Unul dintre tipii cu care stă de vorbă Rodney Ascher în Room 237 (un documentar din 2012 despre fanaticii sectanţi The Shining) e convins că filmul în speţă reprezintă mărturisirea regizorului, abil camuflată, că aselenizarea a fost un fake. La care el a contribuit. „I'm not saying we didn't go to the moon, I'm just saying that what we saw was faked and that it was faked by Stanley Kubrick”, zice el. Admite într-un anume punct al discuţiei că teoria lui ar putea fi invalidată, dar se grăbeşte să adauge că toate îndoielile s-au risipit în momentul în care a zărit imaginea navetei Apollo 11 pe puloverul lui Danny Torrance: „And then at about 58 minutes in the film is the famous scene where Danny's playing with his trucks, and he stands up and he's wearing the Apollo 11 sweater with the rocket taking off”. Bang, asta era!
Plus încă un amănunt esenţial ce elucidează, vezi Doamne, şi enigma schimbării numărului camerei, din 217 cum era în carte, în 237 (legenda spunea că modificarea s-a făcut la solicitarea conducerii hotelului Timberline Lodge în care s-a filmat): „Stanley was lying. It’s not the reason that he changed the room number from 217 to 237. The reason that he changed it from 217 to 237 was because the room 237 in the film represents the moon landing stage where he worked. And the moon, the standard science textbook said and they still say (…) that the mean distance of the moon from the earth is exactly 237,000 miles. So he changed that so that you would understand that this was the moon room.” Ce altă explicaţie ar putea avea plasarea unor astfel de indicii ştiut fiind faptul că Stanley Kubrick era un perfecţionist, un maniac al detaliului?
Acesta e, de altfel, refrenul la care recurg toţi intervievaţii din documentarul lui Ascher pentru a-şi susţine ipotezele privind pânza freatică a subtextelor din The Shining: Kubrick a fost un maestru, un control freak, un geniu. Iar geniile nu lasă nimic la întâmplare, ştim cu toţii, spun ei în numele nostru, luându-ne cumva complici. În The Shining (dar e valabil şi pentru restul producţiilor kubrickiene) nimic nu e introdus aiurea, amatoristic. Fiecare pas făcut în afara spaţiului narativ creat de Stephen King are un sens în sine, e parte a unui simbolism complex, inepuizabil. La un capăt al spectrului interpretărilor abracadabrante e „citirea” The Shining drept o denunţare (subtilă) a genocidului căruia i-au căzut victime indienii americani, la celălalt, tratarea ca alegorie a Holocaustului („And for a German historian, if you put the number 42 and a German typewriter together, you get the Holocaust, because it was in 1942 that the Nazis made the decision to go ahead and exterminate all the Jews they could.”)
Alegând să îi lase off screen, Ascher îşi pune vorbitorii pe picior de egalitate, combinându-le teoriile într-un labirint sonor de dovezi concurente, recurente, ocurente. Spectatorul poate evalua singur tot acest „body of evidence” şi - mult mai important! - îl poate judeca pe fiecare opinent în parte strict după afirmaţiile debitate, nu după cum arată sau alte criterii externe. Interesant e că o parte din comentariile lansate cu nonşalanţă sunt convingătoare. Logice. De pildă, o tentativă de a cartografia etajele hotelului Overlook demonstrează cum se metamorfozează camerele şi cum ele dispar de la o scenă la alta, concluzia fiind că platoul de filmare e şi el pate din şaradă. E drept: cele mai multe digresiuni frizează scrânteala, iar aici la loc de cinste se află o teorie în prelungirea poveştii cu simularea expediţiei pe Lună. It goes like this: prin majusculele ROOM No. 237 inscripţionate pe cheia aflată în yala uşii respectivei camere, Kubrick intenţionează să fixeze subliminal în mintea publicului cuvintele MOON şi ROOM. Zice omul: „So «room number 237», except that the only capital letters on the key are r-o-o-m and then the «n» from the acronym n-o. And if there's only two words that you can come up with that have those letters in 'em, there are «moon» and «room». And so on the key, the tag, it says «moon room». And that is the moon room. This is where everything happens, and none of it's real.” (Ascher e drăguţ şi nu insistă asupra faptului că literele respective pot fi aranjate astfel încât să dea şi MORON).
Plus încă un amănunt esenţial ce elucidează, vezi Doamne, şi enigma schimbării numărului camerei, din 217 cum era în carte, în 237 (legenda spunea că modificarea s-a făcut la solicitarea conducerii hotelului Timberline Lodge în care s-a filmat): „Stanley was lying. It’s not the reason that he changed the room number from 217 to 237. The reason that he changed it from 217 to 237 was because the room 237 in the film represents the moon landing stage where he worked. And the moon, the standard science textbook said and they still say (…) that the mean distance of the moon from the earth is exactly 237,000 miles. So he changed that so that you would understand that this was the moon room.” Ce altă explicaţie ar putea avea plasarea unor astfel de indicii ştiut fiind faptul că Stanley Kubrick era un perfecţionist, un maniac al detaliului?
