Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

27 noiembrie 2013

Kaminski, A.S.C.

Directorul de imagine (cinematographer, si vous voulez!) preferat de Spielberg. Pentru că toţi marii regizori lucrează cu profesionişti pe măsură (de regulă, aceiaşi), de-aia! Automatisme, afinităţi elective, cercuri de admiraţie reciprocă, the whole shebang! Vreţi titluri din portofoliul Spielberg - Kaminski? Titluri vă dau: Lincoln, Catch Me If You Can, Minority Report, Saving Private Ryan şi Schindler's List (ultimele două, i-au adus lui Kaminski Oscarul pentru imagine). Mai am, dar cred că-s destule pentru orice cinefil cu un bagaj decent de cunoştinţe. În orice caz, dacă vă întreabă careva pe stradă sau mai ştiu eu pe unde umblaţi voi, iată alte câteva cupluri dintr-o galerie : Truffaut/Rohmer - Almendros, Cuaron/Malick - Lubezki, Mann - Spinotti, Coen - Deakins (minus Inside Llewyn Davis pentru că Deakins filma Skyfall).

Ei bine, domnul Janusz Kaminski a primit o temă foarte ghiduşă din partea The New York Times Magazine: sub genericul Making a Scene, a fost rugat, convins etc. să regizeze 11 (foarte) scurtmetraje pornind de la replici livrate de diverşi cineaşti (una de fiecare): Lake Bell, Andrew Bujalski, J.C. Chandor, Spike Jonze, Greta Gerwig, Nicole Holofcener, Jeff Nichols, Sarah Polley, Danny Strong, Evan Goldberg & Seth Rogen şi trio-ul Julie Delpy, Ethan Hawke & Richard Linklater. Şi cum un asemenea demers nu avea suficient şarm fără staruri, s-a aepalat la Cate Blanchett, Bradley Cooper, Chiwetel Ejiofor, Adèle Exarchopoulos, Greta Gerwig, Oscar Isaac, Michael B. Jordan, Julia Louis-Dreyfus, Robert Redford, Forest Whitaker şi Oprah Winfrey. 

As Kamimski puts it: „Most of the vignettes are very whimsical, it's like they're off-center. We've worked with thrillers, we've worked with a bit of comedy, we worked with French New Wave, as well as we did some very conventional stuff. These little vignettes allowed me to do stuff that's not necessarily linear, but still employ filmmaking style.” 







Le găsiţi pe toate aici. Eu am ales doar trei, cele care mi-au spus ceva în particular, dar merită văzute toate şi oricum nu vă consumă mai mult de 10 minute din viaţa pe care o cam trăiţi degeaba.

26 noiembrie 2013

„They don't have meetings about rainbows" (X)

Screenshot from Eyes Wide Shut (dir. Stanley Kubrick/1999)

„(Bill's) coolness, however, is often a mask for the re pressed intensity of e motion seething underneath his calm exterior. This scene contributes to the idea that the later narrative is fabricated out of Bill's experiences at the Ziegler party and Alice's confession. Certainly, it is at Ziegler's party that much of the «dream movie» has its germination. Bill encounters two models, Nuala (Stewart Thorndike) and Gayle (Louise Taylor), who offer to take him to «where the rainbow ends.» Later in the film, he ends up at Rainbow Fashions in need of a costume to attend the orgy at the Somerton mansion (Summer Town? The site of the orgy itself recalls the Cape Cod locale of the naval officer story). The storefront window at Rainbow Fashions also has a sign that says «under the rainbow» on its base ment window.” (excerpt from Mario Falsetto - Stanley Kubrick: A Narrative and Stylistic Analysis, New and expanded second edition, Praeger, 2001)

24 noiembrie 2013

Director cameos in films of others (VIII)

Claude Chabrol în Les jeux d'amour, debutul în lungmetraj al lui Philippe de Broca (1960)

Rolul principal în acest film e deţinut de Jean-Pierre Cassel, adică tatăl lui Vincent, care urma să devină mult mai celebru decât figura paternă. Alte vremuri, alte întâmplări...

