Scurtă dare de seamă despre un festival care crește

Visuali Italiane. 

Noua cinematografie italiană în România (adusă de Instititul Italian de Cultură din București).

S-au făcut deja patru ediții (organizate la începutul lui martie).

Patru. Cu asta de-acum cu tot, care tocmai se termină (verb @ perfect simplu). 

Prima mi-a scăpat in integrum.

A doua, curatoriată de Mario Sesti (critic, jurnalist, cineast), rămâne - pentru mine - cea mai bună, imho (#stayhumble) :))

Pentru că de ce?, vorba unui infam nenumit.

În primul rând, datorită selecției: echilibrată, diversă și sprințar prezentată de Sesti.  

În al doilea rând, datorită numărului mare de regizori veniți să dialogheze cu aș fi zis spectatorii, însă mai aproape de realitate ar fi cu firavul public rămas la MȚR după proiecții și obligați (regizorii, desigur), volens-nevolens (pun intended), să răspundă și unor întrebări, nu mă feresc a pune eticheta, stupide. Recordul în materie data de atunci, când lui Yuri Ancarani, regizorul unui ozn numit Atlantide, cineva i s-a adresat cu titlu de imputare: De ce aveți acest prenume slav, de unde vine Yuri? Recordul a fost bătut (bine) le ediția curentă, nu dau detalii, e mult prea cringe.

Și, nu chiar în ultimul rând, deși așa pare, pentru că a reușit să atragă comunitatea italiană de prin București, iar italienii sunt exuberanți și dezinhibați cum îi știm, n-au taine, se manifestă ca la ei acasă indiferent unde s-ar afla. Așa și aici: la unele proiecții puteai jura că ești la Roma, Milano, Napoli sau p-acolo. N-am regăsit componenta asta de mortar social în niciun alt festival străin organizat în România, cel puțin nu la acest nivel. Partea bună e că dimensiunea comunitară s-a păstrat și a crescut. 

La a treia ediție, anul trecut, gestionată de Eddie Bertozzi (selecționer la Locarno), au fost filme de top, dar numărul realizatorilor veniți la București s-a redus, în vreme ce acum (tot cu Eddie playmaker), producțiile, chiar dacă trecute prin festivaluri ca Veneția, Locarno sau Roma, au tins spre moderat cu unele intensificări locale ;) 

Cam la fel și cu autorii în carne și oase, extrem de puțini, doar doi, dacă nu mă înșel. 

Nu țin nimănui contabilitatea primară, doar constat rece (fără reproșuri) și la cald (imediat după încheiere). Tot ca observație rapidă: harta pare a se înclina și anul ăsta spre fascinantul și febrilul sud al Italiei - dacă luăm în calcul atât regiunile/orașele în care sunt plasate poveștile, cât și personajele ce le populează.  

Am făcut toată introducerea asta (peste care nu m-ar mira să fi sărit) strict pentru context. 

Acum că îl aveți, las și o listă cu filmele văzute (ce am apucat să prind), așezate în ordinea importanței pe care și-au câștigat-o prin discurs/limbaj, prestanță și ....

5. (⭐) Sulla terra leggeri (regia: Sara Fgaier/2024)

High hopes, low deliveries. Câteva momente bune, cam puține, totuși, în ciuda subiectului ofertant. Un film ce pornește mult prea târziu și se oprește prea repede. Ilinca Manolache, prezentă în sală, s-a plictisit îngrozitor și a ratat momentul în care filmul a decolat. Probabil că aș fi procedat la fel, norocul (său) a constat în durată: cât un meci de fotbal cu prelungiri date la mișto. 

4. (⭐⭐) Ex aequo:

Il tempo che ci vuole (regia: Francesca Comencini/2024)

Dialog unilateral tată (Luigi Comencini) - fiică (Francesca) din perspectiva recuperării unei relații care a dat rateuri. Emblematicul cineast italian, despre care Radu Cosașu spunea că este regizorul celor mai inteligente melodrame, este interpretat de Fabrizio Gifuni, om de bază pentru Bellocchio, care l-a distribuit în rolul lui Moro. În film este surprinsă fragmentar acea perioadă zbuciumată și aș fi apreciat dacă autoarea l-ar fi pus pe Gifuni în același cadru cu el însuși, privindu-se în film din film. A ales niște imagini efasate de arhivă cu impact nesemnificativ.

