Dacă v-au căzut greu la ficat lumina, spiritul şi magia Crăciunului (toate pervertite până la grotesc), atunci All Is Bright ar putea să fie un foarte nimerit şi eficient antidot.
La 8 ani după eclatantul Junebug, hitul indie ce a scos-o din anonimat pe Amy Adams, Phil Morrison revine în prim-plan cu povestea lipsită de strălucire şi glorie a doi negustori de brazi, ţărani anglofoni din Quebec, plecaţi într-o expediţie la New York să-şi desfacă marfa.
Nu vă aşteptaţi să ajungă în Greenwich Village sau mai ştiu eu prin ce cartier fancy! Amărăştenii ăştia se pripăşesc într-o suburbie dezolantă a metropolei americane, gri şi şleampătă precum soarta lor (dacă doriţi să faceţi o translaţie geografică, gândiţi-vă la ungurii din Harghita care vin cu kurtos în Berceni sau în Piaţa Amzei). Din locul în care şi-au amplasat rulota, skyscraper-ii se văd semeţi în depărtare, întunecaţi şi inaccesibili, inclusiv Empire State Builiding. Pentru ei, simple elemente de decor fără semnificaţie. Ochii lor sunt pe brazi şi pe concurenţă, uneori alungată prin metode nu tocmai catolice.
Unul din generatoarele de tensiune într-o naraţiune altfel cuminte e relaţia dintre protagonişti. Cei doi se au ca sarea-n ochi, deoarece Rene (Paul Rudd) l-a lăsat pe Dennis (Paul Giamatti) fără nevastă şi copilă în timpul (patru ani) cât acesta din urmă a făcut puşcărie pentru o infracţiune, din câte ni se dă de înţeles, comisă împreună (un furt sau ceva de genul). Cum ar veni, şi la închisoare, şi fără familie, bașca perspective de reintegrare nule. Lipsit de soluţii viabile de a se întreţine (să-şi recâştige viaţa anterioară nici nu mai poate fi vorba, fiindcă fosta soţie nu numai că a divorţat, dar i-a spus fetiţei că el a murit de cancer) ajunge la mâna celui pe care-l detestă şi, chiar dacă n-are voie să părăsească ţara, se învoieşte să-i fie alături în această călătorie - pentru el - clandestină.
Unul din generatoarele de tensiune într-o naraţiune altfel cuminte e relaţia dintre protagonişti. Cei doi se au ca sarea-n ochi, deoarece Rene (Paul Rudd) l-a lăsat pe Dennis (Paul Giamatti) fără nevastă şi copilă în timpul (patru ani) cât acesta din urmă a făcut puşcărie pentru o infracţiune, din câte ni se dă de înţeles, comisă împreună (un furt sau ceva de genul). Cum ar veni, şi la închisoare, şi fără familie, bașca perspective de reintegrare nule. Lipsit de soluţii viabile de a se întreţine (să-şi recâştige viaţa anterioară nici nu mai poate fi vorba, fiindcă fosta soţie nu numai că a divorţat, dar i-a spus fetiţei că el a murit de cancer) ajunge la mâna celui pe care-l detestă şi, chiar dacă n-are voie să părăsească ţara, se învoieşte să-i fie alături în această călătorie - pentru el - clandestină.
Cu aceste date socio-antropologice la vedere, personajul lui Giamatti poate părea un soi de Iov, un năpăstuit fără drept de apel. Nu prea e aşa, fiindcă el nu-i lovit de destin până la ultimul detaliu, ci este o victimă a felului său ciudat şi căpos de a fi, a boacănelor făcute şi a efectului pe care acestea îl au şi după ispăşirea formală a pedepsei. Nu e nici ghinionist. Mai degrabă e parte (vătămată) a unui matrix social vicios şi viciat. Morrison nu-şi propune să scoată în evidenţă discrepanţele astea, nu e interesat de critica incisivă a inegalităţilor de şanse, dar tonul soft-belicos se simte din modul în care curge povestea şi setting-ul trist, mohorât, lipsit de orizont în care se desfăşoară.
Aş zice că în cea mai mare parte abordarea e mai degrabă kaurismakiană (sau a la Todd Solondz): non-intervenţionistă şi non-empatică. O fi cadoul de Crăciun pe care Dennis şi Rene vor să-l facă fetiţei unul dintre motivele pentru care strâng bani, însă asta nu contaminează naraţiunea cu emoţie călâie, aşa că după ce ajung cu chiu cu vai să-şi vândă brazii şi să pună nişte poli deoparte, îngropând temporar şi conflictele personale, vor fi jefuiţi la drumul mare, praful alegându-se, deci, de toate planurile lor.
Există şi un twist la pachet cu un scurt viraj spre comedia bufă, căci variantele de a închide cercul s-au redus. Ironia e amară, ce-i drept, dar e un bemol ce nu face opţiunea mai puţin discutabilă. Din fericire, nu o face perdantă. Cel mult forţată. Un compromis, o formă de a reaşeza lucrurile pe făgaşul unui umanism moderat. All is bright pe naiba, deci! Dar de ce-ar fi? Chiar dacă sub nivelul autoimpus/stabilit cu Junebug, Morrison zgârie câteva clişee crăciunistice, propunând un film deloc comod sau relaxant în raport cu tema aleasă.
Bonus: Sally Happy-Go-Lucky Hawkins în rolul Olgăi, o menajeră de origine rusă în căsoiul art nouveau al unor dentişti bogaţi. O prezenţă ca de obicei stenică, o palidă rază de lumină într-o lume cenuşie.
* Filmul are şi un titlu de rezervă (alternativ?): Almost Christmas. Mie mi se pare mai inspirat primul.