Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 14 decembrie 2013

"Four is what...?" (30) [Blue Caprice]

În urmă cu 11 ani, în trei fatidice săptămâni din luna octombrie, 10 persoane au fost ucise și trei rănite grav într-o serie de atacuri armate comise fără logică (din toate punctele de vedere) în Washington DC, Maryland și Virginia. Cazul a făcut vâlvă sub eticheta „lunetiştii din Beltway”, pornind de la backgronund-ul autorilor: un veteran US Army și un adolescent adus în State din Antigua tocmai de acest fost militar, după ce copilul fusese abandonat de maică-sa.

Debutul în lungmetraj al regizorului Alexandre Moors nu-i o reconstituire fidelă a acestor tragice evenimente, ci se concentrează, în stilul docudramei, asupra perioadei premergătoare atacurilor, explorând modul în care adolescentul aparent salvat de la înfometare sau delincvenţă în insula natală, pe numele său Lee Boyd Malvo (Tequan Richmond), se transformă, sub mâna fermă a mentorului său, John Allen Mohamed (Isaiah Washington), într-o veritabilă maşină de ucis. Tehnica e simplă şi e de când lumea: o asiduă spălare a creierului prin inocularea urii de clasă într-o minte copleşită de „minunata lume nouă” în care a aterizat.

Filmul, în cele 92 de minute ale sale, poate sau nu poate fi îndatorat realităţii psihologice a celor portretizaţi (ambii rejectaţi de familii şi de societate), dar reprezintă cu certitudine o versiune înspăimântător de plauzibilă și profund tulburătoare a unor fapte ieşite din ţâţânile oricărei grile raţionale de înţelegere a lor.

Similar cu australianul Snowtown - deși violența e mult mai puțin fățișă ca acolo - Blue Caprice analizează modul în care un surogat de figură paternă bântuită de intenţii revanşard-criminale generate neîndoielnic de marginalizare (nu ştiu dacă am spus, dar cred că s-a înţeles din context: în Antigua, puştiul a crescut fără tată) acaparează viața unui tânăr încă năuc și-l aduce în starea de a comite acte reprobabile (iar nu ştiu dacă am spus sau dacă se subînţelege, dar rolurile în echipa asta sunt clar delimitate: „tatăl” e şofer şi ţine de şase, puştiul apasă pe tragăci prin dispozitivul ingenios creat în portbagajul automobilului care le ţine şi de casă şi masă; oricât de cinic ar părea, el are totuşi libertatea de a alege victimele după cele mai arbitare criterii).

Altfel spus, Moors și scenaristul său, R.F.I. Porto, încearcă într-o oarecare măsură să sugereze, fără a deveni tezişti sau contrafactuali însă, că metamorfoza la care asistăm, colorarea în rău a personajului, n-ar fi fost posibile în alte circumstanţe. Sau, dacă vă convine aşa, e un îndemn la medita asupra absurdului situaţiei. De asemenea, tot ca în Snowtown, atmosfera e generată de acumularea gradată a tensiunii, devenind apăsător-insuportabilă chiar dacă știm dinainte rezultatul (introdus prin imagini surprinse de camerele de supraveghere şi din jurnalele tv), respectiv direcţia în care merge narațiunea. Moors chiar plusează pe un substrat extrem de sensibil: pe măsură ce semințele agresiunii sunt sădite în Lee, „maestrul” e tot mai mândru de rezultatele operei sale de manipulare. „Am a creat un monstru”, spune el cu un soi de afecţiune care, culmea, are un sens intern bine conturat.

La un moment dat, după ceea ce aş putea numi breaking point, veţi auzi o întrebare: „Where is my father”?  Nu-i nevoie să precizez cine o rosteşte, însă înclin să cred c-o să vă gândiţi la ea mai mult decât aţi vrea. Nu pentru că deschide o nouă perspectivă de interpretare, ar fi prea mură-n gură, ci din alte motive. Cu cât mai uşor de intuit, cu atât mai năucitoare.