23 noiembrie 2013

Juxtapuneri (XXIX) [„Deşertul pentru totdeauna”]

Screenshot from Gerry (dir. Gus Van Sant/2002)

„Prindeţi puiul de mamut
Ce de mine se ascunde
Şi-n acest deşert tăcut
Aşezaţi-mă oriunde” 
(versuri de Leonid Dimov din volumul Eleusis, apărut iniţial în 1970 şi republicat în 2010, în al doilea volum al Operei poetice, la Editura Paralela 45)

21 noiembrie 2013

Aningaaq



V-aduceţi aminte scena din Gravity în care astronauta Ryan Stone (Sandra Bullock) ajunge pe Soyuz-ul rusesc şi, aflată pe punctul de a renunţa, mai face o ultimă încercare de a comunica prin aparatura radio de la bordul navei? Bine, atunci! Nu ştiu ce v-aţi imaginat voi că se întâmplă celălalt capăt al firului (oare pot zice aşa?), dar eu mi-am imaginat un chinez jucându-se cu câinii şi copilul din dotare.

O scenă oarecum idilică, de familie, într-un spaţiu cald, primitor. Ei bine, am fost la mii de kilometri distanţă (inclusiv geografic). Nu aş vrea să dau din casă, dar în scurtmetrajul de faţă găsiţi răspunsul (în caz că vă interesează). E scris şi realizat de Jonas, fiul lui Cuaron (co-scenarist, de altfel, la Gravity) şi mi se pare mai bun, mai cool şi mai fair decât plicticoasa şi plata operă sci-fi cu veleităţi revoluţionare. Warner Bros l-a propus deja pentru Oscar-uri la secţiunea live-action short, iar dacă va prinde nominalizarea ar fi pentru prima oară în istorie când un lungmetraj şi spin-off-ul său în versiune scurtă ar merge la acelaşi bal, în acelaşi an!

Aningaaq, deci! A costat 100.000 de dolari, însă cei mai mulţi bani s-au dus pe transportul membrilor echipei de filmare în Groenlanda (10 persoane).

20 noiembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXXIV) [Room 237]

Screenshot from The Shining (dir. Stanley Kubrick/1980)

Screenshot from King of the Hill: Season 12, Episode 5 - Death Picks Cotton (dir. Tony Kluck/2007)

16 noiembrie 2013

"Four is what...?" (28) [The Necessary Death of Charlie Countryman]



Bucureştiul - nu doar în versiune nocturnă - iese cel mai bine din filmul ăsta. Şi arată chiar rezonabil. N-am văzut celebra frunză pe nicăieri, semn că duduia blondă nu s-a implicat în proiect, prin urmare ceea ce face Fredrik Bond (încă un clipangiu ce se apucă de cinema, Charlie Countryman fiind debutul său în lungmetraj) bate zece campanii de promovare turistică a Capitalei. Nu trebuie să vă gândiţi la subtilităţi, nu s-a gândit nici el, nici în raport cu Bucureştiul, nici cu povestea pe care o spune. Cu toate astea, produsul poate funcţiona lejer ca vehicul publicitar decent cu condiţia să ajungă la un segment consistent de public.

Gagici mişto, viaţă de noapte efervescentă condimentată cu alcool şi droguri uşoare, preţuri accesibile, localnici amabili cu străinii, poliţişti unşi cu toate alifiile, cam astea-s elementele ce ar putea fixa identitatea oraşului în imaginarul aventuros-romantic al tinerilor de-afară (targetul ar fi cei între 23 şi 30 de ani). Zugrăvit în tonuri moderate care îmbină decent clişeul nu prea gros cu originalitatea subţirică, Bucureştiul acesta e dezirabil, easy like a sunday morning, cu condiţia să nu te încurci cu domnişoare autohtone combinate cu expaţi dubioşi, proprietari ai unor afaceri nu tocmai curate. E singurul semnal de alarmă, dacă pot zice aşa, pe care-l trage Bond, dar e doar un device narativ, nimic mai mult! Bizar sau nu, câinii vagabonzi sau ţiganii ca vectori ai exotismului metropolitan balcanic sunt evacuaţi din peisaj.  


