Funia a ajuns la par şi ierarhia asta sau ce-o fi ea la o formă finală. Am avut de furcă nu glumă, baza de selecţie fiind parcă mai mare ca niciodată. Partea bună e că am avut de unde alege, partea proastă a părţii bune e că oricât m-am străduit, tot au rămas titluri pe dinafară.
Asupra unui singur lucru nu am avut nici un fel de dubiu: locul I.
S-a impus de la sine. N-a fost nevoie să stau în cumpănă şi să cântăresc sau să-l compar cu potenţialii contracandidaţi. Pur şi simplu a fost... simplu. De domeniul evidenţei. Atât am avut să vă zic.
Menţiuni speciale
* L'étrange couleur des larmes de ton corps (dir. Hélène Cattet & Bruno Forzani/Belgia+Franţa+Luxemburg/2013)
Oare ar putea răspunde la numele de film această arătare ciudată? Abia de se încheagă ca poveste, dar asta pentru că e meta-poveste ce seamănă cu un vis sub imperiul febrei. Să fie un omagiu adus cinema-ului? Desigur, convențiile genului sunt acolo, mă refer la giallo şi derivaţii săi, dar mai mult prin referinţe schiţate, săgeţi trimise spre clasici. Fulci, Argento, hai şi De Palma, deşi el este din altă ligă, tustrei sunt convocaţi la apel. Dar e oare suficent pentru a-l eticheta ca atare?
Nu ştiu, dar ce pot spune cu siguranţă e că acest caleidoscop de imagini freudiene, sunete discordante, deliruri cromatice și teme muzicale savant reciclate (Nicolai, Morricone etc.) are darul de a hărţui publicul, testându-i continuu așteptările. Sunt doar două variante: spectatorul fie va rezista stoic asaltului, fie va ceda împăcat în faţa iureşului desfăşurat pe toate fronturile. Surrender your ego, be free, be free, nu? Totuşi, în ciuda genre-bending-ului manifest, dacă ar fi să-l compar cu ceva cât de cât apropiat, aş alege Holy Motors.
* Blue Caprice (dir. Alexandre Moors/SUA/2013)
* Only Lovers Left Alive (dir. Jim Jarmusch/UK+Germania+Franţa+Cipru+SUA/2013)
* Ain't Them Bodies Saints (dir. David Lowery/SUA/2013)
***************************************************
15. The Spectacular Now (dir. James Ponsoldt/SUA/2013)
I-aş zice şi The Perks of Being a Wallflower al acestui an. O privire lucidă asupra vârstei (mentale, îndeosebi) de interval: ieşirea din lăstărişul adolescenţei şi intrarea în pădurea deasă a maturităţii.
14. The Grandmaster (dir. Wong Kar Wai/Hong Kong+China/2013)
WKW nu mai e ce era odată, însă fiecare film al său are acel savoir faire care-l salvează de la grabnica uitare. Pointless to say probably: ca de obicei, imaginea e un regal!
13. Computer Chess (dir. Andrew Bujalski/SUA/2013)
Unul dintre inventatorii mumblecore-ului (What's more indie than indie? Mumblecore!), aici într-un detour relativ mainstream pe teritoriul comediei absurd-lynchiene. Chess against the (time)machine, tras pe video, în format 4:3. Nerd-gasm, vorba aia.
12. Museum Hours (dir. Jem Cohen/Austria+SUA/2012)
Viena, prin ochii unei canadience a cărei călăuză prin metropola austriacă e un gardian în Kunsthistorisches Art Museum, un domn în vârstă, bonom şi spilcuit care îşi reconsideră cu acest prilej relaţia cu oraşul, cu urbanitatea cotidiană ce tinde să treacă neobservabilă. Nu e Viena din clipurile de promovare, nici cea din ghidurile turistice clasice, ci o capitală mai curând cenuşie, lăturalnică, privită cu candoarea străinului ce descoperă un miracol la fiecare colţ de stradă (fie şi sub forma unei suliţe pictate în alb şi roşu) şi filmată deliberat în maniera unui amator atras de porumbei, alei mărginaşe, frunze uscate şi, în general, de ce cele mai banale contraste şi reflexii.
