Caro diario (01/4/25) [53] aka (fals) Jurnal de aprilie aka Enchanted April

Crème de la crème: Best films of 2013 (by Cinesseur)

Funia a ajuns la par şi ierarhia asta sau ce-o fi ea la o formă finală. Am avut de furcă nu glumă, baza de selecţie fiind parcă mai mare ca niciodată. Partea bună e că am avut de unde alege, partea proastă a părţii bune e că oricât m-am străduit, tot au rămas titluri pe dinafară.

Asupra unui singur lucru nu am avut nici un fel de dubiu: locul I. 

S-a impus de la sine. N-a fost nevoie să stau în cumpănă şi să cântăresc sau să-l compar cu potenţialii contracandidaţi. Pur şi simplu a fost... simplu. De domeniul evidenţei. Atât am avut să vă zic. 

Menţiuni speciale

* L'étrange couleur des larmes de ton corps (dir. Hélène Cattet & Bruno Forzani/Belgia+Franţa+Luxemburg/2013)

Oare ar putea răspunde la numele de film această arătare ciudată? Abia de se încheagă ca poveste, dar asta pentru că e meta-poveste ce seamănă cu un vis sub imperiul febrei. Să fie un omagiu adus cinema-ului? Desigur, convențiile genului sunt acolo, mă refer la giallo şi derivaţii săi, dar mai mult prin referinţe schiţate, săgeţi trimise spre clasici. Fulci, Argento, hai şi De Palma, deşi el este din altă ligă, tustrei sunt convocaţi la apel. Dar e oare suficent pentru a-l eticheta ca atare?

Nu ştiu, dar ce pot spune cu siguranţă e că acest caleidoscop de imagini freudiene, sunete discordante, deliruri cromatice și teme muzicale savant reciclate (Nicolai, Morricone etc.) are darul de a hărţui publicul, testându-i continuu așteptările. Sunt doar două variante: spectatorul fie va rezista stoic asaltului, fie va ceda împăcat în faţa iureşului desfăşurat pe toate fronturile. Surrender your ego, be free, be free, nu? Totuşi, în ciuda genre-bending-ului manifest, dacă ar fi să-l compar cu ceva cât de cât apropiat, aş alege Holy Motors.

 
* Blue Caprice (dir. Alexandre Moors/SUA/2013)

* Only Lovers Left Alive (dir. Jim Jarmusch/UK+Germania+Franţa+Cipru+SUA/2013)

* Ain't Them Bodies Saints (dir. David Lowery/SUA/2013)

***************************************************

15. The Spectacular Now (dir. James Ponsoldt/SUA/2013)
I-aş zice şi The Perks of Being a Wallflower al acestui an. O privire lucidă asupra vârstei (mentale, îndeosebi) de interval: ieşirea din lăstărişul adolescenţei şi intrarea în pădurea deasă a maturităţii.

14. The Grandmaster (dir. Wong Kar Wai/Hong Kong+China/2013)
WKW nu mai e ce era odată, însă fiecare film al său are acel savoir faire care-l salvează de la grabnica uitare. Pointless to say probably: ca de obicei, imaginea e un regal!

13. Computer Chess (dir. Andrew Bujalski/SUA/2013)
Unul dintre inventatorii mumblecore-ului (What's more indie than indie? Mumblecore!), aici într-un detour relativ mainstream pe teritoriul comediei absurd-lynchiene. Chess against the (time)machine, tras pe video, în format 4:3. Nerd-gasm, vorba aia.

12. Museum Hours (dir. Jem Cohen/Austria+SUA/2012)
Viena, prin ochii unei canadience a cărei călăuză prin metropola austriacă e un gardian în Kunsthistorisches Art Museum, un domn în vârstă, bonom şi spilcuit care îşi reconsideră cu acest prilej relaţia cu oraşul, cu urbanitatea cotidiană ce tinde să treacă neobservabilă. Nu e Viena din clipurile de promovare, nici cea din ghidurile turistice clasice, ci o capitală mai curând cenuşie, lăturalnică, privită cu candoarea străinului ce descoperă un miracol la fiecare colţ de stradă (fie şi sub forma unei suliţe pictate în alb şi roşu) şi filmată deliberat în maniera unui amator atras de porumbei, alei mărginaşe, frunze uscate şi, în general, de ce cele mai banale contraste şi reflexii. 

