Bucureştiul - nu doar în versiune nocturnă - iese cel mai bine din filmul ăsta. Şi arată chiar rezonabil. N-am văzut celebra frunză pe nicăieri, semn că duduia blondă nu s-a implicat în proiect, prin urmare ceea ce face Fredrik Bond (încă un clipangiu ce se apucă de cinema, Charlie Countryman fiind debutul său în lungmetraj) bate zece campanii de promovare turistică a Capitalei. Nu trebuie să vă gândiţi la subtilităţi, nu s-a gândit nici el, nici în raport cu Bucureştiul, nici cu povestea pe care o spune. Cu toate astea, produsul poate funcţiona lejer ca vehicul publicitar decent cu condiţia să ajungă la un segment consistent de public.
Gagici mişto, viaţă de noapte efervescentă condimentată cu alcool şi droguri uşoare, preţuri accesibile, localnici amabili cu străinii, poliţişti unşi cu toate alifiile, cam astea-s elementele ce ar putea fixa identitatea oraşului în imaginarul aventuros-romantic al tinerilor de-afară (targetul ar fi cei între 23 şi 30 de ani). Zugrăvit în tonuri moderate care îmbină decent clişeul nu prea gros cu originalitatea subţirică, Bucureştiul acesta e dezirabil, easy like a sunday morning, cu condiţia să nu te încurci cu domnişoare autohtone combinate cu expaţi dubioşi, proprietari ai unor afaceri nu tocmai curate. E singurul semnal de alarmă, dacă pot zice aşa, pe care-l trage Bond, dar e doar un device narativ, nimic mai mult! Bizar sau nu, câinii vagabonzi sau ţiganii ca vectori ai exotismului metropolitan balcanic sunt evacuaţi din peisaj.
Ar fi fost nevoie de un aluat epic mai răsărit de-atât: Charlie (Shia LaBeouf), un ins ce pare că încă nu a ieşit din adolescenţă, deşi are 25+, vine într-o ţară de la capătul lumii (as he knows it) îndemnat de spiritul mamei sale decedate. Va întâlni o localnică (Gabi, „fata cu picioare de căţeluş”/Evan Rachel Wood) impulsionat de ultima dorinţă a unui ins care-i moare, în braţe, pe avion (Caramitru, tatăl fetei), ba mai mult se şi îndrăgosteşte de ea, chiar dacă e cuplată cu Nigel (Madds Mikkelsen), un fel de binefăcător. Acesta e amestecat în some fishy business cu Darko (Til Schweiger), patron de sexy club, în care Charlie va ajunge împreună cu nişte ciudaţi, colegi de hostel, şi va da de belea pentru că n-au bani să plătească nota de plată umflată (singura referinţă negativă de acest tip, dar logică având în vedere contextul). Toate aceste convuluţii ale plotului nu duc în vreo direcţie relevantă. Şi nici nu-s tratate vizual în manieră Wong Kar Wai-ană pentru a compensa subţirimea! Cât despre actorii români, personajele lor rămân undeva la nivelul unor schiţe abandonate prematur, dar măcar sunt tonice.
All in all, The Necessary Death of Charlie Countryman e un soi de thriller romantic ce arată ca un videoclip expandat, un talmeș-balmeș de idei cu potenţial eşuate finalmente în melasa convenţionalului. Cum ziceam, decorul are vino-ncoa, dar pentru cei interesaţi de poveste, desele flic-flacuri şi valul de coincidenţe puse cu mâna fac dovada lipsei de imaginaţie. Ţintind spre stilul eclectic-electrizant al lui Danny Boyle de a livra stări de spirit şi metropole în ţiplă, Bond reuşeşte să captureze ocazional şi doar frânturi din vibraţia interioară, intens jubilatorie a celui ce explorează locuri nefamiliare, periculoase, promiscue. Repetatele detour-uri psihedelizate sunt umplute cu aburi glam şi lumini calde, camera pluteşte, iar ochii se fac mari de la unghiurile înguste de filmare. Scenele de acţiune sfârşesc inevitabil pe altarul slow motion-ului, procedeu pentru care Bond are o slăbiciune neostoită şi pe care-l subliniază sonor. Atunci când trebuie să fie limpede că ceea ce vedem e important (sau interesant), regizorul reduce viteza şi dă muzica tare (altfel prizabilă: piese marca Moby, asezonate pentru culoare locală cu Esma Redzepova şi... o doină de Sandu Ciorbă revizitată de Tony Gatlif).
Bref: Tot Bucureştiul iese cel mai bine din tot acest melting pot. With a twist...
Serios?
P.S.: Film reţinut în competiţia oficială a Berlinalei 2013, dar nereţinut de palmares.