Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 30 decembrie 2014

Crème de la crème: cine-retrospectiva anului 2014 (by Cinesseur)

Într-unul din jurnalele sale, Samuel Butler făcea următoarea observaţie: „Dacă un scriitor se conformează principiului de a se opri peste tot şi oriunde ca să ia notiţe, aşa cum procedează adevăraţii pictori, el va putea să taie generos din opera sa. Va deveni prolific nu în privinţa scrisului - asta poate să facă orice prost - ci în omisiune. Eşti concentrat (eliptic, s.m.) pentru că ai de spus mai multe lucruri decât ai timp să spui. Una dintre principalele arte este aceea de a şti ce să neglijezi.”

Nu cu speranţa, ci cu certitudinea că stăpânesc la un nivel acceptabil arta de a reţine esenţialul (sau de a face abstracţie de supraoferta de locuri comune ori de forjarea în buclă a procedeelor care au asigurat succesele anterioare, vezi Winter Sleep, excepţional şi totuşi steril), ierarhia anului cinematografic 2014 a prins contur încă de prin toamnă. Cum ultima parte a anului nu a adus răsturnări spectaculoase de situaţie, asta poate şi din cauză că alde Mommy, Birdman sau Inherent Vice au rămas dulci iluzii, a rezultat ce veţi vedea în rândurile de mai jos.

Cu menţiunea că, după 3 ianuarie, veţi găsi aici şi ierarhiile altor cinefili, în speţă opţiunile corespondenţilor care au dus greul festivalurilor, asigurând astfel un plus de substanţă şi priză directă acestui blog. Mă refer la Diana (TIFF), Letiţia (Berlin) şi Mihai Cristea (TIFF reloaded şi Veneţia). Li s-ar putea adăuga şi alţii, pentru că am mai cerut şi alte opinii, dar eu vorbesc în acest moment strict de confirmări.

And here it goes...

Menţiuni speciale

* Scurt/4: Istorii de inimă neagră: pentru ideea de a reuni sub aceeaşi umbrelă patru scurtmetraje care altfel nu aveau ce căuta unul în compania celuilalt. Oricum ai da-o şi oricum ai suci-o, între filmul lui Radu Jude (Trece şi prin perete, premiat cu o menţiune în Quinzaine...) şi cel al Iuliei Rugină sunt diferenţe colosale la toate capitolele care contează. Făcând totuşi abstracţie de lucrurile ce le separă, ideea de a le pune laolaltă merită salutată fiindcă e cam singura prin care genul acesta de eseuri ajung şi la alt public decât cel festivalier. Preferatul meu din acest omnibus e fără doar şi poate Kowalski (regia Andrei Creţulescu). From all the good and the bad reasons...

* Pentru că anul ăsta a fost aşa o puzderie de doppelgänger-i, ar fi aproape o impietate să trec peste cele trei lungmetraje care au tratat elegant şi ingenios tema: Enemy (fără a-i diminua din merite, ba dimpotrivă, e musai să spun că splendidul exerciţiu de stil pus la cale de Villenueve arată ca un episod din Twilight Zone regizat de Malick pe un scenariu de Cronenberg), The Double (dir. Richard Ayoade) şi The One I Love (dir. Charlie McDowell/2014). Ultimul cel puţin e genul de film apropiat de preocupările şi nevrozele lui Woody Allen, dar cum el e ocupat cu jucărele romanţioase îi suplinesc alţii absenţa din peisaj.


* Frank (dir. Lenny Abrahamson/2014), Comet (dir. Sam Esmail/2014), The Signal (dir. William Eubank/2014), Whitewash (dir. Emanuel Hoss-Desmarais/2013) şi Starred Up (dir. David Mackenzie/2013) sunt indie-uri care mi-au colorat de la monocrom la rocvaiv orizontul de aşteptare. Fără ele aş fi fost mai vesel în anumite momente şi mai trist în altele. Nu e vreun paradox, e doar o chestiune de swinging moods. Nu am scris despre toate, aşa că vă las plăcerea de a le „citi” fără ajutorul meu.