Ar fi fost nevoie de un aluat epic mai răsărit de-atât: Charlie (Shia LaBeouf), un ins ce pare că încă nu a ieşit din adolescenţă, deşi are 25+, vine într-o ţară de la capătul lumii (as he knows it) îndemnat de spiritul mamei sale decedate. Va întâlni o localnică (Gabi, „fata cu picioare de căţeluş”/Evan Rachel Wood) impulsionat de ultima dorinţă a unui ins care-i moare, în braţe, pe avion (Caramitru, tatăl fetei), ba mai mult se şi îndrăgosteşte de ea, chiar dacă e cuplată cu Nigel (Madds Mikkelsen), un fel de binefăcător. Acesta e amestecat în some fishy business cu Darko (Til Schweiger), patron de sexy club, în care Charlie va ajunge împreună cu nişte ciudaţi, colegi de hostel, şi va da de belea pentru că n-au bani să plătească nota de plată umflată (singura referinţă negativă de acest tip, dar logică având în vedere contextul). Toate aceste convuluţii ale plotului nu duc în vreo direcţie relevantă. Şi nici nu-s tratate vizual în manieră Wong Kar Wai-ană pentru a compensa subţirimea! Cât despre actorii români, personajele lor rămân undeva la nivelul unor schiţe abandonate prematur, dar măcar sunt tonice.


All in all, The Necessary Death of Charlie Countryman e un soi de thriller romantic ce arată ca un videoclip expandat, un talmeș-balmeș de idei cu potenţial eşuate finalmente în melasa convenţionalului. Cum ziceam, decorul are vino-ncoa, dar pentru cei interesaţi de poveste, desele flic-flacuri şi valul de coincidenţe puse cu mâna fac dovada lipsei de imaginaţie. Ţintind spre stilul eclectic-electrizant al lui Danny Boyle de a livra stări de spirit şi metropole în ţiplă, Bond reuşeşte să captureze ocazional şi doar frânturi din vibraţia interioară, intens jubilatorie a celui ce explorează locuri nefamiliare, periculoase, promiscue. Repetatele detour-uri psihedelizate sunt umplute cu aburi glam şi lumini calde, camera pluteşte, iar ochii se fac mari de la unghiurile înguste de filmare. Scenele de acţiune sfârşesc inevitabil pe altarul slow motion-ului, procedeu pentru care Bond are o slăbiciune neostoită şi pe care-l subliniază sonor. Atunci când trebuie să fie limpede că ceea ce vedem e important (sau interesant), regizorul reduce viteza şi dă muzica tare (altfel prizabilă: piese marca Moby, asezonate pentru culoare locală cu Esma Redzepova şi... o doină de Sandu Ciorbă revizitată de Tony Gatlif).

Bref: Tot Bucureştiul iese cel mai bine din tot acest melting pot. With a twist...

 Serios?

P.S.: Film reţinut în competiţia oficială a Berlinalei 2013, dar nereţinut de palmares.

14 noiembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXXIII) [„Make it rain”]



Eu nu spun că din filmul lui Kubrick s-au inspirat. Se prea poate, după cum la fel de bine se prea poate să nu. Fact is: eu unul la momentul ăsta m-am gândit (time code: 1:20 - 1:45). Pe de altă parte, e cumva bătător la ochi ca în două filme, ambele action-uri electrizante, să întâlneşti acelaşi „număr” (cu mici variaţiuni de coregrafie): detonarea unui purcoi de bani. Mă rog, se poate discuta despre semnificaţii, dar nu am ajunge prea departe.

 Screenshot from Now You See Me (dir. Louis Letterier/2013)

Screenshot from 2 Guns (dir. Baltasar Kormákur/2013)

12 noiembrie 2013

Room 237: kubrickmanie fecundă

Unul dintre tipii cu care stă de vorbă Rodney Ascher în Room 237 (un documentar din 2012 despre fanaticii sectanţi The Shining) e convins că filmul în speţă reprezintă mărturisirea regizorului, abil camuflată, că aselenizarea a fost un fake. La care el a contribuit. „I'm not saying we didn't go to the moon, I'm just saying that what we saw was faked and that it was faked by Stanley Kubrick”, zice el. Admite într-un anume punct al discuţiei că teoria lui ar putea fi invalidată, dar se grăbeşte să adauge că toate îndoielile s-au risipit în momentul în care a zărit imaginea navetei Apollo 11 pe puloverul lui Danny Torrance: „And then at about 58 minutes in the film is the famous scene where Danny's playing with his trucks, and he stands up and he's wearing the Apollo 11 sweater with the rocket taking off”. Bang, asta era!


Plus încă un amănunt esenţial ce elucidează, vezi Doamne, şi enigma schimbării numărului camerei, din 217 cum era în carte, în 237 (legenda spunea că modificarea s-a făcut la solicitarea conducerii hotelului Timberline Lodge în care s-a filmat): Stanley was lying. It’s not the reason that he changed the room number from 217 to 237. The reason that he changed it from 217 to 237 was because the room 237 in the film represents the moon landing stage where he worked. And the moon, the standard science textbook said and they still say (…) that the mean distance of the moon from the earth is exactly 237,000 miles. So he changed that so that you would understand that this was the moon room.” Ce altă explicaţie ar putea avea plasarea unor astfel de indicii ştiut fiind faptul că Stanley Kubrick era un perfecţionist, un maniac al detaliului?



