Alexedi:
„N-ai cum să știi cine a fost Lynch. Dar știi cine a fost Lynch pentru tine. Uneori, nici acolo nu ești lămurit; nu poți verbaliza sau nu ești lămurit exact de ce - doar știi.
Opera lui nu poate fi luată decât personal (cum, de altfel, subliniază și el). Sigur, cu numeroasele referințe oferite cu generozitate, din care am învățat despre alți creatori. N-am de gând să fac o analiză filmică aici, să fiu «recenzor». Trântesc ce-mi trece prin cap.
La fel ca la mulți dintre noi care au crescut într-un anume timp, influența s-a manifestat, cumva, deopotrivă subtil și exploziv. Ieșiți orbi din comunism, prin nu se știe ce lovitură de geniu de la «achiziții filme TVR», ne-am trezit aruncați într-un univers din care eu, cel puțin, nu am mai ieșit niciodată. Și care mi-a prezentat Cinemaul.
După Dallas (eram îndrăgostit de Pamela), Sclava Isaura, Piedone și Tânăr și neliniștit, o Românie întreagă a fost proiectată în micul orășel misterios. Pe care. cumva, l-am și recunoscut, chit că trăiam în capitală. Că toți șușoteam de X, de Y, în micile noastre comunități zonale. Fenomenul social, în blocul fost comunist, cred că a fost mult mai acut decât în Occidentul liber și obișnuit cu «ciudățenii». Se oprea totul, se sista canasta părinților cu Unchiugenu și Tantigeta, tot. Nu aveam eu vârsta necesară să văd (13), dar nu conta. Nu prea am dormit bine după episodul cu reveal-ul, nici acum nu-mi vine să cred:
1 - că a fost difuzat
și
2 - că nu am fost trimiși în camera copiilor (nici mort, scuzați, n-aș fi ieșit de la televizor).
În tușă personală, și nu cred că sunt singurul, aș zice că l-am văzut chiar la timp - pubertate, la începutul angoaselor adolescentine, tinerii și tinerele de pe Telecolor, cu dramele lor de liceu și cu alea mai întunecate, emoțiile lor «soap» schimbătoare de la un moment la altul, dar plenare, totale, ca vârsta (că doar a fost și soap, și parodie la soap), părinții total deconectați sau derutați de universul copiilor lor, dar iubindu-i oricum, iluzia unei maturizări prin traumă, când de fapt tot copil ești, terorile schimbării, toată paleta asta a intrat cumva la un nivel mai profund.
Și nuanțele de noir, proceduralul, supranaturalul, sufletul, gogoșile - și alpaca nonșalantă la secția de poliție!
Am devorat cele două jurnale, care CU SIGURANȚĂ nu au fost «sub 18 ani», mai ales cel al eroinei tragice. Admit că ăsta mi-a oferit și câteva desfătări secrete, dar na, vârsta. Îmi amintesc perfect și acum paragrafe din scena de la râu :)
L-am văzut și la bulgari, unde a fost dublat, dar ce conta :)) Și, tot la ei, la Studio X, unde erau titrate.
Apoi, toate redifuzările, la noi, cu alți și alți ochi și continuă fascinație.
De la acel punct de cotitură pe TV, am intrat în hipnoză, în analiză a propriilor întunecimi.
Și în ceea ce pot oferi (chiar și fără a-ți da seama, că doar ce știam la vârsta aia, eram doar senzorial) muzica, sunetul, atmosfera, imaginea.
Însă experiența supremă Lynch este cinematograful. Blue Velvet, Fire Walk with Me (văzut cu Mama la Patria, ea era mai fană, iar eu n-aveam 18 ani, deci se cerea însoțitor - oricum, cool Mom), The Elephant Man, Eraser... Ce le mai enumăr?, că se știu!
Voi zice totuși și Mulholland Drive. Știu că am fost cu Diana (ha!) la București Mall și am ieșit în paișpe dungi. Aveam deja o oarecare vârstă, absolviserăm, eram intelectuali. Nu știam ce să facem. Apoi, conversații. Ce am văzut??? Nici n-am respirat la scena din Silencio, cu Llorando. Ei, ăsta e Lynch.
Îmi amintesc emoțiile viscerale, rămase la fel peste timp, cu nuanțele diverselor etape din viața mea. Dar primul a fost serialul.
Și după aia, deși nu cred în destin, s-a întâmplat din nou, „See you in 25 years”.
Un film de 18 ore, un studiu și un comentariu al artei filmice. Și, în același timp, o dovadă că Lynch, în mare parte, a făcut zeci de ani, printre altele, un singur film. E incredibilă unitatea si unificarea universului serialului, să ia aminte MCU și DCU :))
Universul lui. El are un magnum opus. Nu redundant, dar urmăriți-i peliculele. Sub gândaci, sub urechi, sub un ventilator, într-un calorifer, într-o oglindă, peste o canapea, la un telefon, pe undeva printre umbre apare și o lumină și un întuneric. Apar sentimentele noastre acceptate și cele care ne îngrozesc, fiindcă sunt ale noastre.
Dar umanismul său este indubitabil.
Nici nu mai știu de câte ori i-am revăzut filmele. Cu bagajele de teroare și extaz. Care, ce să vezi, sunt ale tale. «Moods sweep in», zice el despre sunet, muzică și atmosferă în cinema, cu degetele alea care sunt un alt vorbitor. Angoasa parentală din Eraserhead, dedesubturile idealului «Americana» din Velvet și apoi din serial, inadecvarea elefantului și ambiguitatea morală posibil inconștientă a celor care se ocupau de el, experiența/fractura identitară din Lost Highway, MH si Inland Empire, puritatea din The Straight Story, demența Wild at Heart (dinainte de Natural Born Killers, nota bene) - toate descriu un «nebun» cu iubire de oameni si cu o nesfârșită empatie, în ciuda plonjeurilor în sinistru (aia se cheamă curajul privirii în oglindă).
Sunet, imagine, muzică., ecran, abandon, suflet, oglindă. Dă-te cu capul de ea și vezi cine ești. NU mai intru în amănunte, cadre, tehnici, tablouri «de diplomă» (deși pot).
Voi prețui acest vis.
We are each others` dreamers, Gordon. Și cred că asta e ideea. Ia să-mi aprind o țigară.
Got a light?”