În aceeaşi măsură, e şi o fascinantă călătorie printre tablourile expuse în muzeu, văzute prin ochii vizitatorilor, ai angajaţilor şi nu în ultimul rând, ai gardianului cu voce melodioasă (Bobby Sommer) şi imaginaţie uneori îndrăzneaţă, care-şi petrece orele de serviciu căutând oddities în picturile lui Breuegel sau Bosch.

11. Câinele japonez (dir. Tudor Cristian Jurgiu/România/2013)
Lungmetraj de debut construit în jurul unui personaj nu prea vorbăreţ (Rebengiuc), lovit de ape la fel ca tipul din filmul de la poziţia a zecea. Spre deosebire de acesta, el rămâne fără casă din cauza inundaţiilor, iar lupta pe care o dă e mai mult cu el însuşi.

10. All Is Lost (dir. J.C. Chandor/SUA/2013)
Acesta chiar e un film într-un singur personaj (Redford), fără dialoguri sau jurnal citit din off când ţi-e lumea mai dragă, fără artificii inutile. Om şi ocean, atât, într-o disproporţionată luptă care pe care. Decizie hipercorectă din partea regizorului: mai multă vorbărie ar fi însemnat un balast inutil, adică exact ceea ce se petrece în Gravity, unde mai puţină logore ar fi fost, fără îndoială, un avantaj.

9. Nebraska (dir. Alexander Payne/SUA/2013)
Road movie cu vână existenţialistă, o ipostaziere tandră şi ironic-meditativă a unei Americi despre care „jucătorii” la loteria vizelor n-au nici cea mai vagă idee. Că dacă ar avea, s-ar mai gândi o dată. Bruce Dern e monumental în rolul unui bătrân încăpăţânat şi aproape ramolit care-şi convinge fiul să-i ducă la îndeplinire o ultimă idee fixă: ridicarea unui iluzoriu premiu de 1 milion de dolari (câştigat la ceva loterie fantomă). Revelaţia vine, însă, din partea doamnei June Squibb, actriţă cu care Payne a mai colaborat în About Schmidt. Acolo nu i-a oferit o partitură prea generoasă, în schimb s-a revanşat acum, dându-i ocazia de a fura literalmente prim-planul ori de câte ori apare.  [review done in progress]

8. Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/Coreea de Sud/2013)
Un film intimist despre vulnerabilitate la o vârstă la care orice e posibil, dar nimic nu e mai sigur decât eşecul. Jane Birkin are o scurtă apariţie, o prezenţă totalmente neaşteptată şi eminamente reconfortantă.

7. Upstream Color (dir. Shane Carruth/SUA/2013)

Un SF cu accente light horror, demn de Cronenberg (senior) ca abordare tematică, transpus vizual în termenii poeticii lui Malick. Fără să exagerez cu analogiile, sunt tentat să afirm că filmul ăsta e versiunea cinematografică a Ritualului primăverii de Stravinski. De asemenea, un SF modulat când pe notele joase, când pe cele înalte ale descrierii naturii umane în toată splendoarea şi urâţenia ei, construit înadins să bruscheze falsul confort al dinainte ştiutului şi să problematizeze pe teme care încă par basme (furtul de identitate prin metode ce eludează arcanele legislative). O experienţă senzorială intensă şi tulburătoare, filmul lui Carruth (al doilea, primul a fost... Primer, pentru cei ce nu ştiu de unde să-l ia) ar putea schimba regulile cinema-ului narativ dacă va găsi suficienţi adepţi. Sau susţinători.

6. The Congress (dir. Ari Folman/Israel+Germania+Polonia+Luxemburg+Franţa+Belgia/2013)

O scrisoare de dragoste pentru Robin Wright (şi prin extensie actorului şi artei sale) inspirată de romanul lui Stanislaw Lem. The Congress is the ultimate mash up: cinema clasic + animaţie + futurologie. Minunat, inovator, subversiv. 

5. Before Midnight (dir. Richard Linklater/SUA/2013)

4. The Counselor (dir. Ridley Scott/SUA/2013)

Nu e un crowd pleaser şi nici convenţional nu e. Ba mai mult, în raport cu standardele comerciale impuse în mod curent de marile studiouri se poziţionează la polul opus. Până şi concesia pe care destule neo-noir-uri o mai fac pentru a combate crisparea ce pune stăpânire pe un public obişnuit cu alt mod de operare (a se vedea, de ex., rezolvarea customer oriented din Body Heat-ul lui Lawrence Kasdan, de pildă, dar nu numai acolo) se transformă aici, subtil, într-o caricatură. Culmea, inclusiv o parte din criticărimea scrobită s-a ofuscat din cauza acestei abateri de la norme!