15. Locke (dir. Steven Knight/2013)
Film-vehicul pentru Tom Hardy, big star rising. Şi nu e singurul în care străluceşte anul ăsta: The Drop, adaptare cu alură retro a unui roman de Denis Lehane, e alt titlu ce se impune descoperit şi savurat pe îndelete.

14. Belye nochi pochtalona Alekseya Tryapitsyna/The Postman's White Nights (dir. Andrei Konchalovski/2014)


Sufletul rus at its finest...

13. La distancia (dir. Sergio Caballero/2014)
Probabil cel mai ezoteric şi şui SF al anului. Aş zice că e mai mult fantasy decât science, însă Caballero, un regizor care în ultimii 10 ani s-a uitat doar la filme pentru copii, celelalte plictisindu-l groaznic, nu lasă nimic la voia întâmplării şi plusează peste tot: de la ritm (lent şi foarte lent) şi sound design (vocile actorilor, folosiţi doar pentru că sunt expresivi - fiind vorba de trei pitici nici nu era prea greu -, sunt dublate în... rusă întrucât ei sunt spanioli şi, în plus, nu au nici nişte timbre grozave, o tehnică fellinian-pasolliniană, btw!) la povestea propriu-zisă, una grevată de entropie şi hazard. O sărbătoare, dar numai pentru cei cu stomac greu şi minte antrenată!


12. Q.E.D. (dir. Andrei Gruzsniczki/2014)

11. Her (dir. Spike Jonze/2013)


10. Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)

9. Ida (dir. Pawel Pawlikowski/2013)

8. Jauja (dir. Lisandro Alonso/2014)

În 1882, căpitanul Gunnar Dinesen (Viggo Mortensen) ajunge în Patagonia, alături de armata argentiniană. Este însoţit în pustietatea patagoneză de fiica sa, Ingeborg, singura femeie într-un avanpost militar exclusiv masculin. Când fata fuge cu unul dintre soldaţi, tatăl porneşte într-o căutare care-l va  transporta în afara timpului, într-un spaţiu (sau non-lieu, dacă vreţi) în care trecutul şi-a pierdut sensul iar viitorul încă nu a ajuns să semnifice ceva.


Jauja (titlul în sine face trimitere spre un astfel de tărâm utopic) este o călătorie la marginea filmului (şi timpului, y compris) în care un clasic precum The Searchers se întâlneşte cu Heart of Darkness-ul lui Conrad, o expediţie imaginară pe buza vizibilului unde numai dimensiunea onirică poate re-forma şi re-formata materia cinematografică lăsată deliberat în disoluţie. Jauja, teren mitologic al fericirii şi belşugului, este acel meta-spaţiu în care orice cinefil îşi doreşte să dispară, fie şi pentru câteva zeci de minute, peştera secretă şi misterioasă în care tot ce a fost odată pierdut poate fi acum regăsit. Pentru că atunci când se va reîntoarce, câinele-călăuză (şi nu dinozaurul lui Monterroso) va fi tot acolo.

7. A Most Wanted Man (dir. Anton Corbijn/2014)


„Coboară fără grabă din maşina parcată intempestiv, undeva pe o stradă din centrul Hamburgului, şi o porneşte, legănându-se agale „ca un flamingo pe care-l dor genunchii”, spre lumina alburie a dimineţii. Truth be told: suntem martorii unei glorioase ieşiri din scenă pentu un actor în plină formă. Nu-i puţin!”

6. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)


5. Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/2013) + Al doilea joc (dir. Corneliu Porumboiu/2014) - ex-aequo. Ambele producţii, situate undeva la limita dintre experimental şi documentar, provoacă limbajul cinematografic şi îi reconferă esenţa primordial-minimalistă, cea pe care fraţii Lumière o atinseseră fără să-şi propună. În termenii lui Deleuze şi Guattari, sunt filme rizomatice, generatoare de diferenţe polinucleare şi multiplicitate heteromorfă. Partea bună e că nu sunt exclusiv rezultatul unui demers programatic, ci al unui proces de căutare, o formulă de a aplica acel minunat principiu de sorginte augustiniană: „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc...”