Hey Joe (regia: Claudio Giovannesi/2024)

Ziceam aci pe blog, într-un alt context: 

De la Henry James citire: Americans going to Italy are always asking for trouble. Or redemption, aș adăuga eu. Cam la fel stau lucrurile și în Hey Joe, lungmetraj în care James Franco intră la fix contururile unui amerrican marcat de ratare și alcoolism ce-și caută prin Napoli fiul abandonat în urmă cu 20 de ani. Hey Joe, simplu & delectabil pe alocuri, e aproape un neowestern din care lipsește doar preotul, în rest îi avem pe toți (de la villains la fata de condiție modestă care-și câștigă existența în maniere neortodoxe). 

3. (⭐⭐⭐) Ex aequo:

Campo di battaglia (regia: Gianni Amelio/2024)

Iddu, l'ultimo padrino (regia: Fabbio Grassadonia & Antonio Piazza/2024) 

Două filme showcase pentru doi actori italieni în vogă: Alessandro Borghi (primul) și Toni Servillo (al doilea). Dacă jocul lui Borghi - într-o producție pe care am putea-o numi de epocă (WWI) - aduce mult în unele momente cu manierismul interiorizat al lui Joaquin Phoenix, ba și fizic seamănă (are inclusiv cicatricea aia pe buza superioară), Servillo se mai reinventează o dată ca mafiot sau, mai degrabă, prieten al mafioților, el fiind, de fapt, una din rotițele acelea fără de care rețeaua de complicități numită mafie nu ar putea funcționa.

Trebuie adăugat, totuși, că în Iddu, pe lângă personajul lui Servillo, strălucește și intrigă Elio Germano în rolul lui Matteo Messina Denaro, șef de clan sicilian care a reușit să se ascundă vreo 30 de ani în Palermo, sub nasul și probabil cu discretul concurs al autorităților italiene (de altfel, cei doi autori nu se sfiesc să acrediteze această idee). Cum a fost posibil? Iată că a fost.

2.  (⭐⭐⭐⭐) Real (regia: Adele Tulli/2024)

1.  (⭐⭐⭐⭐⭐) Diciannove (regia: Giovanni Tortorici/2024)

Debut insolent, arogant și parțial autobiografic Diciannove reflectă tribulațiile, angoasele și-n ultimă instanță angst-ul unui student de 19 ani, înscris în anul I la litere și aflat în război - la intensități diferite - cu toată lumea: establishment-ul cultural (de ex., Pasolini din Scrieri corsare i se pare supraevaluat și argumentează de ce), școala (nu digeră profesorii și metodele șablonarde în care predau), congenerii (fatalmente superficiali), familia (băgăcioasă). 

Se înțelege relativ ok doar cu soră-să și cu un văr primar, în rest reduce contactele sociale la minimum, dedicându-se unui studiu acerb pe baza unor criterii stabilite de unul singur. Așa ajunge la poeți precum Francesco Berni (secolul XV) sau scriitori ca Daniello Bartoli (secolul XVII), pentru lucrările acestuia din urmă făcând aproape o obsesie, în timp ce colegii lui înghit fără prea multe apăsări doar ce li se livrează de la catedră.

Tortorici articulează, în răspărul oricăror convenții, portretul unui tânăr care absoarbe masiv informație, o asimilează în manieră proprie și o restituie când are ocazia în formule abrazive. Este funcțional social, nu face nimic înadins pentru a fi antipatic și tocmai asta îl ajută să preia date din realul imediat. Este un fanatic al observației directe, nemediate, însușire ce-l propulsează simultan spre autoizolare și forme de socializare la limita promiscuității. Deși nu-ii un exponent reprezentativ, el fiind atipic, filmul reușește să creioneze un portret al generației Z printr-o lentilă minunat întoarsă și mă opresc aici pentru a nu da din casă mai mult decât e necesar. 

Căutările lui Leonardo (numele personajului) sunt susținute de un limbaj cinematografic fluid, inventiv metisat cu tehnici din alte arte și mai ales nedogmatic. Cineastul nu se teme să lase filmul nicăieri, evită o rezoluție, un final chiuso.. Ce ar putea să fie final la 19 ani, ce anume ar putea avea statut de rezoluție când totul e deschis? 

***

Unele dintre titlurile de mai sus vor umbla prin țară: Cluj-Napoca, Timișoara. Craiova, Iași - până la finalul lui martie, respectiv Sibiu, la sfărșit de mai, în Este Film Festival. Nu recomand nimic, nu vă îndemn să vedeți nimic, faceți fix cum vă taie capul, doar să nu aud apoi că nu știați de ele. Pwp!