Dacă adăugăm lipsa de compasiune faţă de personaje (preponderent luzări care, într-un roman poliţist cu Phil Marlowe, mor la paginile 76 sau 83 şi nimeni nu îi plânge), cruzimea explicită şi omniprezenţa senzaţiei de fatalitate, se conturează destul de limpede o formulă ce poate justifica receptarea ultradivizată de care a avut parte The Counselor. Reacţiile negative sunt generate, paradoxal, de calitatea specială, nehollywoodiană, a scriiturii lui Cormac McCarthy, total şi-n mod fericit ruptă de tipare sau de feedback-ul focus-grupurilor de consumatori. Ba mai mult, străbătută şi de o blândă afecţiune pentru trecutul glorios al unor genuri cândva în vogă.

E adevărat şi următorul aspect: dacă filmul lui Scott e failibil pe undeva, atunci responsabilitatea în sensul ăsta aparţine tot scriiturii, căreia i se pun în spate predispoziţia celor ce se perindă prin cadru pentru vorbitul în pilde, gratuitatea blasfemiilor la care se dedă din calcul, nu din convingere, personajul diabolic nr. 1 (o doamnă malefică, desigur, pe nume... Malkina), clişeizatul binom curvă/femeie virtuoasă reprezentat aici de Malkina (Cameron Diaz) şi Laura (Penelope Cruz), inversat în raport cu imaginarul clasic doar prin... schimbarea culorii părului etc. Şi dacă tot am pomenit-o pe Diaz, în jocul ei se simte mersul la sigur, ceea ce nu o face întotdeauna convingătoare. Dar acestea sunt pricini de poticnire, nimic mai mult.

Dincolo de ele, pentru cei ce vor să vadă, The Counselor rămâne specia rară de film ce-şi croieşte o identitate mai ales din absenţe: teza sa esenţială e explorată nu prin tradiţionala naraţiune a ispăşirii, ci prin lipsa ei, printr-o disperare oglindită în cele mai crude forme ale sale. Aşa se face că, deşi întreaga construcţie epică evocă tragedia clasică, solemnitatea tragediei este luată mai mereu în răspăr, dovadă că ostilităţile se termină băşcălios-simetric pe ritmurile latino optimiste pe care încep. Chiar dacă aparent îl subminează, The Counselor înseamnă un serviciu adus noir-ului, redând formulei demnitatea, tonul ireverenţios şi frica atavică pe care le vehicula odată.

Alianţe fericite de acest fel se întâmplă când un prozator pur sânge şi un cineast cu pedigree primesc mână liberă şi sunt lăsaţi să-şi facă treaba până la sfârşit. Apreciez şi apăr oricând genul ăsta de libertate acordată unui cineast, girul financiar menţinut până la capăt pentru un proiect atipic, în comparaţie cu finanţarea fariseică a unor superproducţii sclifosite, care, sanchi!, ar duce pe noi culmi de civilizaţie şi progres cinematograful popular cu spoială quality. Din fericire, quality e ce fac McCarthy şi Scott, nu musiu Cuarón în Gravity.

3. Frances Ha (dir. Noah Baumbach/SUA/2012) 

2. Ex aequo: Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/Danemarca+Thailanda+SUA+Suedia/2013) & Inside Llewyn Davis (dir. Ethan & Joel Coen/SUA/2013)

fotomontaj: moa

 1. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italia+Franţa/2013)

Apropo de Revelioanele tip Gatsby style: organizarea lor prin România, de la Palatul Parlamentului la nu ştiu ce fostă Casă Judeţeană de Cultură, e încă o dovadă de mimetism de neam prost, meltenism şi, cum altfel?, incultură cinematografică. Însă li se potriveşte tuturor, asta e cert: organizatorilor, invitaţilor, doritorilor rămaşi pe la uşi etc. Dacă aş fi avut un job în zona asta, aş fi optat pentru sindrofia din filmul lui Sorrentino. Decadenţă, rafinament, stil & more, toate sunt acolo, în caz că vrei să ţinteşti spre ele cu adevărat. Or party-urile gatsbiene de la noi n-au nici o treabă cu astea! Rostul lor, dincolo de acela de imitaţie adibas, e să reflecte parvenitismul, ţopenia şi, în cel mai bun caz, snobismul.