4. Boyhood (dir. Richard Linklater/2014)
[review in progress]

3. Under the Skin (dir. Jonathan Glazer/2013)

2. Adieu au langage (dir. Jean-Luc Godard/2014)


1. P'tit Quinquin (dir. Bruno Dumont/2014)

Nu-i chiar un lungmetraj, ci o miniserie TV produsă de şi pentru canalul ARTE, compusă din 4 episoade a câte 52 de minute, un soi de Twin Peaks în versiune franceză. Plasat în acelaşi timp pe un teren familiar (trama e apropiată de cea din L’Humanité: o serie de crime comise undeva în nordul Franţei, într-un sat de pe Côte d’Opale, în urma cărora rămân fragmente de cadavre ascunse în carcase de vaci), dar şi dincolo de geamandurile genului, asamblajul lui Dumont prinde din mers puternice accente de screwball comedy, fără a ocoli totuşi teme extrem de sensibile pentru Franţa contemporană: rasism, suspiciune, inerţie socială. În principal, virajele spre comedia mai mult decât absurdă au legătură cu ancheta fără cap şi fără coadă derulată de nişte jandarmi defazaţi (şi uşor sonaţi), cărora şi localnicii le ţin hangul, premiul cu coroniţă revenind unui grup de pre-adolescenţi completamente imprevizibili.


Ca vrednic moştenitor al valorilor culturii French Flanders, Dumont dă frâu liber laturii de farsor brutal într-un soi de jubilaţie frenetică, parcă pentru a se sincroniza cu liota de copii ce perturbă constant mersul anchetei, martori nu tocmai inocenţi ai acestui carnaval poliţienesc. Dacă astfel de looping-uri narativ-burleşti pornesc de la premisa că ăsta e stilul lui de a face cinema, apogeul îl constituie metoda de lucru cu actorii, majoritar neprofesionişti, care îi lasă un generos spaţiu de improvizaţie în toate direcţiile. Atât de mare (sau larg) încât un necunoscut, precum Bernard Pruvost, „compune” o tipologie de comandant-şef tot numai mormăieli, suspine, şuierături, ochi şi sprâncene rotiţi şi ridicate la foc automat, evoluând exact în siajul acelei tehnicităţi comice specifice personajelor de benzi desenate.

Migrând spre micul ecran, Dumont nu şi-a oferit o simplă formă de recreere, ci îşi reinventează (a câta oară?) discursul filmic. Graţie fibrei comic-absurde care chestionează şi revendică însăşi fundamentele burlescului (grimase, tumbe, obstacole, onomatopee), cineastul francez nu face altceva decât să-şi continue căutarea (la quête) expresivităţii primitive (primare), probabil singura modalitate de a ieşi în întâmpinarea imanenţei răului, de a-l stăvili. Pe calea asta, indiscutabil anevoioasă, e aproape o datorie să nu-l lăsăm singur!

joi, 18 decembrie 2014

Cvasimilitudini II.4 [Shooting teddy bears]

Screenshots from God Bless America (dir. Bobcat Goldthwait/2011)

Screenshots from Child of God (dir. James Franco/2013)

 Screenshots from Cold in July (dir. Jim Mickle/2014)
Adaptarea propusă de Franco pentru romanul lui McCarthy e aproape odioasă, însă din tot filmul acesta e realmente singurul moment emoţional autentic, heartbreaking aş putea zice. Dacă în primul caz, ursuleţii sunt folosiţi ca ţinte pentru a exersa tirul, în al doilea animalele de pluş, între care şi un urs, sunt sacrificaţi pentru că au trădat o prietenie. Sigur, toate astea sunt năluciri ale unei minţi rătăcite, căci posesorul ei, un ins abrutizat de lăcomia şi indiferenţa societăţii, fuge de oameni, îi urăşte şi dacă ar putea, i-ar ucide pe toţi. Animalele astea de pluş sunt singurii lui companioni şi confesori. Pentru că ele nu-i opun rezistenţă. Aşa cum nu-i opun rezistenţă nici tinerele moarte, cărora le cumpără flori şi haine fancy.

