Un fel de motto: „Prezentul este foarte fragil, iar pământul de sub picioarele noastre,
subţire şi înşelător. Dedesubt zace labirintul trecutului, o reţea de
faguri formată din straturile de zile şi ani şi de amintirile îngropate
acolo, aşteptând să se spargă crusta subţire de deasupra şi clipa în
care ceea ce fusese să devină din nou una cu ceea ce este.” (John
Connoly - Îngerul negru)
*** *** *** *** ***
Tavi (Şerban Pavlu, vă rog, nu ziceţi „iar ăsta?” pentru că-l veţi vedea şi în Câinele japonez) e singurul dintr-o gaşcă de colegi de liceu care încă nu-i în rând cu lumea, în pas cu ea: familie, copii, situaţie financiară solidă. Are 38 de ani şi zice că încă mai copilăreşte, dar scuza sună cumva fals din gura unui ins ce pare mai în vârstă decât e. Sună ca şi când nici el nu prea crede într-o astfel de justificare. Se fac în curând 20 de ani de la absolvire şi urmează reuniunea aia unde cei mai mulţi vin să se îmbete rangă şi să depene amintiri distorsionat-idealizate.
O parte din colegii săi şi-au făcut un rost prin lumea largă. Cei care au rămas în ţară, cum e Sandu (Mihai Călin), de exemplu, cel mai bun prieten la vremea aia, e medic prosper, are ditamai vila, toată numai mobilier stil, aparatură electronică high end şi decoraţiuni de concept, nevastă şi trei copii (Victor, 20 de ani, student, şi doi mai mici, 8-9 ani sau ceva de genul, elevi la o şcoală particulară). Până şi Creţu (Adrian Văncică), devenit între timp partener de biliard şi bere, are un parcurs mai de doamne-ajută: e ştab în ceva firmă, are un puşti de generală dintr-o căsnicie eşuată şi o gagică beton cu nume uşchit: Gimina (prilej pentru tot felul de rime). Nu că Tavi ar râvni la toate astea, dar parcă ar fi momentul unui restart. Într-o casă mai mare, alături de Oana (Corina Moise) cu care trăieşte de vreo doi ani în chirie, eventual şi cu ceva mai mulţi bani din jobul lui de DTP-ist. Sunt totuşi două lucruri care-l ţin pe loc (în afară de inerţia-i structurală): situaţia mamei sale, bolnavă de Alzheimer (Valeria Seciu, fabuloasă) şi un cui din trecut, care nu-i dă pace: să-şi vadă dosarul de urmărire de la Securitate.
În 1989 (temporal, evenimentele la care asistăm sunt plasate în 2009, în Bucureşti) făcuse o dedicaţie la Europa Liberă colegei de clasă de care era îndrăgostit: Roxana (la ora actuală, el şi Creţu îi zic Rexona, altă poantă la care se va hăhăi). Atunci erau împreună (ce-i drept, ea mai umbla şi cu alţii), acum e căsătorită cu Sandu. Piesa aleasă: Roxanne (The Police). Avea şi un p.s.: „Ascultă versurile, baby!” Bizar îndemn, în condiţiile în care personajul din melodia cu pricina era o prostituată. Ok, şi Roxana lui era cam curviştină, însă el nu ştia asta atunci (sau cel puţin aşa reiese dintr-o discuţie cu Creţu, el însuşi beneficiar al farmecelor fetei)! Cum-necum scrisoarea e interceptată de Securitate şi de-acolo o întreagă tărăşenie. Practic, tot ce vrea Tavi e să afle e cine l-a turnat. Ca să-i spargă faţa, aşa cum se laudă fanfaron. Numai că - şi de fapt aici e tot şpilul - află alte lucruri, între care şi acela că Roxana (Diana Dumbravă) era însărcinată back then, chestiune care schimbă total datele problemei: este sau nu este el tatăl lui Victor?
De regulă, nu insist atât de mult asupra firului epic. Aici, însă, contextul o impune. Sau nu atât contextul, cât subtextul. Pentru că, în subtext, adică dincolo de ţesătura vizibilă a întâmplărilor, Valentin Hotea (Roxanne e debutul său în lungmetraj) îşi propune să vorbească despre „o generaţie care a trăit jumătate din viaţă sub un regim totalitarist şi cealaltă jumătate într-o societate care încă îşi mai caută liniştea interioară.” Dacă nu ţinteşti spre o parabolă, iar aici, din fericire nu e cazul, un asemenea obiectiv e riscant deoarece prima întrebare ce apare se reaportează la reprezentativitate.