La mulţi ani, tuturor!

***
Later edit: Aşa e, To the Wonder n-a prins lista, dar pe listă sunt cel puţin două filme ce-i sunt îndatorate lui Malick până peste cap.

A expira înseamnă a muri puțin

Subtitlu: 19 years after (or before?)

 

„Somewhere, somehow everything comes with an expiry date. Swordfish expires. Meat sauce will expire. Even Glad Wrap will expire. I wonder if there's anything in the world that won't expire?” [Takeshi Kaneshiro (Cop 223) în Chungking Express, dir. Wong Kar Wai/1994))

Întrebarea e retorică. Nu există ceva care să nu expire. Totul, dar absolut totul, expiră. Chiar şi aerul expiră (glumind calamburistic, de-aia şi există formularea aer expirat, nu?), mărturie stând şi acest cadru, printre ultimele din Heat. Frânturile de abur, ce ies din pieptul unui De Niro muribund şi se topesc în atmosfera electrică, brăzdată de lumini fragmentare, despre asta dau seamă: nimic nu are termen de garanţie nelimitat.

P.S.: Post inspirat de o declaraţie (naivă) făcută recent de Alain Delon: „Nu Îl voi lăsa pe Dumnezeu să aleagă ziua morţii mele”. Se vede că nu a citit Scriptura cu luare aminte! Mă rog, nu era musai, putea să vadă 21 Grams unde apare citatul din imagine, relevant în discuţie pentru orice credincios, dar mă gândesc că Scriptura-i era mai accesibilă.

Berlinalles gute (IV): The Grandmaster (de Wong Kar Wai)

Acum că lucrurile sunt clare, iar Berlinala 2013 e filă de istorie, una în care un film românesc şi-a câştigat o poziţie privilegiată - repet pentru cei care au deschis laptopurile/tabletele mai târziu: Poziţia copilului de C.P. Netzer a primit Ursul de Aur - ne putem vedea liniştiţi de treburile noastre şi de filme care au făcut mai puţine valuri chiar dacă sunt semnate de somităţi precum Wong Kar Wai, Gus van Sant sau Steven Soderbergh! Să luăm, de pildă, The Grandmaster, come back-ul lui WKW, proiectat chiar în deschiderea festivalului, dar în afara competiţiei, regizorul fiind şi preşedintele juriului! A fost aşteptat şi primit cu surle şi trâmbiţe pentru a fi tratat post festum cu suliţe critice, trâmbe şi priviri strâmbe... 

- credit imagini: The Grandmaster (fb page) -

Iată ce au notat (cu multă gentileţe, totuşi!) Simon Born şi Dennis Vetter, trimişii Negativ-Film la festival (ca de obicei, traducerea din germană şi adaptarea, Ciprian David):

«În scris, explică Ip Man, Kung Fu se compune din două grafeme: unul e vertical, celălalt orizontal. Pierzi la pământ şi câştigi în picioare. Pe cât de simplă şi concisă e filosofia lui, pe atât de minuţios e transpusă vizual în filmul lui Wong Kar Wai. Imagini bidimensionale, montate în succesiuni rapide, o sumedenie de close-up-uri supraimprimate pe fundaluri pierdute în ceaţă, lipsite de contur sau de culoare. Chipuri, mâini şi picioare sunt prinse într-un dans ritmat de mişcările fine din Kung Fu. Ne dăm seama destul de repede că The Grandmaster are un aer clasic şi că e mult mai previzibil decât eposul wu-xia Ashes of Time. 

Un pic mai la vale remarcăm că alături de cele două componente ale filosofei lui Ip Man mai există una, probabil cea mai importantă: temporalitatea. Între noi fie vorba, nu există cadru care să nu fie în slow motion sau care să nu conţină timpi morţi! Totuşi, la nivel stilistic, repertoriul e deja cunoscut din celelalte filme ale lui Wong Kar Wai şi destul de redus, chestiune care denotă o abordare oarecum neinspirată a timpului. Protagoniştii funcţionează ca nişte actori care îşi amintesc fizic un episod istoric alterat de trecerea timpului, servit uneori în blocuri mai mult sau mai putin coerente din punct de vedere al conţinutului şi presărat cu fraze filosofice scoase parcă din fortune cookies. Mai mult, totul stă sub semnul predestinării: nu există luptă în film al cărei deznodământ să nu fie pecetluit dinainte!