duminică, 7 decembrie 2014

Cvasimilitudini II.3 [„Drawing birds”]

Screenshots from 3:10 to Yuma (dir. James Mangold/2007)

Screenshots from Bird People (dir. Pascale Ferran/2014)

Formulă simplă, dar de efect, de a adăuga calităţi/skill-uri atipice unui erou al Vestului Sălbatic (ceva mai la vale personajul va trece la nivelul superior şi va schiţa un nud feminin), stăpânirea tehnicii desenului devine esenţială în filmul franţuizoaicei Ferran, căci personajul principal feminin e chiar... pasărea desenată. Cum şi de ce nu vă mai spun, însă merită să aflaţi direct de la sursă.

marți, 2 decembrie 2014

Stay for the credits (1) [Five Continents Imports]

V-am mai zis pe-aici, pe undeva, că nu-i tocmai civilizat să laşi baltă genericele de final, să-ţi iei ţoalele în grabă de parcă ar fi descins poliţia în sală şi să orbecăi spre ieşire înainte ca luminile să se aprindă? V-am zis! Ei bine, când vezi filmul acasă, în fotoliul şi-n papucii tăi, vorba cuiva, lucrurile se schimbă pentru că ai vreme să le urmăreşti curgerea în tihnă. Sau ar trebui să ai. Ţine de un minim respect. Chiar aşa: v-aţi gândit vreodată ce volum imens de muncă implică realizarea lor? You'd better!

Personal sunt un fan ireductibil al genericelor, indiferent că-s de început sau de final. Apropo de primele: din dorinţa de a vârî spectatorul din prima secundă în inima acţiunii, studiourile americane, mai ales ele, cele care pe vremuri creau adevărate art works din title credits, Saul Bass fiind regele neîncoronat al acestor artişti, tind în vremurile din urmă să le comaseze cu cele de final, când de obicei, aşa cum vă spuneam şi cum sigur aţi remarcat şi voi, lumea fie ţâşneşte din sală ca din blocstarturi, fie dă stop player-ului fără nici o remuşcare. E păcat, dar se pare că ăsta e trendul, iar consumatorul e tot mai necruţător.

Ca să n-o mai lungesc: personal nu caut doar români prin lăstărişul acela ocupaţional-onomastic, ci şi alte lucruri. Referinţe literare, easter eggs, disclaimere ghiduşe, piese din coloana sonoră etc., însă dintre toate ceea ce mă minunează necontenit sunt numele companiilor producătoare. E un întreg arsenal de creativitate pus la lucru acolo şi nu în ultimul rând o risipă, creativă şi aceasta, de cultură cinematografică (după cum veţi afla chiar din acest episod şi din cele ce vor urma). Sigur, cultura respectivă e necesară şi de partea cealaltă a ecranului, pentru că altfel sunt mai greu de identificat racordurile şi micile răvaşe strecurate de cele mai multe ori cu litere mici-mici, purici albi înecaţi în cerneala negru-petrol a genericelor.


Să luăm de-un exemplu Five Continents Imports, compania ce deţine drepturile de autor pentru Haywire, un film de Soderbergh cu alură de thriller 70-ist, old school deci, adică aşa cum se tot străduieşte el să facă fără a-i ieşi întotdeauna. Apare fix la sfârşitul-sfârşitului, pe ultima filă de generic, cum ar veni, prin urmare e un fel de gratificaţie pentru răbdători. Filmul nu-i cine ştie, e mai mult wishful thinking-ul de el, dar intenţia iniţială şi gestul din urmă rămân şi se punctează. Din simplul motiv că acest Five Continents Imports nu-i nimic altceva decât fix numele codat, de acoperire, pentru CIA, în mult mai celebrul şi mai reuşitul Three Days of the Condor din anul, ce să vezi?, 1975, şi în regia lui Sydney Pollack. Cu Robert Redford, Cliff Robertson şi minunata Faye Dunaway ca nadă, momeală, femme fatale, spuneţi-i cum doriţi, că nu veţi greşi nicicum!

