Printr-o structură iniţial circulară, încărcată de implacabil şi claustrofobie, şi ulterior detonată centrifug, Amat Escalante (Sangre, Los Bastardos) îşi propune să surprindă modul în care spirala violenței și a abuzului devine un vortex ce aspiră orice şi pe oricine, cu atât mai mult pe cei slabi şi lipsiţi de şanse. Sunt inşi fatalmente expuşi tăvălugului, iar unul dintre ei e Heli, protagonistul care dă titlul acestui film distins la Cannes-ul curent cu premiul pentru regie.
Printr-un artificiu nu prea subtil de construcţie - aplicarea unui formular de recensământ - aflăm totul despre el şi mediul în care trăieşte încă din primele minute: are 18 ani, e căsătorit, are un copil de câteva luni, e absolvent de studii medii şi muncitor într-o fabrică de asamblat componente auto, iar casa unde locuieşte împreună cu soţia, tatăl şi soră-sa are două camere şi apă curentă. E o schemă prin care Escalante câştigă vreo jumătate de oră or so pentru a prezenta relaţia dintre sora lui Heli, Estela, şi un cadet din trupele antidrog. Amândoi nişte copii: ea la vreo 11-12 ani, o puberă cu chip angelic, el 17, victimă a unei maturizări (fizice) forţate, dar cu planuri de căsătorie (fenomen curent în Mexicul de azi, din câte ni se dă de înţeles). Fragila lor idilă e (tiri)bomba ce va amorsa ostilităţile. Hotărârea de a-şi întemeia o familie, departe însă de regiunea rurală dezolantă în care trăiesc, paradis al traficanţilor de narcotice, îl va împinge pe băiat, necopt la minte, cum spuneam, să fure două pachete de cocaină, pe care Heli, adversar al legăturii dintre cei doi, le găseşte şi le aruncă într-o baltă, sub privirile placide ale unei vaci, abătând astfel represaliile asupra lui şi a familiei sale.
N-aş spune că tot ce se va vedea mai departe stă sub semnul unei violenţe expuse ostentativ. Voi spune că alte filme care au tratat teme sociale similare (corupţie de toate felurile, trafic de stupefiante, mizerie/decădere umană, crime etc.), e.g. Gomorra (2008) de Matteo Garrone sau Miss Bala (2011) de Gerardo Naranjo, conaţionalul lui Escalante, erau mai articulate şi au folosit violenţa cu efecte mult mai consistente în planul credibilităţii naraţiunii. Aici, în schimb, scenele de cruzime/tortură (de ex., incendierea organelor genitale) par a fi apriorice şi plantate în poveste tocmai pentru că aceasta nu s-a agregat organic. Aşa cum sunt gândite şi inserate, lasă impresia că pot funcţiona independent de o naraţiune care devine pretext sau decor pentru nişte episoade dure inspirate din cotidian şi augmentate de imaginaţia scenariştilor (Escalante himself & Gabriel Reyes). Altfel spus, din punctul lor de vedere era păcat să rămână neexploatate, drept pentru care le-au găsit spaţiu într-un context. E o formulă perdantă, generatoare de dezechilibru îmtre intenţie şi rezultat.
Printr-un artificiu nu prea subtil de construcţie - aplicarea unui formular de recensământ - aflăm totul despre el şi mediul în care trăieşte încă din primele minute: are 18 ani, e căsătorit, are un copil de câteva luni, e absolvent de studii medii şi muncitor într-o fabrică de asamblat componente auto, iar casa unde locuieşte împreună cu soţia, tatăl şi soră-sa are două camere şi apă curentă. E o schemă prin care Escalante câştigă vreo jumătate de oră or so pentru a prezenta relaţia dintre sora lui Heli, Estela, şi un cadet din trupele antidrog. Amândoi nişte copii: ea la vreo 11-12 ani, o puberă cu chip angelic, el 17, victimă a unei maturizări (fizice) forţate, dar cu planuri de căsătorie (fenomen curent în Mexicul de azi, din câte ni se dă de înţeles). Fragila lor idilă e (tiri)bomba ce va amorsa ostilităţile. Hotărârea de a-şi întemeia o familie, departe însă de regiunea rurală dezolantă în care trăiesc, paradis al traficanţilor de narcotice, îl va împinge pe băiat, necopt la minte, cum spuneam, să fure două pachete de cocaină, pe care Heli, adversar al legăturii dintre cei doi, le găseşte şi le aruncă într-o baltă, sub privirile placide ale unei vaci, abătând astfel represaliile asupra lui şi a familiei sale.
Exponent al cinema-ului mexican naturalist (sau hiperrealist, dacă vreţi), subţirel epic, brutal şi şocant pe alocuri, dar complex şi rafinat vizual (am putea adăuga şi predispoziţia - bressoniană - pentru actori neprofesionişti), Heli reuşeşte să menţină trează atenţia mai ales printr-un camera work impecabil strunit (Lorenzo Hagerman). Imaginea, amintind în momente-cheie de Vanishing Point-ul lui Antonioni, arestează deseori privirea, dar ajunge rarerori să fie filtrată de spectator dincolo de ambalajul în care e livrată. Pare doar un contrapunct menit fie să evite o posibilă senzaţie de sufocare, fie să combată deficitul de substanţă (a se vedea şi ultimul cadru, singurul în stare să depăşească gradul primar de semnificaţie).
Comparativ cu Reygadas, compatriotul, mentorul său şi fondatorul acestui stil, Escalante nu e nici ermetic, nici evocativ, ci se complace într-o superficialitate spectaculoasă ce poate trece uşor drept doxă (într-un singur caz funcţionează: când e deliberată şi asumată ca atare). Ori Heli e ca o ciupitură de ţânţar: surprinde doar fizic. În urma ciupiturii rămâne acea pată roşie, uşor în relief, ce produce un oarecare disconfort. Echivalentul ei în cazul de faţă e seria minusculă de sporadice sugestii estetice. Prea puţine (sau prea incoerente), totuşi, pentru a face un film convingător, în stare să spună o poveste cu semnificații sociale precum cele ţintite de Escalante.
****************
Heli a fost proiectat aseară, în prezenţa autorului, aproape simultan în două cinematografe din Bucureşti, în cadrul Les films de Cannes a Bucarest (25-31 octombrie). Mâine, de la 12.00, la Elvira Popescu va putea fi vizionat Making of „Heli”, de Martin Escalante, fratele regizorului şi directorul de casting, iar luni (28 octombrie, ora 10.30), în Sala de cinema a UNATC, Amat Escalante va susţine un masterclass, moderat de Nick James (redactor-șef al revistei Sight & Sound). Din 8 noiemnrie, filmul va intra şi în cinematografe on daily basis.