Cât de reprezentativ e cvartetul Tavi-Creţu-Sandu-Roxana pentru generaţia pe care regizorul o ia în cătare? Destul de puţin aş zice. Cazurile lor sunt particulare. Tot ce li se întâmplă lor, de obicei banalităţi, nu poate fi generalizat (ca în sondajele de opinie) la nivelul contingentului, iar banalităţile astea nu semnifică dincolo de imediat, de vieţile protagoniştilor. Mai mult, deşi sunt aglutinate coerent/logic, nu fac masă şi nu slujesc obiectivului propus. Cu alte cuvinte, o posibilă trăsătură generală (nevoia de adevăr sau de a încheia cu trecutul) trece în registru individual, fiind raportată la un singur personaj (ceilalţi părând împăcaţi bine-merci cu toate cele). Plus că, în afară de Tavi, bine articulat, ceilalţi trei prind contur pentru spectator aproape exclusiv din interacţiunile sale cu ei.
Cel mai la îndemână exemplu de mutare a accentului e felul în care se transformă Tavi din clipa în care află amănuntul buclucaş: curiozitatea sa legitimă de până atunci, în fond e omeneşte să vrei să afli cine te-a dat în primire, e înlocuită de un egoism pur. O dată fiindcă rămâne fără obiect (descoperirea „ciripitorului” cade în plan secund şi oricum nu de la CNSAS îi va afla identitatea) şi apoi pentru că îşi pierde sensul: pe calea aceea, nimic nu se mai poate schimba în ceea ce-l priveşte, indiferent dacă el este sau nu tatăl copilului. De obicei, căpoşenia de tip „vreau să ştiu pentru că aşa vreau eu” se lasă cu tot soiul de efecte secundare în viaţa celor implicaţi. Că aici nu se întâmplă aşa (mă rog, sunt câteva, dar sunt „omorâte” repede) ţine doar de dorinţa scenariştilor (Ileana Muntean şi Valentin Hotea) de a încheia socotelile convenabil pentru toată lumea. Problema e că în raport cu realismul sub stindardul căruia defilează filmul, soluţia e discutabilă. Iar restartul personajului, care dintr-o dată ştie ce are de făcut cu viaţa lui, nu e credibil...
Sunt ispitit să afirm că Roxanne ar fi arătat altfel cu un obiectiv mai bine calibrat şi cu un plus de mister. Pentru că, în afară de miza impropriu aleasă (şi oricum aproape ratată), celelalte reproşuri sunt nesemnificative! Şi-o mai spun o dată: Valeria Seciu e excepţională („Superbă persoană, actriţă gigantică”, vorba lui Marcel Iureş într-un interviu de as' vară)! Unde e ea, filmul vibrează, are un ritm aparte. Sper să simţiţi şi voi asta. De vineri, 11 octombrie, filmul intră în cinematografe.
*** *** *** *** ***
Tavi (Şerban Pavlu, vă rog, nu ziceţi „iar ăsta?” pentru că-l veţi vedea şi în Câinele japonez) e singurul dintr-o gaşcă de colegi de liceu care încă nu-i în rând cu lumea, în pas cu ea: familie, copii, situaţie financiară solidă. Are 38 de ani şi zice că încă mai copilăreşte, dar scuza sună cumva fals din gura unui ins ce pare mai în vârstă decât e. Sună ca şi când nici el nu prea crede într-o astfel de justificare. Se fac în curând 20 de ani de la absolvire şi urmează reuniunea aia unde cei mai mulţi vin să se îmbete rangă şi să depene amintiri distorsionat-idealizate.
O parte din colegii săi şi-au făcut un rost prin lumea largă. Cei care au rămas în ţară, cum e Sandu (Mihai Călin), de exemplu, cel mai bun prieten la vremea aia, e medic prosper, are ditamai vila, toată numai mobilier stil, aparatură electronică high end şi decoraţiuni de concept, nevastă şi trei copii (Victor, 20 de ani, student, şi doi mai mici, 8-9 ani sau ceva de genul, elevi la o şcoală particulară). Până şi Creţu (Adrian Văncică), devenit între timp partener de biliard şi bere, are un parcurs mai de doamne-ajută: e ştab în ceva firmă, are un puşti de generală dintr-o căsnicie eşuată şi o gagică beton cu nume uşchit: Gimina (prilej pentru tot felul de rime). Nu că Tavi ar râvni la toate astea, dar parcă ar fi momentul unui restart. Într-o casă mai mare, alături de Oana (Corina Moise) cu care trăieşte de vreo doi ani în chirie, eventual şi cu ceva mai mulţi bani din jobul lui de DTP-ist. Sunt totuşi două lucruri care-l ţin pe loc (în afară de inerţia-i structurală): situaţia mamei sale, bolnavă de Alzheimer (Valeria Seciu, fabuloasă) şi un cui din trecut, care nu-i dă pace: să-şi vadă dosarul de urmărire de la Securitate.
