Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 29 mai 2016

"Four is what...?" (83) [Sunset Song/2015]

Screenshots from Sunset Song (dir. Terence Davies/2015)
Romanul lui Lewis Grassic Gibbon, pe care veteranul cineast britanic Terence Davies îl aduce în premieră pe marele ecran, după vreo 15 ani de încercări şi abandonuri, e un clasic al literaturii scoţiene (şi parte a unei trilogii, de altfel). A apărut în 1932, e plasat în ajunul WWI şi narează maturizarea forţată a unei adolescente din ţinuturile Aberdeenului ce încearcă să scape de abuzurile unui tată tiranic. În anii '70 a ieşit şi o miniserie tv, care a circulat preponderent în arealul insular, însă de-atunci nimeni nu i-a mai acordat atenţie. 

Davies, care face filme într-o manieră foarte personală, pe o formulă apropiată oarecum de Greenaway sau Jarman, părea omul potrivit pentru acest job. Cel puţin în teorie..

Nu vreau să spun cu asta că Sunset Song e o dezamăgire fundamentală. Pentru cei sensibili la un anume lirism al imaginii (Scoţia rurală e foarte eye candy pentru publicul de pe continent, cum zic englezii) poate fi un prilej de încântare şi evaziune. Din primul cadru (cel în care ne este prezentată eroina, în elementul ei, ridicându-se dintr-un lan de grâu asemeni unei creaturi mitice) până în ultimul (pe care nu vi-l dezvălui), camera lui Michael McDonough e setată să capteze tonurile şi nuanţele cromatice ale unei naturi edenice, virginale. În care oamenii se comportă ca nişte brute, căci această idee amorsează toată dialectica vehiculată în film. 

Prima parte, derulată sub spectrul iminentei izbucniri a războiului, e atent construită în termeni de storytelling şi dezvoltare a personajelor. Evident, focusul cade pe Chris (interpretată magnific de ex-modelul Agyness Deyn, numele fiind o poezie în sine) şi pe tatăl său (Peter Mullan), mână forte într-o gospodărie ce trebuie să funcţioneze, adică să fie rentabilă din toate punctele de vedere. Simbolistica nu e foarte subtilă, veţi fi de acord. De pildă, accesele de violenţă ale capului de familie sunt un fel de buzdugan ce anunţă nenorocirile din partea a doua, când prima conflagraţie mondială e deja la uşă şi în vieţile lor.

Ei bine, exact pe logica racordării evenimentelor mici la cele mari, Sunset Song prinde viteză, lucrurile se precipită, personajele vin şi pleacă fără preaviz ca într-o gară în care graficul trenurilor e dat peste cap. Deşi execuţia e în continuare impecabilă (minus montajul, out of sync în unele momente), senzaţia imprimată în ultimul act e aceea a unei plimbări pe repede înainte printr-o expoziţie: toate tablourile sunt excepţionale însă conexiunea dintre ele lipseşte. Şi nici timp nu e să le asamblezi mental fiindcă trebuie să ajungi repede la ieşire. E o hibă de scenariu, cred, sau o prea mare încredere în forţele magice ale unei poveşti care ar trebui să se spună singură, prin imagini. Bibilite, filtrate, picturalizate. 

Parţial se întâmplă. Însă nu-i suficient. Cel puţin nu pentru acel Terence Davies care a făcut The House of Mirth.

duminică, 22 mai 2016

"Four is what...?" (82) [Truman/2015]

Estimated reading time: 5 minutes. 
Do you have them or the technology completely hijacked your brains? If you're here, you should have that time. Thanks!

Screenshots from Truman (dir. Cesc Gay/2015)
Un film despre iminenţa şi mai ales imanenţa morţii, văzută ca un oaspete năzuros care se autoinvită intempestiv, ba mai fixează şi-un deadline (joc de cuvinte neintenţionat), timp în care e indicat să-ţi rânduieşti afacerile personale şi lumeşti, pentru ca apoi să apară la uşă gata de last party. Nu exagerez deloc. Exact asta e abordarea propusă de Gay, una care favorizează comicul, apăsat amar, în locul facilelor melodramatizări grabnic generatoare de emoţii apoase. Nu zic, s-ar putea să fie unii care să nu reziste, depinde de temperament, însă Truman nu-i un storcător de lacrimi, asta pot garanta. Sau dacă e, e defect (sau cu piese lipsă). Din fericire.

Julián (Ricardo Darín) e un actor argentinian de teatru (element biografic împrumutat din viaţa sa, Darín fiind din Argentina), venit la Madrid şi rămas acolo graţie succesului avut pe scenă. Şi în afara ei. Trecut de 50 de ani, are tabieturi şi un câine pe care-l adoră. Îî ţine de urât şi asta pare a fi de ajuns unui bărbat liber, ieşit din hora complicaţiilor familiale. Altfel, un tip jovial, impulsiv, outspoken şi cam antipatic pentru unii. În urmă cu un an a aflat că are cancer. Sătul de tratament şi de rigorile lui, decide să-l întrerupă, conştient că oricum finalul va fi acelaşi. La ce bun să-l mai amâne?

