V-am mai zis pe-aici, pe undeva, că nu-i tocmai civilizat să laşi baltă genericele de final, să-ţi iei ţoalele în grabă de parcă ar fi descins poliţia în sală şi să orbecăi spre ieşire înainte ca luminile să se aprindă? V-am zis! Ei bine, când vezi filmul acasă, în fotoliul şi-n papucii tăi, vorba cuiva, lucrurile se schimbă pentru că ai vreme să le urmăreşti curgerea în tihnă. Sau ar trebui să ai. Ţine de un minim respect. Chiar aşa: v-aţi gândit vreodată ce volum imens de muncă implică realizarea lor? You'd better!
Personal sunt un fan ireductibil al genericelor, indiferent că-s de început sau de final. Apropo de primele: din dorinţa de a vârî spectatorul din prima secundă în inima acţiunii, studiourile americane, mai ales ele, cele care pe vremuri creau adevărate art works din title credits, Saul Bass fiind regele neîncoronat al acestor artişti, tind în vremurile din urmă să le comaseze cu cele de final, când de obicei, aşa cum vă spuneam şi cum sigur aţi remarcat şi voi, lumea fie ţâşneşte din sală ca din blocstarturi, fie dă stop player-ului fără nici o remuşcare. E păcat, dar se pare că ăsta e trendul, iar consumatorul e tot mai necruţător.
Personal sunt un fan ireductibil al genericelor, indiferent că-s de început sau de final. Apropo de primele: din dorinţa de a vârî spectatorul din prima secundă în inima acţiunii, studiourile americane, mai ales ele, cele care pe vremuri creau adevărate art works din title credits, Saul Bass fiind regele neîncoronat al acestor artişti, tind în vremurile din urmă să le comaseze cu cele de final, când de obicei, aşa cum vă spuneam şi cum sigur aţi remarcat şi voi, lumea fie ţâşneşte din sală ca din blocstarturi, fie dă stop player-ului fără nici o remuşcare. E păcat, dar se pare că ăsta e trendul, iar consumatorul e tot mai necruţător.
Ca să n-o mai lungesc: personal nu caut doar români prin lăstărişul acela ocupaţional-onomastic, ci şi alte lucruri. Referinţe literare, easter eggs, disclaimere ghiduşe, piese din coloana sonoră etc., însă dintre toate ceea ce mă minunează necontenit sunt numele companiilor producătoare. E un întreg arsenal de creativitate pus la lucru acolo şi nu în ultimul rând o risipă, creativă şi aceasta, de cultură cinematografică (după cum veţi afla chiar din acest episod şi din cele ce vor urma). Sigur, cultura respectivă e necesară şi de partea cealaltă a ecranului, pentru că altfel sunt mai greu de identificat racordurile şi micile răvaşe strecurate de cele mai multe ori cu litere mici-mici, purici albi înecaţi în cerneala negru-petrol a genericelor.
Să luăm de-un exemplu Five Continents Imports, compania ce deţine drepturile de autor pentru Haywire, un film de Soderbergh cu alură de thriller 70-ist, old school deci, adică aşa cum se tot străduieşte el să facă fără a-i ieşi întotdeauna. Apare fix la sfârşitul-sfârşitului, pe ultima filă de generic, cum ar veni, prin urmare e un fel de gratificaţie pentru răbdători. Filmul nu-i cine ştie, e mai mult wishful thinking-ul de el, dar intenţia iniţială şi gestul din urmă rămân şi se punctează. Din simplul motiv că acest Five Continents Imports nu-i nimic altceva decât fix numele codat, de acoperire, pentru CIA, în mult mai celebrul şi mai reuşitul Three Days of the Condor din anul, ce să vezi?, 1975, şi în regia lui Sydney Pollack. Cu Robert Redford, Cliff Robertson şi minunata Faye Dunaway ca nadă, momeală, femme fatale, spuneţi-i cum doriţi, că nu veţi greşi nicicum!
Bref: întotdeauna merită stat până la capăt... Măcar de 5 ori din 10. Ar fi un scor decent.
