Twin Peaks: kitul neofitului în labirintul lynchian (5)

Screenshot from Twin Peaks: The Return (ep. 12)

  Albert Rosenfield (Miguel Ferrer) zice că asta era misiunea cvartetului Blue Rose, botezat așa după vorbele unei muribunde implicate în Blue Book Project, o investigație guvernamentală despre extratereștri și OZN-uri, închisă în anii '70 din lipsă de probe (de fapt, a massive cover-up, ne asigură același Albert). O fi fost, dar implicit era și este principala, esențiala misiune a spectatorilor Twin Peaks: explorarea tuturor abstracțiunilor scoase la înaintare de Lynch & Frost și punerea lor în relație. If possible...

Secvența întreagă e aici.

Troubling pe poziție de cuvânt-cheie e în mod sigur doar o coincidență. Abstractions pe de altă parte este un eufemism la umbra căruia defilează braț la braț o sumă de stranii întâmplări imaginate de o minte prodigioasă și când zic stranii mă refer mai ales la faptul că pot fi oricând reale. Indicele lor de real e tangibil și se manifestă dincolo de autosugestie/suspension of disbelief.

Recunosc: mi-am spart capul încercând să deslușesc ce e în spatele numelui de cod Blue Rose încă de când l-am auzit/văzut în Fire Walk with Me (în 1994) și mai apoi în Fire Walk with Me: The Missing Pieces (2014), într-o scenă de-a dreptul aiuritoare. N-am ajuns prea departe cu propria anchetă și, iată, au trecut 25 de ani. 

Revin: în ciuda unor trimiteri la Blue Rose, făcute ici și colo de Cooper în al doilea sezon și percepute de subsemnatul ca o diversiune (una din multele pe care cu voluptate le-a pus și le pune la cale Lynch), introducerea sa propriu-zisă acolo a fost, în acel prequel pe nedrept ignorat și înjurat. În chip cu totul bizar, rolul acelui lungmetraj era să lămurească niște lucruri rămase în aer prin anularea fără preaviz a ceea ce trebuia să fie, la începutul deceniului 9, continuarea primelor două părți. Numai că, știind că nu mai e nimic de pierdut, Lynch a adăugat cu generozitate diverse easter eggs care abia acum eclozează.

Două exemple: volatilii woodsmen (ajutoarele lui BOB, mai nou și ale lui Cooper cel rău) și aducerea în discuție de Phillip Jeffries, fără noimă la acel moment, a unui anume Convenience Store, deasupra căruia aveau loc întâlnirile unor creaturi despre care nu apucă să dea foarte multe detalii, deși o idee ne putem face din Twin Peaks: The Missing Pieces (2014), antologia de secvențe eliminate din Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992). Prima oară aici vedem un woodsman (în dreapta, sprijinit de canatul acelei uși false), pentru ca în sezonul al treilea să apară o întreagă armată.

Screenshot from Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992)

Screenshot from Twin Peaks: Fire Walk with Me (1992)

Screenshot from Twin Peaks: The Missing Pieces (2014)

Screenshot from Twin Peaks: The Return (ep. 8)

A se vedea ca bonus, în acest episod, și secvența absolut terifiantă cu ventilatorul din tavanul reședinței Palmer, un fel de buzdugan care anunța iminenta apariție a (zmeu)lui BOB.

Știm așadar ce e Blue Rose: o echipă de elită formată cu girul Armatei americane și-al FBI pentru a lucra în secret (cum altfel?) la cazurile rămase nerezolvate în proiectul Blue Book. Din patru inși înrolați inițial a mai rămas doar Albert. Ceilalți trei (Jeffries, Chet Desmond și Dale Cooper) au dispărut fără urmă și fără explicații. În cazul lui Cooper e posibil să mai aflăm câte ceva...

Rezumat: deux coups de grâce în episodul 12. Primul (acoperit deja) - devoalarea misterului din jurul Blue Rose, al doilea (asupra căruia nu zăbovesc) - mult așteptata reintroducere în scenă a lui Audrey. Care, de fapt, e sursa altui mister: zero backstory din care să înțelegem cum a ajuns o țață agresivă și vulgară (e un pleonasm aici, e din partea casei) și, colac peste pupăză, măritată cu un gnom țăcănit. Nimic neobișnuit totuși, știind cine e mastermind-ul și cunoscându-i modul de lucru: o enigmă e dezlegată (arbitrar) doar pentru a fi înlocuită de altele (de regulă și mai absconse).  

De-aia zic: minunea la care asistăm lunile astea nu e altceva decât cortina care cade peste o trilogie anamorfică ce curge anticronologic.

P.S.: (apropo de nenumăratele nume aruncate here and there):  
„Well now. I'm not gonna talk about Judy; in fact, we're not gonna talk about Judy at all, we're gonna keep her out of it!” (Phillip Jeffries)

Oare vom afla vreodată cine e Judy din Seattle? (căutată de Jeffries inclusiv în Palm Deluxe, un hotel din Buenos Aires despre care se aduce vorba în The Missing Pieces)

***

La nivel de manieră filmică, episodul 12 a fost neobișnuit de static, plin de oameni care se privesc rigizi și ficși ca niște statui. Vorbitoare, totuși. Montaj de tip înainte, înapoi, înainte, înapoi. Ați remarcat? Audrey nu s-a apropiat nici un moment de bărbatul (?) cu care se certa. A lătrat permanent de la distanță, filmată în plan mediu. Arătarea care-i este soț a rămas imobil în spatele biroului, încercând să facă față impetuozității verbale ce se revărsa din cealaltă parte a încăperii.

Albert și Gordon stau în camera de hotel departe unul de altul, privindu-se și discutând chestii, până când, într-un târziu Gordon reduce distanța și pune mâna, patern, pe umărul vajnicului său camarad. Spațiul dintre Dougie și Sonny Jim, jucând catch the ball în curtea din spate a casei, e vast. La fel cel dintre Sheriff Truman și Ben Horne, însă acolo e introdusă o compensație de tip proustian care anulează neutralitatea. Un hău imens, inclusiv la nivel de generații, se cască și între Sarah Palmer și puștii dindărătul tejghelei, la care se holbează cu o figură de om nebun (ceea ce și e).

Sunt convins că unii au găsit înnebunitoare această dispunere în cadru. Pentru mine a fost frustrantă și interesantă în același timp. Este interesantă fiindcă este frustrantă. În acele spații dintre oameni începe să se întâmple altceva: există reverb, există emoție, amintiri și mai ales multe lucruri nespuse. Some things are better left unsaid, cum zice cântecul.