Bref: întotdeauna merită stat până la capăt... Măcar de 5 ori din 10. Ar fi un scor decent.

duminică, 23 noiembrie 2014

Cvasimilitudini II.2 [Sex & lust in the limo]

Odată cu prezenţa în selecţia ofcială canneză din 2013 şi 2014 a două filme conţinând în titlu particula Jimmy, şi includerea în ediţiile din 2012 şi 2014 a unor producţii în care limuzina este un personaj în sine, spaţiu autoreferenţial pentru protagonişti, tinde să devină o constantă (in)voluntară. Cu Holy Motors a început totul, chiar dacă în acel an - 2012 - a avut un contracandidat redutabil pentru Palme d'Or, Cosmopolis-ul lui Cronenberg. Finalmente nici unul n-a plecat acasă cu distincţia supremă, dar trendul a rămas şi a făcut pui!

Screenshots from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Screenshots from Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

Screenshots from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

Iar seria similitudinilor nu se opreşte aici: dacă pentru Cronenberg sexul (desfrâul) în limuzină poate deveni un trademark, pentru Pattinson se poate transforma fie într-o atribuţie sine qua non prinsă în fişa de post a rolurilor pe care le acceptă, fie într-o condţie obligatorie, prevăzută ca atare în contractele de reprezentare. Fireşte, glumesc, dar nu se ştie ca pământul (din ce parte bate vântul) când vine vorba de Hollywood şi ciudatele sale staruri...

Şi tot legat de Pattinson: în Cosmopolis o are ca parteneră de sex pe Juliette Binoche, dar din postura de mare rechin financiar, în vreme ce în Maps to the Stars e un pârlit de şofer pe care Julianne Moore îl foloseşte pentru un soi de revenge fuck. Cu consecinţe greu de bănuit pentru amândoi, dar mai ales pentru ea...

joi, 20 noiembrie 2014

Sun doesn't shine always on tv

Screenshot from Der Himmel über Berlin (dir. Wim Wenders/1987)
Nici apostolul Ioan, nici Nostradamus nu au „prins” în profeţiile lor apariţia televiziunilor (româneşti) de ştiri. Nici măcar unul dintre simbolurile folosite de ei nu face trimitere la ele. Poate că le-or fi subestimat importanţa şi înrâurirea în rândul maselor, dar e evident că au greşit. Neanunţate de nimeni şi de nimic, televiziunile de ştiri re-produc realitatea procustian şi abuzează nestingherit de naivitatea drept şi (pe) ne-drept-credincioşilor, transformând toate fenomenele din jur, dar mai ales cele naturale, în mici fragmente de apocalipsă.

Serializate cu sârg fac o apocalipsă mai mare. Continuă. Seceta, inundaţiile, vijeliile, (ne)căderile masive de omăt (clişeele poetice din generală îi obligă să recurgă la acest sinonim oarecum livresc), tornadele, avalanşele, alunecările de teren şi ce se mai nimereşte sunt prezentate ca şi când s-ar întâmpla pentru prima oară. De unde şi entuziasmul ingenuu al celor care ne facilitează accesul în „inima evenimentelor”, cunoscuţi îndeobşte sub numele de reporteri speciali. Ei sunt cavalerii micilor apocalipse. Nu au cai, ci care de transmisie, nu au goarne, ci microfoane. În care zbiară, ţipa, bocesc empatic şi, în general, fac exces de cabotinism. Cum nimeni nu prea remarcă astea, se spune despre ei că au talent.