În loc de a ne transporta în trecut (ca şi cum acesta s-ar derula în faţa ochilor noştri ca prezent) The Grandmaster ne oferă trecutul, redus din punct de vedere al conţinutului şi servit în imagini copleşitoare, dar la rece, în prezent. Ar putea suna dur, însă Wong Kar Wai, el însuşi un Maestru pentru câteva cohorte de cineaşti, nu are sau a pierdut sensul prezentului. Astfel ar putea fi rezumat modul în care acest film a fost primit de criticii germani.

Prin alte părţi, lucrurile stau altfel: „Venturing into fresh creative terrain without relinquishing his familiar themes and stylistic flourishes, Hong Kong auteur Wong Kar Wai exceeds expectations with THE GRANDMASTER, fashioning a 1930s action saga into a refined piece of commercial filmmaking. Boasting one of the most propulsive yet ethereal realizations of authentic martial arts onscreen, as well as a merging of physicality and philosophy not attained in Chinese cinema since King Hu’s masterpieces, the hotly anticipated pic is sure to win new converts from the genre camp. Wong’s Eurocentric arthouse disciples, however, may not be completely in tune with the film’s more traditional storytelling and occasionally long-winded technical exposition.“ (Maggie Lee/Variety)

Pentru a nu relua cu alte cuvinte ce au spus alţii, ce ziceţi de această analogie: Wong Kar Wai este un Tim Burton asiatic. O comparaţie care, la prima vedere, pare trasă de păr (luând în considerare background-ul şi playground-ul lor). Totuşi, felul lor de a privi lumea, de a căuta şi de a găsi o identitate mizând pe opulenţa imaginii, resemnificarea individualităţii şi a originalităţii în ultimă instanţă, sunt elemente care îi apropie.

Ambii regizori operează cu o gramatică vizuală a citatelor, a ironiei, a neconcordanţelor şi a codării multiple a imaginilor. Ansambluri de semne din cinema, televiziune, publicitate etc. formează un câmp de tensiune între prezent şi trecut şi ne povestesc despre singurătate, alienare sau dragoste. Pe lângă look-ul eclatant un rol important îl are şi colaborarea repetată cu aceiaşi actori (Johnny Depp/Tony Leung) sau compozitori (Danny Elfman/Frankie Chan, Shigeru Umebayashi) [şi parţial, directori de imagine: Philippe Rousselot/Christopher Doyle - s.m.].

Şi totuşi, pe cât de asemănătoare mijloacele, pe atât de diferite rezultatele. Personajele lui Wong Kar Wai transcend spaţiu, timp şi conştiinţă în căutarea unei identităţi a Hong-Kong-ului, undeva în fricţiunea dintre modernitate, vest şi est, avangardă şi mainstream. Burton, pe de altă parte, îşi plasează personajele în conflict cu societatea, dar întoarce rolurile clasice pe dos: binele devine rău, normalul anormal ş.a.m.d. Ambii regizori optează pentru vizual pentru a-şi expune tezele şi ambii refuză obiectivitatea sau spaţiile neutre. Ce oferă în schimb sunt stările generate de imagini (prin mişcarea camerei, prin ton, prin culori sau decoruri).

The Grandmaster trădează o anumită oboseală artistică a autorului său (vizbilă, de altfel, şi la Burton). Ceea ce era considerat iconoclast în operele lor e acum rutină, elementul-surpriză s-a transformat într-o carte de vizită a previzibilului. Lumile lor aparte au devenit de mult ale noastre. Şi, în timp ce ambii îşi împodobesc construcţiile cu brizbrizuri digitale, noi ne plictisim. Caz clasic de efect pervers: urmărirea consecventă a unui vizionarism cinematic insular le-a transformat identitatea artistică în temniţă. Şi fiindcă în exterior nu există scăpare, amândoi au încercat să evadeze spre înlăuntru, în propria fantezie, prin suprastilizarea esteticii.

La fel ca Alice in Wonderland sau Dark Shadows, nici The Grandmaster nu a avut vreo şansă în faţa criticilor. Nu pentru că amprenta autorilor e prea vagă, ci tocmai pentru că e prea abundentă. O teză probabil nu prea optimistă, dar care lasă speranţa unei implozii, a unui nou început, cândva!»