Acesta e, de altfel, refrenul la care recurg toţi intervievaţii din documentarul lui Ascher pentru a-şi susţine ipotezele privind pânza freatică a subtextelor din The Shining: Kubrick a fost un maestru, un control freak, un geniu. Iar geniile nu lasă nimic la întâmplare, ştim cu toţii, spun ei în numele nostru, luându-ne cumva complici. În The Shining (dar e valabil şi pentru restul producţiilor kubrickiene) nimic nu e introdus aiurea, amatoristic. Fiecare pas făcut în afara spaţiului narativ creat de Stephen King are un sens în sine, e parte a unui simbolism complex, inepuizabil. La un capăt al spectrului interpretărilor abracadabrante e „citirea” The Shining drept o denunţare (subtilă) a genocidului căruia i-au căzut victime indienii americani, la celălalt, tratarea ca alegorie a Holocaustului („And for a German historian, if you put the number 42 and a German typewriter together, you get the Holocaust, because it was in 1942 that the Nazis made the decision to go ahead and exterminate all the Jews they could.”)
Alegând să îi lase off screen, Ascher îşi pune vorbitorii pe picior de egalitate, combinându-le teoriile într-un labirint sonor de dovezi concurente, recurente, ocurente. Spectatorul poate evalua singur tot acest „body of evidence” şi - mult mai important! - îl poate judeca pe fiecare opinent în parte strict după afirmaţiile debitate, nu după cum arată sau alte criterii externe. Interesant e că o parte din comentariile lansate cu nonşalanţă sunt convingătoare. Logice. De pildă, o tentativă de a cartografia etajele hotelului Overlook demonstrează cum se metamorfozează camerele şi cum ele dispar de la o scenă la alta, concluzia fiind că platoul de filmare e şi el pate din şaradă. E drept: cele mai multe digresiuni frizează scrânteala, iar aici la loc de cinste se află o teorie în prelungirea poveştii cu simularea expediţiei pe Lună. It goes like this: prin majusculele ROOM No. 237 inscripţionate pe cheia aflată în yala uşii respectivei camere, Kubrick intenţionează să fixeze subliminal în mintea publicului cuvintele MOON şi ROOM. Zice omul: „So «room number 237», except that the only capital letters on the key are r-o-o-m and then the «n» from the acronym n-o. And if there's only two words that you can come up with that have those letters in 'em, there are «moon» and «room». And so on the key, the tag, it says «moon room». And that is the moon room. This is where everything happens, and none of it's real.” (Ascher e drăguţ şi nu insistă asupra faptului că literele respective pot fi aranjate astfel încât să dea şi MORON).
Ce distinge Room 237 de un bonus feature făcut pentru un DVD ediţie aniversară e isteţimea cu care autorul său foloseşte puzderia de detalii expuse de opinenţi pentru a proiecta o imagine a modului în care mintea umană îşi potoleşte foamea de semnificaţii. Creierul nostru, mă rog, o parte a lui, pare a spune Ascher, e proiectat să caute şi să facă tot soiul de conexiuni, indiferent de provenienţa stimulilor. Nu-i de mirare, aşadar, că un film ca The Shining, plin de aluzii, cu o bogată imagerie şi cu erori de continuitate aparent deliberate, devine un teren ideal de joacă pentru persoanele cu o relaţie specială cu realitatea. Evident, în centrul păienjenişului stă (e pus) Kubrick însuşi: cei care-i analizează filmul se raportează la el ca instanţă auctorială absolută, misterioasă, evazivă. Mai evazivă ca niciodată, poate.
Dincolo de latura spectaculoasă care tinde să obtureze esenţialul, Ascher propune o altă perspectivă asupra relaţiei autor - public, cu accent pe falanga de obsedaţi din componenţa acestui public. Pe de altă parte, e şi o dovadă că fascinaţia pervers-sofisticată exercitată de filmele lui Kubrick se menţine la aceleaşi cote înalte dincolo de trecerea anilor. For what it's worth, Room 237 e inteligent realizat, captivant şi amuzant în numeroase/repetate rânduri. Dacă Ascher s-ar gândi să aplice grila asta de analiză şi altor filme, aş fi interesat să văd rezultatul. Are balta peşte: de la orice Lynch până la... Winding Refn!
- selecţia marcată cu roşu îmi aparţine iar în inteiorul ei ar trebui să descifrăm chipul lui SK-
Dincolo de latura spectaculoasă care tinde să obtureze esenţialul, Ascher propune o altă perspectivă asupra relaţiei autor - public, cu accent pe falanga de obsedaţi din componenţa acestui public. Pe de altă parte, e şi o dovadă că fascinaţia pervers-sofisticată exercitată de filmele lui Kubrick se menţine la aceleaşi cote înalte dincolo de trecerea anilor. For what it's worth, Room 237 e inteligent realizat, captivant şi amuzant în numeroase/repetate rânduri. Dacă Ascher s-ar gândi să aplice grila asta de analiză şi altor filme, aş fi interesat să văd rezultatul. Are balta peşte: de la orice Lynch până la... Winding Refn!