Acesta e, de altfel, refrenul la care recurg toţi intervievaţii din documentarul lui Ascher pentru a-şi susţine ipotezele privind pânza freatică a subtextelor din The Shining: Kubrick a fost un maestru, un control freak, un geniu. Iar geniile nu lasă nimic la întâmplare, ştim cu toţii, spun ei în numele nostru, luându-ne cumva complici. În The Shining (dar e valabil şi pentru restul producţiilor kubrickiene) nimic nu e introdus aiurea, amatoristic. Fiecare pas făcut în afara spaţiului narativ creat de Stephen King are un sens în sine, e parte a unui simbolism complex, inepuizabil. La un capăt al spectrului interpretărilor abracadabrante e „citirea” The Shining drept o denunţare (subtilă) a genocidului căruia i-au căzut victime indienii americani, la celălalt, tratarea ca alegorie a Holocaustului („And for a German historian, if you put the number 42 and a German typewriter together, you get the Holocaust, because it was in 1942 that the Nazis made the decision to go ahead and exterminate all the Jews they could.”)

Alegând să îi lase off screen, Ascher îşi pune vorbitorii pe picior de egalitate, combinându-le teoriile într-un labirint sonor de dovezi concurente, recurente, ocurente. Spectatorul poate evalua singur tot acest „body of evidence” şi - mult mai important! - îl poate judeca pe fiecare opinent în parte strict după afirmaţiile debitate, nu după cum arată sau alte criterii externe. Interesant e că o parte din comentariile lansate cu nonşalanţă sunt convingătoare. Logice. De pildă, o tentativă de a cartografia etajele hotelului Overlook demonstrează cum se metamorfozează camerele şi cum ele dispar de la o scenă la alta, concluzia fiind că platoul de filmare e şi el pate din şaradă. E drept: cele mai multe digresiuni frizează scrânteala, iar aici la loc de cinste se află o teorie în prelungirea poveştii cu simularea expediţiei pe Lună. It goes like this: prin majusculele ROOM No. 237 inscripţionate pe cheia aflată în yala uşii respectivei camere, Kubrick intenţionează să fixeze subliminal în mintea publicului cuvintele MOON şi ROOM. Zice omul: „So «room number 237», except that the only capital letters on the key are r-o-o-m and then the «n» from the acronym n-o. And if there's only two words that you can come up with that have those letters in 'em, there are «moon» and «room». And so on the key, the tag, it says «moon room». And that is the moon room. This is where everything happens, and none of it's real.” (Ascher e drăguţ şi nu insistă asupra faptului că literele respective pot fi aranjate astfel încât să dea şi MORON).

Ce distinge Room 237 de un bonus feature făcut pentru un DVD ediţie aniversară e isteţimea cu care autorul său foloseşte puzderia de detalii expuse de opinenţi pentru a proiecta o imagine a modului în care mintea umană îşi potoleşte foamea de semnificaţii. Creierul nostru, mă rog, o parte a lui, pare a spune Ascher, e proiectat să caute şi să facă tot soiul de conexiuni, indiferent de provenienţa stimulilor. Nu-i de mirare, aşadar, că un film ca The Shining, plin de aluzii, cu o bogată imagerie şi cu erori de continuitate aparent deliberate, devine un teren ideal de joacă pentru persoanele cu o relaţie specială cu realitatea. Evident, în centrul păienjenişului stă (e pus) Kubrick însuşi: cei care-i analizează filmul se raportează la el ca instanţă auctorială absolută, misterioasă, evazivă. Mai evazivă ca niciodată, poate.

- selecţia marcată cu roşu îmi aparţine iar în inteiorul ei ar trebui să descifrăm chipul lui SK-

Dincolo de latura spectaculoasă care tinde să obtureze esenţialul, Ascher propune o altă perspectivă asupra relaţiei autor - public, cu accent pe falanga de obsedaţi din componenţa acestui public. Pe de altă parte, e şi o dovadă că fascinaţia pervers-sofisticată exercitată de filmele lui Kubrick se menţine la aceleaşi cote înalte dincolo de trecerea anilor. For what it's worth, Room 237 e inteligent realizat, captivant şi amuzant în numeroase/repetate rânduri. Dacă Ascher s-ar gândi aplice grila asta de analiză şi altor filme, fi interesat să văd rezultatul. Are balta peşte: de la orice Lynch până la... Winding Refn!