Specia proliferează dupa un pattern brevetat în antichitate de Hydra din Lerna (google search is now allowed). E un proces firesc, fiindcă timpurile despre care se ştie că mereu sunt cele de pe urmă îl impun. În concluzie, când Mielul va rupe una din cele şapte peceţi sau când Arhanghelul Gavril va anunţa căderea Babilonului fiţi siguri ca aveţi un televizor în preajma, musai pe un canal de ştiri. Ediţii speciale, breaking news-uri, Dumnezeu (în spiritul deontologiei, poate chiar şi Satana) live, la ore de maximă audienţă, people meter-ele să reziste, că în rest nimic nu va scăpa...

Chiar şi după ce totul va fi trecut prin foc şi s(c)abie şi „un cer nou şi un pamant nou” vor fi, m-aştept ca prin nu ştiu ce nefericit miracol, undeva în măruntaiele vreunui munte, într-o peşteră, un televizor va supravieţui şi va continua să transmită ceva de genul „Adevărata Apocalipsă şi adevărata venire a lui Isus Hristos pe pământ numai la Dan Diaconescu Direct. Acum şi în reluare”.

Screenshot from Coeurs (dir. Alain Resnais/2006)
Puricii vor fi o chestiune de timp. Sau revoluţie!

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

"Four is what...?" (59) [Harry Dean Stanton: Partly Fiction]

„I was a loner all my life.”
Do you think you give something away by talking about yourself?, îl întreabă Sophie Huber, tipa care îi ia frânturi de viaţă încercând să le aducă sub lentilele măritoare ale unui documentar. Harry Dean Stanton, căci el este intervievatul, tace. Pauza durează câteva secunde. La capătul ei, Blue Bayou. O melodie pe care Stanton o interpretează a capella. De altfel, cam asta face el în tot filmul: cântă şi tace. Şi spune mai multe când cântă şi când tace. Tăcerile vin din adâncul unei fiinţe ce şi-a făcut din ura de sine combustibil pentru a merge mai departe. Echipat cu un sonar pentru cei ce se urăsc pe sine, Stanton a avut un dar straniu de a decodifica şi intensifica ura de sine în ceilalţi - i-a dat formă, i-a dat glas, i-a trasat graniţele.

Între răspunsuri se aştern paranteze largi de linişte. Cum observă şi David Lynch, prezent la unul dintre dialoguri, actorul Harry Dean Stanton trebuie căutat în aceste paranteze. Pentru că acolo e şi omul. Wim Wenders desăvârşeşte corolarul: Great actors use their lives in their art. Iar Stanton va întări afirmaţiile ambilor când, la întrebarea „ce sfat i-aţi da unui actor tânăr”, răspunde fără să respire: Play yourself.

Harry Dean Stanton e o fiinţă fascinată de linişte. În plimbările (by car) făcute alături de Huber pe Santa Monica Boulevard şi pe Mullholand East, întreabă de câteva ori: Do I have any lines? I don’t want any lines. How about doing nothing? How about silence? Şi este destulă în acest film. La adăpostul ei, camera din mâinile lui Seamus McGarvey (The Hours, Atonement, We Need to Talk About Kevin, The Avengers) îi studiază chipul şi felul în care NU vorbeşte. Detaliile astea devin esenţiale când cântă, hituri country, în special. Versurile şi muzica îi luminează faţa, ochii îi strălucesc. Vocea îi devine de fiecare dată o cutie de rezonanţă a unei epoci în care actorii era musai să poată duce la capăt, pe cont propriu, o melodie.

Nu e nimic glorificator sau demistificator în documentarul de faţă şi asta pentru că personajul investigat nu are nimic din aura unui star. O spune şi el, într-o discuţie cu Kris Kristofferson, cel pe care l-a făcut actor fără ca acesta să-şi dorească înadins asta: I've avoided the success artfully. Şi probabil că dacă n-ar fi fost Wenders şi Paris, Texas, film în care va avea primul rol principal după ce vreme de 20 de ani jucase doar „secundari”, ar fi rămas până la final în conul de umbră pe care şi l-a dorit şi cultivat cu cerbicie.