Lexicon Wong Kar Wai (9)

Maggie Cheung (his muse) in As Tears Go By (1988). This is Wong Kar Wai's debut feature: a visceral, idiosyncratic gangster film inspired by Martin Scorsese's Mean Streets.

Lexicon Wong Kar Wai (8)

„I loved the cinema as a child. The attraction was that I could always lose myself in that re-created world: to cry, to laugh, to get angry, to feel deprived - and I enjoyed those feelings tremendously. I really do not think it matters much if my films are critically well-received or not. What is essential is that I want my audience to leave the cinema having enjoyed the film, and that means the whole world to me. What cinema has offered me, I dearly wish to pass it on to others.” (Wong Kar Wai în making of-ul filmului Days of Being Wild)

„I hoped to make the picture in black and white and I wanted the light to be very weak, without contrast, as in the paintings of Edward Hopper.” (Wong Kar Wai)

Lexicon Wong Kar Wai (7)

On board every flight, there's one stewardess you long to seduce. 

(screenshot from Chungking Express/1994)

P.S.: Generalizarea e forţată, evident. Şi falsă! Dacă n-ar fi WKW autorul ei ar merita atacată din tot felul de unghiuri. De exemplu, eu, astăzi, pe traseul Bucureşti-Zurich-Berlin, nu am simţit nici o clipă pornirea asta. Din n motive.

Lexicon Wong Kar Wai (6)

Screenshots from In the Mood for Love (2000)

Alte gânduri despre aceeaşi obsesie

E genul de film pe care-l pot numi fotografic. Un amestec zănatec-savant de cadre still life care, privite decontextualizat, funcţionează oricând ca imagini cu identitate proprie (un şlap albastru plutind pe un luciu de apă ce acoperă gresia cărămizie, un neon pâlpăind pe spinarea unui cer difuz-metilic, o pereche de sandale albe într-o cameră de hotel învăluită într-o lumină albăstrie, o cutie de conserve cu sardine în ulei abandonată în mijlocul străzii şi tivită cu picături de ploaie) şi cadre fluide, în care, din când în când, unele personaje "înţepenesc" (în timp şi spaţiu), în vreme ce lumea din jurul lor se mişcă ba în slow motion, parcă descompunându-se, ba pe fast forward.

Orice altă soluţie, orice altă opţiune în materie de coregrafie vizuală ar fi fost caducă. Christopher Doyle (ajutat de Keung Lau Wai) a înţeles perfect că numai aşa poate fi surprins pulsul trepidant al unui hibrid socio-cultural în plină explozie economică la acea vreme: Hong Kong-ul. De-asta Chungking Express nu e la fel de "aşezat" ca In the Mood for Love, de pildă, unde totul duce cu gândul la fineţea unei manevre chirurgicale. Aici avem de-a face cu o entropie stilistică desăvârşită, setting-ul e abraziv, MTV-ist şi poetic prin definiţie. O definiţie potenţată de vocea din off a personajelor (trademark WKW!), lentilă dramatică inserată în inima unui furnicar de sentimente, iluzii şi speranţe. De coloana sonoră, nec plus ultra, nu mai spun nimic. Adicţie pură!

Lexicon Wong Kar Wai (5)

All memories are traces of tears.

*Screenshot from 2046 (2004)*

Lexicon Wong Kar Wai (4)

Screenshot from Fallen Angels (1995)

Lexicon Wong Kar Wai (3)

Deoarece platforma oamenilor muncii şi nemuncii, am numit aici blogger.com, a avut zilele trecute accese prelungite de turbulenţă, postul pe care-l reiau acum a fost rătăcit precum bagajele şi rătăcit a rămas. Prin urmare, am decis să nu mai aştept reparaţiile platformei (ale mele morale, ale ei fizice) şi trec la fapte. So to speak!