11 noiembrie 2013

Cvasimilitudini (LXXXII) [Sharp razors]

„Setting down his basin, the Negro searched among the razors, as for the sharpest, and having found it, gave it an additional edge by expertly stropping it on the firm, smooth, oily skin of his open palm; he then made a gesture as if to begin, but midway stood suspended for an instant, one hand elevating the razor, the other professionally dabbling among the bubbling suds on the Spaniard’s lank neck. Not unaffected by the close sight of the gleaming steel, Don Benito nervously shuddered, his usual ghastliness was heightened by the lather, which lather, again, was intensified in its hue by the sootiness of the Negro’s body. Altogether the scene was somewhat peculiar, at least to Captain Delano, nor, as he saw the two thus postured, could he resist the vagary, that in the black he saw a headsman, and in the white, a man at the block. But this was one of those antic conceits, appearing and vanishing in a breath, from which, perhaps, the best regulated mind is not free.” [Herman Melville - Benito Cereno (1855)]

***


This is Ben. He's a old Joe that lived around here for a long time. And I do mean a long damn time. Well Ben here took care of my daddy and my daddy's daddy, till he up and keeled over one day. Old Ben took care of me. Growing up the son of a huge plantation owner in Mississippi puts a white man in contact with a whole lot of black faces. I spent my whole life here right here in Candieland, surrounded by black faces. And seeing them every day, day in day out, I only had one question. Why don't they kill us? Now right out there on that porch three times a week for fifty years, old Ben here would shave my daddy with a straight razor. Now if I was old Ben, I would have cut my daddy's goddamn throat, and it wouldn't have taken me no fifty years to do it neither. But he never did. Why not? You see, the science of analogy is crucial to understanding the separation about two species. In the skull of the African here, the area associated with submissiveness is larger than any human or other sub-human species on planet Earth. If you examine this piece of skull here, you'll notice three distinct dimples. Here, here and here. Now if I was holding a skull of a... of an Isaac Newton or Galileo, these three dimples would be in the area of the skull most associated with creativity. But this is the skull of old Ben, and in the skull of old Ben unburdened by genes, these three dimples exist in the area of the skull most associated with servility. Now bright boy, I will admit you are pretty clever. But if I took this hammer here and I bashed it in your skull, you would have the same three dimples in the same place as old Ben. Hey! Now lay your palms flat on the table top! If you lift those palms off that turtle shell table top, Mr. Pooch is gonna let loose with both barrels of that sawed off! There have been a lot of lies said around this dinner table here tonight, but that you can believe!” (Leonardo DiCaprio as Calvin Candie in Django Unchained, dir. Quentin Tarantino/2012)

09 noiembrie 2013

"Four is what...?" (27) [Oh Boy]


A mai rămas o oră până când Oh Boy va fi proiectat în premieră, în cadrul galei de deschidere a Zilelor filmului german (9 - 14 noiembrie, Cinema Studio, Bucureşti). Este, folosind o sintagmă cam tocită, filmul momentului în Germania, unde a primit şase premii din partea Academiei Germane, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. Aşadar, un palmares remarcabil pentru un film de autor (regizorul Jan Ole Gerster e şi scenarist) care marchează şi debutul acestuia în lungmetraj, dar un palmares deschis şi altor distincţii, întrucât chiar astăzi, Oh Boy a fost nominalizat de European Film Awards (EFA), un fel de Oscaruri continentale, la două categorii relevante: European Film şi European Discovery - Prix Fipresci. Acestora li se adaugă şi nominalizarea lui Tom Schilling la secţiunea European Actor. 

Oh Boy e filmul pe care îmi place să cred că l-ar fi făcut Kafka (sau l-ar fi girat cumva) dacă ar fi trăit în Berlinul de azi. Ar putea fi privit şi ca Prozac Nation, deutsch version. Simplu spus, e concentrarea în 12 episoade a 24 de ore din viaţa lui Niko Fischer (Tom Schilling), un tip de aproape treizeci de ani, teeny-weeny, adept al unui raţionalism minimalist: căutarea sensului în lucrurile mărunte, rutiniere, insignifiante. Cele mari, cum ar fi studiile universitare (dreptul), le-a abandonat. Deveniseră inutile. Absurde. Nu erau pentru el. La fel ca mare parte din existenţa sa de până atunci. Odată eliberat de presiunea imediatului, va trăi clipa, rătăcind printr-un Berlin foarte apropiat ca atmosferă de Berlinul surprins de Chloe Aridjis în Cartea norilor (a apărut la Editura All, în caz că e cineva interesat).

