despre extratereștri și OZN-uri, închisă în anii '70 din lipsă de probe (de fapt, a massive cover-up, ne asigură același Albert). O fi fost, dar implicit era și este principala, esențiala misiune a spectatorilor Twin Peaks: explorarea tuturor abstracțiunilor scoase la înaintare de Lynch & Frost și punerea lor în relație. If possible...

Secvența întreagă e aici.
Troubling pe poziție de cuvânt-cheie e în mod sigur doar o coincidență. Abstractions pe de altă parte este un eufemism la umbra căruia defilează braț la braț o sumă de stranii întâmplări imaginate de o minte prodigioasă și când zic stranii mă refer mai ales la faptul că pot fi oricând reale. Indicele lor de real e tangibil și se manifestă dincolo de autosugestie/suspension of disbelief.

Recunosc: mi-am spart capul încercând să deslușesc ce e în spatele numelui de cod Blue Rose încă de când l-am auzit/văzut în Fire Walk with Me (în 1994) și mai apoi în Fire Walk with Me: The Missing Pieces (2014), într-o scenă de-a dreptul aiuritoare. N-am ajuns prea departe cu propria anchetă și, iată, au trecut 25 de ani. 

Revin: în ciuda unor trimiteri la Blue Rose, făcute ici și colo de Cooper în al doilea sezon și percepute de subsemnatul ca o diversiune (una din multele pe care cu voluptate le-a pus și le pune la cale Lynch), introducerea sa propriu-zisă acolo a fost, în acel prequel pe nedrept ignorat și înjurat. În chip cu totul bizar, rolul acelui lungmetraj era să lămurească niște lucruri rămase în aer prin anularea fără preaviz a ceea ce trebuia să fie, la începutul deceniului 9, continuarea primelor două părți. Numai că, știind că nu mai e nimic de pierdut, Lynch a adăugat cu generozitate diverse easter eggs care abia acum eclozează.

Două exemple: volatilii woodsmen (ajutoarele lui BOB, mai nou și ale lui Cooper cel rău) și aducerea în discuție de Phillip Jeffries, fără noimă la acel moment, a unui anume Convenience Store, deasupra căruia aveau loc întâlnirile unor creaturi despre care nu apucă să dea foarte multe detalii, deși o idee ne putem face din Twin Peaks: The Missing Pieces (2014), antologia de secvențe eliminate din Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992). Prima oară aici vedem un woodsman (în dreapta, sprijinit de canatul acelei uși false), pentru ca în sezonul al treilea să apară o întreagă armată.

Screenshot from Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992)
Screenshot from Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992)
Screenshot from Twin Peaks: The Missing Pieces (2014)
Screenshot from Twin Peaks: The Return (ep. 8)
A se vedea ca bonus, în acest episod, și secvența absolut terifiantă cu ventilatorul din tavanul reședinței Palmer, un fel de buzdugan care anunța iminenta apariție a (zmeu)lui BOB.


Știm așadar ce e Blue Rose: o echipă de elită formată cu girul Armatei americane și-al FBI pentru a lucra în secret (cum altfel?) la cazurile rămase nerezolvate în proiectul Blue Book. Din patru inși înrolați inițial a mai rămas doar Albert. Ceilalți trei (Jeffries, Chet Desmond și Dale Cooper) au dispărut fără urmă și fără explicații. În cazul lui Cooper e posibil să mai aflăm câte ceva...


Rezumat: deux coups de grâce în episodul 12. Primul (acoperit deja) - devoalarea misterului din jurul Blue Rose, al doilea (asupra căruia nu zăbovesc) - mult așteptata reintroducere în scenă a lui Audrey. Care, de fapt, e sursa altui mister: zero backstory din care să înțelegem cum a ajuns o țață agresivă și vulgară (e un pleonasm aici, e din partea casei) și, colac peste pupăză, măritată cu un gnom țăcănit. Nimic neobișnuit totuși, știind cine e mastermind-ul și cunoscându-i modul de lucru: o enigmă e dezlegată (arbitrar) doar pentru a fi înlocuită de altele (de regulă și mai absconse).  

De-aia zic: minunea la care asistăm lunile astea nu e altceva decât cortina care cade peste o trilogie anamorfică ce curge anticronologic.

P.S.: (apropo de nenumăratele nume aruncate here and there):  
„Well now. I'm not gonna talk about Judy; in fact, we're not gonna talk about Judy at all, we're gonna keep her out of it!” (Phillip Jeffries)

Oare vom afla vreodată cine e Judy din Seattle? (căutată de Jeffries inclusiv în Palm Deluxe, un hotel din Buenos Aires despre care se aduce vorba în The Missing Pieces)


***
La nivel de manieră filmică, episodul 12 a fost neobișnuit de static, plin de oameni care se privesc rigizi și ficși ca niște statui. Vorbitoare, totuși. Montaj de tip înainte, înapoi, înainte, înapoi. Ați remarcat? Audrey nu s-a apropiat nici un moment de bărbatul (?) cu care se certa. A lătrat permanent de la distanță, filmată în plan mediu. Arătarea care-i este soț a rămas imobil în spatele biroului, încercând să facă față impetuozității verbale ce se revărsa din cealaltă parte a încăperii.


Albert și Gordon stau în camera de hotel departe unul de altul, privindu-se și discutând chestii, până când, într-un târziu Gordon reduce distanța și pune mâna, patern, pe umărul vajnicului său camarad. Spațiul dintre Dougie și Sonny Jim, jucând catch the ball în curtea din spate a casei, e vast. La fel cel dintre Sheriff Truman și Ben Horne, însă acolo e introdusă o compensație de tip proustian care anulează neutralitatea. Un hău imens, inclusiv la nivel de generații, se cască și între Sarah Palmer și puștii dindărătul tejghelei, la care se holbează cu o figură de om nebun (ceea ce și e).

Sunt convins că unii au găsit înnebunitoare această dispunere în cadru. Pentru mine a fost frustrantă și interesantă în același timp. Este interesantă fiindcă este frustrantă. În acele spații dintre oameni începe să se întâmple altceva: există reverb, există emoție, amintiri și mai ales multe lucruri nespuse. Some things are better left unsaid, cum zice cântecul.