Screenshots from Chungking Express (1994)

Lexicon Wong Kar Wai (2)

Screenshots from In the Mood For Love (dir. Wong Kar Wai/2000)

Lexicon Wong Kar Wai (1)

Screenshot from 2046 (2004)

He('s) Qiwu(vu)

Când ai de gând să schimbi headerul cu Chivu?, mă admonestează galeș, la telefon, cel mai cinefil prieten al meu. Chivu? Care Chivu??? Nu pricep unde bați, răspund eu, ușor dezorientat. Cum care Chivu, bătrâne? E la tine pe blog. Păi ce facem aici? Ori suntem cinesseuri ori nu mai suntem... :))))

Pauză de respirație, raționare accelerată și... gata! Am prins omofonia și reacționez: Vrei să zici He Qiwu, Cop 223 adică. Mare pișicher poți fi. De ce să-l schimb? Ce nu-ți place le el? Eh, nu e că nu-mi place, ziceam și eu așa, într-o doară! Apropo: am încercat să capturez și eu screenshotul ăla. No fuckin' way! Tu cum ai reușit? Ce să-i fi spus? Mai bine plusez cu încă unul... Hai, două! Mai ușor de prins, firește.

Screenshots from Chungking Express (dir. WKW, 1994)

Monday monologues (XVII)

I didn't open the letter. There are things that you need time to accept. After the manager left, I started talking to the beer bottles. «Disappointed?» «Not really.» «Go home and sleep. She's not coming.» She did indeed go to California that evening. It's just that it's the other California. That same evening, we were at two different Californias, separated by a time difference of 15 hours. It should be 11:00 a.m. now in California, USA. I wonder if she will remember that I have a date with her at 8:00 p.m. (Tony Leung as Cop 663 in Wong Kar Wai's most distinctive film, Chungking Express, 1994)

Special guest post/Chungking Express: tristeți, melancolii, chagrin

Pe 4 aprilie, după apariția acestui post, am primit un mesaj scurt de la Ad (la vremea aia tocmai îi descoperisem rafinatul și elegantul blog): "Super post-ul despre Chungking Express! Thanks, e unul dintre filmele mele fetish." Am mulțumit și am răspuns cam așa: "Daca vrei, poti scrie un guest post despre CE. As fi incantat, venind mai ales de la cineva care-l fetisizeaza..." După o zi a venit reacția: "Da, mi-ar placea sa scriu ceva despre CE - merci de oferta! Insa asta va fi mai spre vara, cand voi scapa de varii deadline-uri presante." Am fost de acord, firește.

Se pare ca Ad a scăpat de acele deadline-uri sau cel puțin așa sper, fiindcă mai spre vară e acum. Mai spre vară e chiar azi. Adică azi am primit textul despre care vorbeam atunci. Drept pentru care luna iulie începe cu un special guest post, right here, right now. Thanks, Ad. Once again! (Screenshot-urile au fost alese de autor. Le-a ales mai bine decât aș fi putut s-o fac eu.)

Iniţial existau trei poveşti scrise pentru a fi asamblate cu un fir subţirel de legătură între ele, în instalaţia narativă a lui Chungking Express, ne explică aproape didactic Quentin Tarantino aici. La fel ca în Pulp Fiction, adaugă el. Şi tot la fel ca acolo, cheia de citire a filmului se află în cinema-ul Noului Val francez.

Admit că asocierea făcută de QT m-a surprins sau poate mi s-a părut direct bizară. Adică tartorele american al pastişei şi al ironiei groase pe seama filmelor de categorie B - cu scenariile lor făcute pe modelul prozei de duzină sau „pulp”, ieftină şi menită să-ţi ia ochii precum o copertă de tabloid - îl citează drept influenţă pe maestrul asiatic al traducerii senzualităţii şi fineţurilor afective pe peliculă? Pe cel ce redă cu o nemaintâlnită tandreţe şi infinită eleganţă subiecte ce la Hollywood au devenit greu de tratat altfel decât prin frisoanele sexualizate ale unui obosit stil mainstream?

E drept că şi în Chungking Express există un miez de thriller - aluzii la o reţea de trafic de droguri, unde imigranţi nepalezi şi indieni din sordida zonă Chungking Mansions a Hong Kong-ului lucrează pe post de transportatori. E, însă, mai degrabă, un pretext şi trece rapid în umbră. Filmul lui Wong Kar Wai este, de fapt, centrat pe golul impalpabil lăsat în urmă de o despărţire dureroasă. Pe spaţiul fragmentat şi greu de încadrat al deziluziei, în căutarea unui echilibru în jocul alunecos dintre nostalgie şi depresie. Un spaţiu în care personajele încearcă să găsească un refugiu în rutină şi gesturi mici, să meargă cumva mai departe aşa schilodite afectiv cum sunt. Construindu-şi mici ritualuri fracționate, reproduse în secvenţe în care Wong Kar Wai experimentează cu maleabilitatea timpului, provocând prin aparentă juxtapunere noţiunile de slow motion şi fast forward.