Niko e şi rambler şi gambler. Din punctul de vedere al medicului specialist, e debalansat emoţional. Oricum ar fi, miza rămâne aceeaşi: găsirea raţiunii pentru care lucrurile se întâmplă. Descoperă locuri, întâlneşte vechi cunoştinţe (Julika, o fostă colegă de liceu, acum actriţă) sau necunoscuţi, de regulă exemplare ciudate, le ascultă poveştile, interesante sau anodine, mai intră şi în buclucuri, însă de mers, merge mai departe. Camera îl va însoţi (urmări?) peste tot, o zi şi o noapte (Oslo, 31 August anyone?), printr-o metropolă deglamourizată, captată în subtile tonuri de alb şi negru (cinematographer-ul Philipp Kirsamer face o treabă splendidă) și ritmuri de jazz, ca în filmele de tinereţe ale unor Woody Allen şi Jim Jarmusch. Nu e o călătorie iniţiatică! Nici una la capătul nopţii. E doar o călătorie ce trebuie făcută. De ce? Iată o întrebare absurdă, probabil cea mai frecventă din viaţa lui Niko. Şi nu numai!

08 noiembrie 2013

07 noiembrie 2013

Juxtapuneri (XXVIII) [Berlin]


Clip from Der Himmel über Berlin (dir. Wim Wenders/1987)

„Când am ajuns la Moscova am început să-i caut pe Iggy şi pe Bowie, însă acum eram deja bătrân şi obosit. Un puşti cu o scurtă roşie mi-a spus: Bowie nu mai e aici, iar Iggy e cu el. Mai adineauri a venit şi prietena ta, dar ea fugea şi mai tare. Pesemne că ea a şi ajuns. Apoi puştiul a plecat şi am rămas singur şi am început să înţeleg că de la bun început nu fusese decât un vis. Pentru că eu nu puteam să văd în visele lor şi pentru că nici nu măcar nu aveam prietenă.
Mulţi ani mai târziu am fost la Berlin cu ea şi, cu toate că Bowie nu mai era acolo, am avut parte de nişte zile pline de-o fericire extrem de ciudată. Berlinul e un oraş al naibii de ciudat. Am numărat îngeri în ploaie, i-am salutat pe cei de la circ pe când se pregăteau de plecare, am cumpărat medalii pentru dezertori, şi mi-am amintit de-un lucru pe care-l spunea Bob Dylan: «Te voi lăsa în visele mele, dacă şi tu mă vei lăsa în ale tale.”
(Fragment din Eroi, romanul lui Ray Loriga, apărut în româneşte în 2009, la Curtea Veche, în traducerea lui Florin Galiş. Între altele, Loriga e scenaristul filmului Carne trémula de Almodóvar.)

04 noiembrie 2013

Frances Ha: Annie Hall 2.0


Totally undateable! E o etichetă pe care Frances (Ha numele e o prescurtare de la Hallyday) o foloseşte ca scut în faţa mirărilor unora că e singură. A preluat-o de la un tip care o curtase fără tragere de inimă, temperat-platonic. Împreună arată sau ar arăta, zice ea, ca un cuplu care a încetat să mai facă sex. Atracţie vagă, chimie 0! Cu el şi cu alt filfizon, artist imprecis şi prototip al hipsterului preţios (simpatic, totuşi!), împarte un apartament chic în Brooklyn. Scump şi peste puterile ei financiare reduse.