În aceeaşi măsură, e şi o fascinantă călătorie printre tablourile expuse în muzeu, văzute prin ochii vizitatorilor, ai angajaţilor şi nu în ultimul rând, ai gardianului cu voce melodioasă (Bobby Sommer) şi imaginaţie uneori îndrăzneaţă, care-şi petrece orele de serviciu căutând oddities în picturile lui Breuegel sau Bosch.
11. Câinele japonez (dir. Tudor Cristian Jurgiu/România/2013)
Lungmetraj de debut construit în jurul unui personaj nu prea vorbăreţ (Rebengiuc), lovit de ape la fel ca tipul din filmul de la poziţia a zecea. Spre deosebire de acesta, el rămâne fără casă din cauza inundaţiilor, iar lupta pe care o dă e mai mult cu el însuşi.
10. All Is Lost (dir. J.C. Chandor/SUA/2013)
Acesta chiar e un film într-un singur personaj (Redford), fără dialoguri sau jurnal citit din off când ţi-e lumea mai dragă, fără artificii inutile. Om şi ocean, atât, într-o disproporţionată luptă care pe care. Decizie hipercorectă din partea regizorului: mai multă vorbărie ar fi însemnat un balast inutil, adică exact ceea ce se petrece în Gravity, unde mai puţină logore ar fi fost, fără îndoială, un avantaj.
9. Nebraska (dir. Alexander Payne/SUA/2013)
Road movie cu vână existenţialistă, o ipostaziere tandră şi ironic-meditativă a unei Americi despre care „jucătorii” la loteria vizelor n-au nici cea mai vagă idee. Că dacă ar avea, s-ar mai gândi o dată. Bruce Dern e monumental în rolul unui bătrân încăpăţânat şi aproape ramolit care-şi convinge fiul să-i ducă la îndeplinire o ultimă idee fixă: ridicarea unui iluzoriu premiu de 1 milion de dolari (câştigat la ceva loterie fantomă). Revelaţia vine, însă, din partea doamnei June Squibb, actriţă cu care Payne a mai colaborat în About Schmidt. Acolo nu i-a oferit o partitură prea generoasă, în schimb s-a revanşat acum, dându-i ocazia de a fura literalmente prim-planul ori de câte ori apare. [review donein progress]
8. Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/Coreea de Sud/2013)
Un film intimist despre vulnerabilitate la o vârstă la care orice e posibil, dar nimic nu e mai sigur decât eşecul. Jane Birkin are o scurtă apariţie, o prezenţă totalmente neaşteptată şi eminamente reconfortantă.
7. Upstream Color (dir. Shane Carruth/SUA/2013)
11. Câinele japonez (dir. Tudor Cristian Jurgiu/România/2013)
Lungmetraj de debut construit în jurul unui personaj nu prea vorbăreţ (Rebengiuc), lovit de ape la fel ca tipul din filmul de la poziţia a zecea. Spre deosebire de acesta, el rămâne fără casă din cauza inundaţiilor, iar lupta pe care o dă e mai mult cu el însuşi.
10. All Is Lost (dir. J.C. Chandor/SUA/2013)
Acesta chiar e un film într-un singur personaj (Redford), fără dialoguri sau jurnal citit din off când ţi-e lumea mai dragă, fără artificii inutile. Om şi ocean, atât, într-o disproporţionată luptă care pe care. Decizie hipercorectă din partea regizorului: mai multă vorbărie ar fi însemnat un balast inutil, adică exact ceea ce se petrece în Gravity, unde mai puţină logore ar fi fost, fără îndoială, un avantaj.