Cele două story-uri care au ajuns în cele din urmă să formeze Chungking Express (al treilea a devenit... Fallen Angels) sunt despre două personaje ce suferă de câte o proaspăt produsă infirmitate afectivă. Doi poliţişti. Plasaţi în decorul nocturn al unui Hong Kong torid, pe lângă un fast food mignon numit Midnight Express. Totuși, dacă am zis mai sus trafic de droguri şi acum poliţişti, nu înseamnă că filmul construieşte conflicte mafiote de tradiţie tarantinescă. De fapt, la Wong Kar Wai memorabil e mai puţin modul în care se dezvoltă şi rezolvă plot-ul - cam şubred, de altfel, din cauza mărturisitei încropiri la repezeală (Chungking Express a fost scris, turnat şi editat între două sesiuni de lucru la Ashes of Time) -, cât secţiunile în care lentila camerei explorează feţele melancoliei, ale chagrin-ului ascuns în gesturi cotidiene. Survolând cu succes clişeele lacrimogene. Mă gândesc aici, de exemplu, la acribia cu care personajul din prima poveste colecţionează conserve de ananas cu data de expirare 1 mai. Pentru că pe ea o chema May şi îi plăcea să savureze gustul dulce al fructului. Pentru că ziua lui e pe 1 mai. Şi cum e hotărât că dacă până va cumpăra 30 de conserve nu o va avea înapoi pe May, înseamnă că relaţia lor e oficial expirată. Şi cum, finalmente, realizează că, în ochii ei, el nu valorează cu nimic mai mult decât o cutie cu ananas: delicioasă, dar cu o implacabilă dată de expirare.

Cu fineţe comparabilă e explorată tristeţea bine ascunsă şi în a doua poveste, unde personajul principal îşi descoperă într-o zi apartamentul inundat şi se întreabă: „Oare am lăsat robinetul deschis sau apartamentul varsă lacrimi? Am crezut mereu că va suporta bine plecarea ei, nu mă aşteptam să plângă atât."

La fel de captivante şi memorabile sunt personajele feminine construite aici de Wong Kar Wai (treaba asta reflectă mai clar de unde s-a inspirat Tarantino). De pildă, cel interpretat de Brigitte Lin, cu senzuala perucă blondă, trenciul de ploaie, tocurile cui şi ochelarii de soare, plus felul în care îşi aprinde ţigările, cu aerul uşor masculin al Gretei Garbo, sau cum îşi ascunde pistolul în poşetă cu asprimea Genei Rowlands în rolul Gloriei din filmul lui Cassavetes.

Sau Faye Wong, în rolul ei de „nimfetă” ce vizitează pe ascuns apartamentul omului iubit şi ascultă destul de tare California Dreaming pentru a nu-şi mai auzi gândurile. California Dreaming pe care nu o mai poţi asculta vreodată fără a reintra pentru o clipă în atmosfera din Chungking Express. 

P.S.: Sublinierea cu bold a acestui pasaj (Pe spaţiul fragmentat şi greu de încadrat al deziluziei, în căutarea unui echilibru în jocul alunecos dintre nostalgie şi depresie) îmi aparține. Chestiune de subiectivitate, ringing bells & butterflies primăvăratici.

About light, speed and style in Chungking Express

"When we're shooting the film these walls were all reflective. We never knew when sunlight would be available. Many people thought that the lighting was part of our style. In fact, it wasn't, we had no choice! So what we were forced to do has become a style." (Christopher Doyle)

"In this film we performed many tricks with speed. We could lenghten one second, we could make one centimetre very long or very short. This was what the story was about. (...) Making this film was like a liberation. Not only I felt this, the crew and the actors did as well. It was an inspiration, it was a new film-making experience. If you go to the basics, the film-making is very simple. You may have elaborate sets, props or production, but the process is the most important thing, it has to be enjoyable. When I see this film now, when I see Chungking Express, I don't watch the story, I reflect on the making of those scenes. I feel that it was a wonderful experience." (Wong Kar Wai)

(texts and screencaptures from the Chungking Express DVD feature - bonus material /Artificial Eye edition)