A ajuns în situaţia asta - şi e doar începutul! -, după ce Sophie (Mickey Sumner, fiica lui Sting), ex-colegă de garsonieră şi cea mai bună prietenă, a anunţat-o că se mută împreună cu iubitul ei. Oricum, şi despre relaţia lor de amiciţie Frances spune că seamănă cu cea dintre două lesbiene căsătorite care au renunţat la sex. Atât doar că, în cazul ăsta, e o glumă de protocol! Totuşi, cu ce se ocupă Frances? Cu mai nimic! Aspiră să ajungă dansatoare profesionistă sau coregraf, dar continuă să studieze într-o companie care o angajează sporadic. Şi o plăteşte la fel. De unde şi problemele cu plata chiriei. Are 27 de ani, dar se comportă ca şi când ar avea 14. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar în mod cert ar fi şi mai bine dacă unele lucruri ar fi gratis! Sau dacă părinţii ei din Sacramento ar fi la fel de avuţi ca părinţii celor pe lângă care trăieşte... (Părinţii ei din film sunt şi cei din realitate. Deh, guerilla filming!)


Noah Baumbach are un cazier consistent în materie de tratamente sadice aplicate personajelor sale, de regulă intelectuali de diverse vârste, din clasa mijlocie. E un regizor ale cărui filme arborează la vedere pavilionul Woody Allen, doar că direcţia în care se îndreaptă e cumva opusă, chiar dacă tot de nevroze propulsată. Probabil că şi biografia marcată de traume familiale are un rol în această abordare cinică, întunecatul The Squid and the Whale (2005), de pildă, fiind o „cronică” a zbuciumatului divorţ dintre părinţii săi (tatăl - scriitor, mama - critic de film la Village Voice). Kicking and Screaming, Margot at the Wedding şi Greenberg conţin şi ele o doză substanţială de negativism şi mizantropie, accentuând impresia, mai ales primele două, de implacabilă alienare. 

De altfel, parte din aceste bemoluri se regăsesc şi în scenariile co-scrise cu Wes Anderson (The Life Aquatic... & Fantastic Mr. Fox). Dacă filmele lui Allen (cele de la sfârşitul anilor 70 şi 80, în special) oferă o cale de ieşire personajelor blocate în temniţa narcisismului psihotic, autoflagelant, Baumbach le refuză orice culoar de acces la suprafaţă: (anti)eroii săi sunt obligaţi să-şi poarte crucea nevrozei până la nivelul la care acţiunile lor par consecinţe ale dereglării mintale.


Scris împreună (Gerwig şi Baumbach sunt parteneri şi dincolo de ecran), Frances Ha dă senzaţia (cel puţin la început) că e gândit în aceiaşi parametri. Mutându-se de colo-colo, în funcţie de generozitatea celor ce o găzduiesc în locuinţele lor new-yorkeze (sau pariziene), contra unor sume modice sau gratis, Frances e un fel de Alice rătăcită într-un New York neprietenos cu cei ce refuză regulile jocului făcute de maturi. Pentru ei, ea este doar o ciudăţenie ale cărei resorturi intime par imposibil de descifrat. Cu toate acestea, nu dezarmează! Hotărâtă să-şi urmeze ţelul cu orice preţ (e cam acelaşi gen de încăpăţânare care-l împinge-n luptă pe protagonistul din Inside Llewyn Davis), Frances pare victima propriei inocenţe.

În mod cu totul surprinzător, probabil şi datorită scrierii la patru mâini, de la un anume punct încolo lucrurile vor urma alt pattern. Însufleţit şi de interpretarea Gretei Gerwig (inocent-ataşantă), filmul de faţă este cel mai luminos din portofoliul unui cineast rece şi pesimist, dar şi cel mai apropiat de spiritul optzecist al lui Woody Allen (Manhattan fiind prima şi cea mai rapidă asociere dintre cele posibile). Nu vă gândiţi, totuşi, la un compromis servit la temperatura camerei! Şi nici la un studiu low-key despre prietenie, loialitate, aspiraţii, eşec, decalaje sociale şi alte asemenea. E adevărat, le atinge tangenţial pe toate, dar ţinteşte spre alte straturi mentale, spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov.

Filmat în alb şi negru, în nuanţe de granulaţie medie, conceput şi montat în maniera Nouvelle Vague, Frances Ha alternează capsulele melancolic-meditative cu momente de pur delir expansiv, rezultatul fiind de departe revelaţia anului în curs (deşi e din 2012). Un fel de Annie Hall 2.0, mai ales că, în persoana Gretei Gerwig, Baumbach pare să-şi fi găsit o muză de calibrul Dianei Keaton.

P.S.: Folosind aceeaşi piesă - Modern Love de Bowie - Baumbach îl omagiază pe Carax într-o secvenţă trasă aproape la indigo. Cvasimilitudini, cum ar veni!


De la 2:40! 