9. Nebraska (dir. Alexander Payne/SUA/2013)
Road movie cu vână existenţialistă, o ipostaziere tandră şi ironic-meditativă a unei Americi despre care „jucătorii” la loteria vizelor n-au nici cea mai vagă idee. Că dacă ar avea, s-ar mai gândi o dată. Bruce Dern e monumental în rolul unui bătrân încăpăţânat şi aproape ramolit care-şi convinge fiul să-i ducă la îndeplinire o ultimă idee fixă: ridicarea unui iluzoriu premiu de 1 milion de dolari (câştigat la ceva loterie fantomă). Revelaţia vine, însă, din partea doamnei June Squibb, actriţă cu care Payne a mai colaborat în About Schmidt. Acolo nu i-a oferit o partitură prea generoasă, în schimb s-a revanşat acum, dându-i ocazia de a fura literalmente prim-planul ori de câte ori apare. [review done
8. Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/Coreea de Sud/2013)
Un film intimist despre vulnerabilitate la o vârstă la care orice e posibil, dar nimic nu e mai sigur decât eşecul. Jane Birkin are o scurtă apariţie, o prezenţă totalmente neaşteptată şi eminamente reconfortantă.
7. Upstream Color (dir. Shane Carruth/SUA/2013)
Un SF cu accente light horror, demn de Cronenberg (senior) ca abordare tematică, transpus vizual în termenii poeticii lui Malick. Fără să exagerez cu analogiile, sunt tentat să afirm că filmul ăsta e versiunea cinematografică a Ritualului primăverii de Stravinski. De asemenea, un SF modulat când pe notele joase, când pe cele înalte ale descrierii naturii umane în toată splendoarea şi urâţenia ei, construit înadins să bruscheze falsul confort al dinainte ştiutului şi să problematizeze pe teme care încă par basme (furtul de identitate prin metode ce eludează arcanele legislative). O experienţă senzorială intensă şi tulburătoare, filmul lui Carruth (al doilea, primul a fost... Primer, pentru cei ce nu ştiu de unde să-l ia) ar putea schimba regulile cinema-ului narativ dacă va găsi suficienţi adepţi. Sau susţinători.
6. The Congress (dir. Ari Folman/Israel+Germania+Polonia+Luxemburg+Franţa+Belgia/2013)
O scrisoare de dragoste pentru Robin Wright (şi prin extensie actorului şi artei sale) inspirată de romanul lui Stanislaw Lem. The Congress is the ultimate mash up: cinema clasic + animaţie + futurologie. Minunat, inovator, subversiv.
5. Before Midnight (dir. Richard Linklater/SUA/2013)
4. The Counselor (dir. Ridley Scott/SUA/2013)
Nu e un crowd pleaser şi nici convenţional nu e. Ba mai mult, în raport cu standardele comerciale impuse în mod curent de marile studiouri se poziţionează la polul opus. Până şi concesia pe care destule neo-noir-uri o mai fac pentru a combate crisparea ce pune stăpânire pe un public obişnuit cu alt mod de operare (a se vedea, de ex., rezolvarea customer oriented din Body Heat-ul lui Lawrence Kasdan, de pildă, dar nu numai acolo) se transformă aici, subtil, într-o caricatură. Culmea, inclusiv o parte din criticărimea scrobită s-a ofuscat din cauza acestei abateri de la norme!
Dacă adăugăm lipsa de compasiune faţă de personaje (preponderent luzări care, într-un roman poliţist cu Phil Marlowe, mor la paginile 76 sau 83 şi nimeni nu îi plânge), cruzimea explicită şi omniprezenţa senzaţiei de fatalitate, se conturează destul de limpede o formulă ce poate justifica receptarea ultradivizată de care a avut parte The Counselor. Reacţiile negative sunt generate, paradoxal, de calitatea specială, nehollywoodiană, a scriiturii lui Cormac McCarthy, total şi-n mod fericit ruptă de tipare sau de feedback-ul focus-grupurilor de consumatori. Ba mai mult, străbătută şi de o blândă afecţiune pentru trecutul glorios al unor genuri cândva în vogă.