În 1989 (temporal, evenimentele la care asistăm sunt plasate în 2009, în Bucureşti) făcuse o dedicaţie la Europa Liberă colegei de clasă de care era îndrăgostit: Roxana (la ora actuală, el şi Creţu îi zic Rexona, altă poantă la care se va hăhăi). Atunci erau împreună (ce-i drept, ea mai umbla şi cu alţii), acum e căsătorită cu Sandu. Piesa aleasă: Roxanne (The Police). Avea şi un p.s.: „Ascultă versurile, baby!” Bizar îndemn, în condiţiile în care personajul din melodia cu pricina era o prostituată. Ok, şi Roxana lui era cam curviştină, însă el nu ştia asta atunci (sau cel puţin aşa reiese dintr-o discuţie cu Creţu, el însuşi beneficiar al farmecelor fetei)! Cum-necum scrisoarea e interceptată de Securitate şi de-acolo o întreagă tărăşenie. Practic, tot ce vrea Tavi e să afle e cine l-a turnat. Ca să-i spargă faţa, aşa cum se laudă fanfaron. Numai că - şi de fapt aici e tot şpilul - află alte lucruri, între care şi acela că Roxana (Diana Dumbravă) era însărcinată back then, chestiune care schimbă total datele problemei: este sau nu este el tatăl lui Victor?
De regulă, nu insist atât de mult asupra firului epic. Aici, însă, contextul o impune. Sau nu atât contextul, cât subtextul. Pentru că, în subtext, adică dincolo de ţesătura vizibilă a întâmplărilor, Valentin Hotea (Roxanne e debutul său în lungmetraj) îşi propune să vorbească despre „o generaţie care a trăit jumătate din viaţă sub un regim totalitarist şi cealaltă jumătate într-o societate care încă îşi mai caută liniştea interioară.” Dacă nu ţinteşti spre o parabolă, iar aici, din fericire nu e cazul, un asemenea obiectiv e riscant deoarece prima întrebare ce apare se reaportează la reprezentativitate.
Cât de reprezentativ e cvartetul Tavi-Creţu-Sandu-Roxana pentru generaţia pe care regizorul o ia în cătare? Destul de puţin aş zice. Cazurile lor sunt particulare. Tot ce li se întâmplă lor, de obicei banalităţi, nu poate fi generalizat (ca în sondajele de opinie) la nivelul contingentului, iar banalităţile astea nu semnifică dincolo de imediat, de vieţile protagoniştilor. Mai mult, deşi sunt aglutinate coerent/logic, nu fac masă şi nu slujesc obiectivului propus. Cu alte cuvinte, o posibilă trăsătură generală (nevoia de adevăr sau de a încheia cu trecutul) trece în registru individual, fiind raportată la un singur personaj (ceilalţi părând împăcaţi bine-merci cu toate cele). Plus că, în afară de Tavi, bine articulat, ceilalţi trei prind contur pentru spectator aproape exclusiv din interacţiunile sale cu ei.
Cel mai la îndemână exemplu de mutare a accentului e felul în care se transformă Tavi din clipa în care află amănuntul buclucaş: curiozitatea sa legitimă de până atunci, în fond e omeneşte să vrei să afli cine te-a dat în primire, e înlocuită de un egoism pur. O dată fiindcă rămâne fără obiect (descoperirea „ciripitorului” cade în plan secund şi oricum nu de la CNSAS îi va afla identitatea) şi apoi pentru că îşi pierde sensul: pe calea aceea, nimic nu se mai poate schimba în ceea ce-l priveşte, indiferent dacă el este sau nu tatăl copilului. De obicei, căpoşenia de tip „vreau să ştiu pentru că aşa vreau eu” se lasă cu tot soiul de efecte secundare în viaţa celor implicaţi. Că aici nu se întâmplă aşa (mă rog, sunt câteva, dar sunt „omorâte” repede) ţine doar de dorinţa scenariştilor (Ileana Muntean şi Valentin Hotea) de a încheia socotelile convenabil pentru toată lumea. Problema e că în raport cu realismul sub stindardul căruia defilează filmul, soluţia e discutabilă. Iar restartul personajului, care dintr-o dată ştie ce are de făcut cu viaţa lui, nu e credibil...
Sunt ispitit să afirm că Roxanne ar fi arătat altfel cu un obiectiv mai bine calibrat şi cu un plus de mister. Pentru că, în afară de miza impropriu aleasă (şi oricum aproape ratată), celelalte reproşuri sunt nesemnificative! Şi-o mai spun o dată: Valeria Seciu e excepţională („Superbă persoană, actriţă gigantică”, vorba lui Marcel Iureş într-un interviu de as' vară)! Unde e ea, filmul vibrează, are un ritm aparte. Sper să simţiţi şi voi asta. De vineri, 11 octombrie, filmul intră în cinematografe.
(imagini de pe pagina de facebook a filmului: https://www.facebook.com/FilmulRoxanne)