02 noiembrie 2013

"Four is what...?" (26) [A Single Shot]


În lumina hepatic-albăstrui a zorilor, John Luna (Sam Rockwell) porneşte la vânătoare. E însoţit de câinele ce pare a-i fi cel mai de încredere companion. John Luna e un bărbat cu înfăţişare aspră, la vreo 40 de ani. Asprimea feţei e accentuată de privirea rece, încruntată, şi de barba lăsată să crească oarecum în voia ei. Drumul trece pe lângă un domeniu pe care vânătoarea şi pescuitul sunt interzise în această perioadă a anului. Picură mărunt, în vale e ceţos. John vede limpede inscripţia prohibitivă, dar decide s-o ignore. Cu paşi mari, hotărâţi, se afundă în pădure. 

Trece o vreme. Zăreşte o căprioară într-un tufiş. Duge puşca la ochi şi trage. Pe lângă. Vietatea ţâşneşte din ascunzătoare şi o rupe la fugă. Mai trage o dată. Şi nu mai ratează. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nimeni. Zgomotul făcut de împuşcături a atras doar atenţia păsărilor. Se duce să-şi ridice prada. Îşi face loc cu greutate prin smârcuri. Pământul e moale, mlăştinos. La început i se pare. Se uită mai atent şi vede: la câţiva metri, într-o baltă înnoroită, o tânără zace fără suflare. Un gând negru îi încolţeşte în minte. Sângele de pe hainele fetei îi confirmă bănuiala. Nu l-a văzut nimeni, slavă Domnului, dar se pare că a omorât un om. Accidental, dar tot crimă se cheamă. Va trebui să scape cumva de trupul inert al fetei. Baraca părăsită din apropiere pare a fi locul ideal. O va ascunde acolo, printre lucrurile abandonate. Numai că baraca aia pare a fi un adăpost locuit până de curând. Ursul mare de pluş e aproape nou, la fel şi alte obiecte: o poşetă, o batistă, o cutie... Curiozitatea îl împinge să caute. Un act de identitate sau ceva de genul. Va găsi o scrisoare şi nişte bani. Mulţi bani. Bani care i-ar putea rezolva mare parte din probleme şi care l-ar putea reapropia de nevastă-sa, plecată de-acasă cu copil cu tot, un ţânc de vreun an şi jumătate. Ar putea chiar să răscumpere ferma vândută de răposatul taică-său tocmai pentru că el nu reuşise să se descurce cu întreţinerea. 

Acoperă fata cu o pătură şi pleacă. Mai scrutează o dată împrejurimile. Nu l-a văzut nimeni. Oare?

Pentru că din clipa aceea, viaţa sa se va schimba diametral: din vânător, John Luna devine vânat. Ţintă. Prada prăzii, cum zice Tournier într-unul din romanele sale. Meteorii, parcă. Şi filmul acesta, prezentat la începutul anului, la Berlin, într-o secţiune paralelă (Forum) tot dintr-un roman se inspiră: A Single Shot, de Matthew F. Jones. Regizorul David M. Rosenthal (Janie Jones, pentru fanii indie) va păstra titlul, dar va muta locul de desfăşurare a acţiunii din New York-ul păduros (mă refer la stat, desigur), într-un ţinut semirural din sudul Statelor Unite, cu redneckşi mai mulţi şi mai cruzi. La minte şi la faptă. Nu e un câştig cuantificabil în vreun fel anume, până la urmă idioţi fără scrupule şi avocaţi corupţi sunt peste tot, însă unde filmul chiar punctează e atmosfera.

Senzaţia de coşmar circular, fără ieşire, e perfect transmisă şi întreţinută printr-o paletă cromatică mohorâtă, cu nuanţe de lumină filtrată parcă printr-un geam spoit de ploi murdare şi prin cadrele strânse, înguste, un fel de colivii în care personajele şi John, în special, sunt la un pas de sufocare. Narativ, tratarea subiectului e clar îdatorată lui Dostoievski, pendulările protagonistului între momentele de liniştire a conştiinţei şi cele în care panica remuşcării îl încolţeşte fiind foarte fin subliniate de interpretarea nuanţată, pe muchie de cuţit, livrată de Sam Rockwell. Susţinut, aşa cum se întâmplă de regulă în astfel de small town thrillers, de o galerie de personaje conturate şi jucate „profi” de Jeffrey Wright, William H. Macy, Jason Isaacs, Ted Levine şi Kelly Reilly. A treat!