Screenshots from Harry Dean Stanton: Partly Fiction (dir. Sophie Huber/2012)
După ce interpretează Blue Eyes Crying in the Rain al lui Willie Nelson, acompaniat de muzicuţă şi de un chitarist ce va rămâne tot timpul off camera, Stanton îşi mai dezleagă niţel limba.
- That’s Rebecca’s (de Mornay) favorite song. I left her crying in the rain once, şi soarbe cu zgomot dintr-o imensă ceaşcă cu cafea, mare cât o piscină.
- What did you do?, se aude vocea întrebătoare, un timbru plat şi egal cu el însuşi. Plus ceva accent nemţesc (Huber e elveţiancă).
- Huh? Pare că n-a auzit întrebarea, deşi privirea lui lasă să se întrevadă că mai degrabă n-a vrut s-o audă. 
- What did you do, reia timbrul metalic întrebarea.
- I don’t know. A lot of things. I did many things, şi soarbe iar din ceaşca-piscină. 
- How long were you together? Huber nu-şi poate modula vocea, aşa că vorbele ţâşnesc parcă de pe buzele unui anchetator.
- About a year and a half, vine resemnat răspunsul. 
- And did you live together? 
- Yeah! She lived up here. 
- And then what happened? 
- She left with Tom Cruise. Zâmbeşte trist. Apoi începe să râdă. Dacă nu ştii întâmplarea, prima impresie e că glumeşte. Că ţi-a întins o cursă în care ai căzut ca un şoricel fără experienţă. Că te-a făcut din vorbe şi din mimică. Dar nu glumeşte. Dezvoltă.
 - I got her in a movie with Tom Cruise and she ended up with Tom. For two years. Risky Business. Râde din nou, dar fără tragere de inimă. Not a happy title. Negrul adânc al cafelei devine încă o dată refugiul ideal.
- How did you feel about that? Deloc inspirată întebare, căci Stanton se eschivează din nou. Evocarea acestor întâmplări îndepărtate pare că-l enervează. Implacabil, întrebarea se repetă. Vine şi răspunsul de data asta:
- I didn’t realized how attached I was to her. Râde iar. Un râs scurt, de reglaj, pentru a alunga stânjeneala ce l-a cuprins făcând astfel de mărturisiri. Total nepotrivite pentru un bărbat dur ca el. Dar un bărbat ca el acceptă şi situaţia asta la pachet cu efectele de-atunci: 
- I was heartbroken. Priveşte fotografiile de pe pereţi. Ale lui. Ale ei. Ale lor. Şi continuă: Everybody evolves in their own way. There’s no answer to it

După altă pauză, ceva mai lungă ca pentru a-şi aduna gândurile şi a-şi izola, din nou, amintirile, adaugă: Go out and drink and look for the women: that was my lifestyle. A womanizer. It’s all a movie. Including this conversation. Nobody knows the ending. 

Şi n-am să vi-l spun nici eu!

Eu mai adaug doar două amănunte aflate de la el:
* Despre rolul refuzat din Blue Velvet (rol interpretat, după cum se ştie, de Dennis Hopper): I didn’t want to deal with those emotions.
* Despre Montgomery Clift: He was the most truthful of all (American) actors.

P.S.: Stanton are 88 de ani şi continuă să apară în filme. Le-a pierdut deja şirul. IMDB zice că ar fi 192 (de toate felurile), însă lui Lynch îi spune că-s mai multe: 200, 250 maybe. I dunno, I lost count a long time ago. Nici un Oscar, dacă are vreo relevanţă asta, şi nici măcar o nominalizare!

joi, 13 noiembrie 2014

Cvasimilitudini II.1 [Gory Divas]

Poate ceva mai picturală la Refn această scenă a morţii subite...

Screenshot from Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/2013)

Screenshot from Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/2014)

 The weapon of choice (pour la beauté du geste et, y compris, la symétrie):