E adevărat şi următorul aspect: dacă filmul lui Scott e failibil pe undeva, atunci responsabilitatea în sensul ăsta aparţine tot scriiturii, căreia i se pun în spate predispoziţia celor ce se perindă prin cadru pentru vorbitul în pilde, gratuitatea blasfemiilor la
care se dedă din calcul, nu din convingere, personajul diabolic nr. 1 (o doamnă malefică, desigur, pe nume... Malkina), clişeizatul binom curvă/femeie virtuoasă reprezentat aici de Malkina (Cameron Diaz) şi Laura (Penelope Cruz), inversat în raport cu imaginarul clasic doar prin... schimbarea culorii părului etc. Şi dacă tot am pomenit-o pe Diaz, în jocul ei se simte mersul la sigur, ceea ce nu o face întotdeauna convingătoare. Dar acestea sunt pricini de poticnire, nimic mai mult.
Dincolo de ele, pentru cei ce vor să vadă, The Counselor
rămâne specia rară de film ce-şi croieşte o
identitate mai ales din absenţe: teza sa
esenţială e
explorată nu prin tradiţionala naraţiune a ispăşirii, ci prin lipsa ei,
printr-o disperare oglindită în cele mai crude forme ale sale. Aşa se
face că, deşi întreaga construcţie epică evocă tragedia clasică,
solemnitatea tragediei este luată mai mereu în răspăr, dovadă că
ostilităţile
se termină băşcălios-simetric pe ritmurile latino optimiste pe care
încep. Chiar
dacă aparent îl subminează, The Counselor înseamnă un serviciu adus noir-ului, redând formulei demnitatea, tonul ireverenţios şi frica atavică pe care le vehicula odată.
Alianţe fericite de acest fel se întâmplă când un prozator pur sânge şi un cineast cu pedigree primesc mână liberă şi sunt lăsaţi să-şi facă treaba până la sfârşit. Apreciez şi apăr oricând genul ăsta de libertate acordată unui cineast, girul financiar menţinut până la capăt pentru un proiect atipic, în comparaţie cu finanţarea fariseică a unor superproducţii sclifosite, care, sanchi!, ar duce pe noi culmi de civilizaţie şi progres cinematograful popular cu spoială quality. Din fericire, quality e ce fac McCarthy şi Scott, nu musiu Cuarón în Gravity.
3. Frances Ha (dir. Noah Baumbach/SUA/2012)
2. Ex aequo: Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/Danemarca+Thailanda+SUA+Suedia/2013) & Inside Llewyn Davis (dir. Ethan & Joel Coen/SUA/2013)
fotomontaj: moa |
Apropo de Revelioanele tip Gatsby style: organizarea lor prin România, de la Palatul Parlamentului la nu ştiu ce fostă Casă Judeţeană de Cultură, e încă o dovadă de mimetism de neam prost, meltenism şi, cum altfel?, incultură cinematografică. Însă li se potriveşte tuturor, asta e cert: organizatorilor, invitaţilor, doritorilor rămaşi pe la uşi etc. Dacă aş fi avut un job în zona asta, aş fi optat pentru sindrofia din filmul lui Sorrentino. Decadenţă, rafinament, stil & more, toate sunt acolo, în caz că vrei să ţinteşti spre ele cu adevărat. Or party-urile gatsbiene de la noi n-au nici o treabă cu astea! Rostul lor, dincolo de acela de imitaţie adibas, e să reflecte parvenitismul, ţopenia şi, în cel mai bun caz, snobismul.
La mulţi ani, tuturor!
***
Later edit: Aşa e, To the Wonder n-a prins lista, dar pe listă sunt cel puţin două filme ce-i sunt îndatorate lui Malick până peste cap.
***
Later edit: Aşa e, To the Wonder n-a prins lista, dar pe listă sunt cel puţin două filme ce-i sunt îndatorate lui Malick până peste cap.