Cinci deziluzii cinematografice (mai mici sau mai mari) în 2013

Ştiţi deja cum merge treaba cu ierarhiile pe-aici, aşa că voi intra direct în chestiune. Poate ar trebui precizat, totuşi, că deziluziile furnizate de rezervoarele internaţionale de filme sunt la altă scară comparativ cu cele produse de/în acvariul românesc, dar e de înţeles. Retardul nu ni-l ia nimeni cu mâna. Ni-l facem cu mâna noastră. Gata cu trăncăneala introductivă. Iată lista dezamăgirilor mele cinefile venite de peste mări şi ţări. Episodul al doilea, mai exact, din serialul consacrat superlativelor relative şi eufemismelor absolute din anul cinematografic 2013, care pe mulţi va contraria, probabil.

Menţiuni nu foarte onorabile/onorante   

* Heli (dir. Amat Escalante/Mexic+Franţa+Germania+Olanda/2013)

* Los amantes pasajeros (dir. Pedro Almodóvar/Spain/2013): am impresia că Almodóvar a făcut filmul ăsta deliberat penibiluţ pentru a protesta faţă de subfinanţarea cinematografiei spaniole 
* The Canyons (dir. Paul Schrader/SUA/2013): mă doare să-l văd pe omul fără de care Taxi Driver nu ştiu dacă ar fi fost vreodată, bâjbâind disperat în căutarea formei de odinioară
* Oldboy (dir. Spike Lee/SUA/2013): remake-ul ce nu trebuia niciodată făcut, nici măcar sub tortură. De departe, mizeria cinematografică a anului.

You might also wanna read:  Top 5 cine-deziluzii made in Romania

5.  Gravity (dir. Alfonso Cuarón/SUA/2013)
Am apreciat mai mult segmentul lipsă din această odisee spaţială soapy, decât odiseea în sine. Din motive evidente (le găsiţi în review).

4. The Great Gatsby (dir. Baz Luhrmann/Australia+SUA/2013)
N-am văzut The Wolf of Wall Street (încă), dar din ce se aude, se pare că acesta ar fi The Real Great Gatsby. Please stand up, please stand up...

3. Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow/SUA/2012)

2. L'écume des jours/Mood Indigo (dir. Michel Gondry/Franţa+Belgia/2013) 

Cher Michel,
Cartea lui Vian e un acid trip (ştii la ce mă refer, deoarece ai avut parte de destule). Nu te-apuci de ea dacă n-ai aparatul necesar pentru a o adapta. Dacă te consolează cumva, află că eu cred că nu va putea fi niciodată transpusă decent pe ecran. Mai cuminte ar fi să-ţi vezi de trip-urile genial brodate de propria minte, fiindcă acelea ieşeau incomparabil mai bine. Şi cum a trecut mult timp de la atingerea acelei culmi fără a te mai apropia de ea vreodată, riscul de a fi încadrat la capitolul one hit wonder e considerabil. Şi-ar fi păcat! Cu simpatie. Încă.

1. La vie d'Adèle (dir. Abdelatif Kechiche/Franţa+Belgia+Spania/2013)

În filmul lui Kechiche, premiat politic (circumstanţial) la Cannes, emoţiile sunt tratate primitiv, în siajul unui naturalism conspectat din cărţi de mâna a şaptea. Pe măsură ce ne sunt arătate, dar ce zic eu arătate?, când mai corect spus ar fi vârâte ostentativ, emoţiile se ieftinesc sub ochii noştri. Regizorul alege anumite postúri sau gesturi şi le accentuează prin repetiţie pentru a obţine empatia pe modelul reality show-urilor lacrimogene. Nu am nici o umbră de îndoială: la Kechiche, valoarea unui gros-plan cu lacrimi sau muci e prestabilită. Camera caută lichidele secretate de diverse glande şi le urmăreşte cu obstinaţie, insistă asupra lor până la descompunerea acestora în molecule, aşa cum în filmele XXX stăruie asupra organelor genitale. Dar filmele porno se descurcă bine mersi fără să simuleze pasiunea, în timp ce filmul lui Kechiche simulează tot timpul şi asta şi cealaltă, compasiunea adică. Iar această falsitate ieftineşte și mai mult totul.

P.S.: Mâine, la aceeaşi oră (20:13), voi publica ierarhia celor mai bune filme româneşti ale acestui an (din care au mai rămas fix două zile şi câteva ceasuri).