E clipa în care pentru el începe numărătoarea inversă. Tot ce are de făcut e să-şi încheie socotelile cu cei din preajmă (nu prea mulţi) şi mai ales să-i găsească un nou stăpân lui Truman. Cum care Truman? Truman, the dog. Căci aşa se numeşte animalul, ocazie cu care am lămurit şi titlul. În contextul ăsta, Tomás (Javier Cámara, ce pentru mine va rămâne forever asociat cu Benigno din Hable con ella), un vechi prieten din copilărie, mutat între timp în Canada, îi apare la uşă. Vizita perfectă înainte de cealaltă vizită.

Nu recunoaşte deschis, însă avea nevoie de acest gest. Nu pentru a avea pe cineva căruia să-i plângă pe umăr sau care să-l plimbe de colo, colo (eventual şi pe Truman), ci care să-l ţină ocupat, să-i diverteze constant atenţia. Fiindcă, altfel, Julián îşi duce boala pe picioare cu demnitate şi detaşare. Totuşi, în ciuda împăcării cu situaţia, a asumării morţii, în definitiv, nu-i strică să aibă un martor al ultimelor sale zile. Parte din egoism, parte dintr-un histrionism (sau narcisism low key) căruia nu-i poate rezista. Raportării sale pasiv-agresive la existenţă sau la ce a mai rămas din ea, Tomás, un ins bonom şi extrem de calculat, îi răspunde cu reţinerea celui ce nu vrea să adâncească rana. Precauţia lui e uneori enervantă şi-atunci sar scântei.

Practic, în cea mai mare parte a sa filmul se derulează din perspectiva lui Tomás. Pe el îl vedem încercând să facă situaţiei, nu pe Julián. Pe el îl vedem luptând să-şi interiorizeze trăirile în faţa unui om de care e puternic legat afectiv şi pe care ştie că nu-l va mai vedea. Această deplasare de accent, în fond o neutralizare a tragicului prin schimbarea unghiului subiectiv, este practic elementul care scoate Truman din contingentul producţiilor de gen.

Iar Javier Cámara, actor cu o expresivitate excepţională, demn(ă) de stampele florentine, îşi decantează autointrospecţia în gesturi şi reacţii micronice, reducându-le sau amplificându-le alonja într-o simfonie corporală racordată la succesiunea evenimentelor, nicidecum la aşteptatul lor efect asupra spectatorului. Între el şi Darín chimia e optimă, astfel că întregul film funcţionează şi ca dispozitiv ce le pune în valoare talentul şi inspiraţia.

Un singur lucru mi se pare nelalocul lui şi anume subplotul pe care Gay îl introduce oarecum forţat. Nu intru în detalii, o să-l detectaţi şi singuri, însă cum spuneam, nu se justifică diegetic şi generează un contrast relativ strident în fişa de personaj rezervată lui Tomás. E un detaliu minor, totuşi, care insolitează ansamblul, nu-l influenţează esenţial. Evitând sentimentalismul şi reducând boala la un cameo periferic, cineastul catalan tratează cu gentileţe, umanism şi ironie, amară, o mai spun o dată, un subiect dificil. Sau, dacă doriţi, foarte uşor de transformat într-o baltă de lacrimi.

...and the rest is rust and stardust, cum ar zice Nabokov.

duminică, 15 mai 2016

"Four is what...?" (81) [Beautiful Girls/1996]

Screenshots from Beautiful Girls (dir. Ted Demme/1996)

E suficient să priveşti distribuţia şi-ţi faci o idee cât se poate de limpede: filmul ăsta n-o poate da-n bară. Mira Sorvino, Uma Thurman, Natalie Portman, Rosie O'Donnell, Matt Dillon si Timothy Hutton: nume deja consacrate la vremea aia (1996) sau în plină ascensiune, dar perfect distribuite în roluri ce le vin ca şi când le-ar fi fost pregătite de când lumea.

Cum e să te apropii de 30 de ani, să ai o relaţie ce funcţionează, chiar dacă începe să se îndepărteze de ceea ce ţi-ai dorit, să nu mai ştii ce îţi doreşti exact (eşti pianist, dar te gândeşti sa pui de un career lifting şi să te apuci de vânzări, nu de alta, dar anturajul zice că trebuie să faci ceva serios şi profitabil în viaţă, altfel ajungi ca foştii colegi de liceu: iarna, când nu aruncă nisip pe străzi, stau în cârciumă, beau de sting şi visează la supermodelele din posterele de care pereţii camerelor lor sunt plini), să te reintorci în orăşelul natal pentru întâlnirea de 10 ani şi, out of the blue, de-a lungul acestui traseu să-ţi întâlneşti „sufletul pereche” - sună ciudat, ştiu! - în persoana unei puştoaice de 13 ani...? Cam cum e? Parcă nu mai sună atât de ciudat şi - mai ales ultima parte - trimite direct spre Nabokov (cretinii care au tradus filmul nu au auzit de el din moment ce au subtitrat Navakov!). E pomenit şi Polanski en passant, însă numai ca miştocăreală.

În fond, Beautiful Girls asta şi e: o reverenţă la adresa autorului Lolitei. Una foarte subtilă, schiţată în tuşe fine, căci deşi nu e nimic explicit erotic între cei doi (dar ar putea fi peste câţiva ani, suntem îndemnaţi şi ispitiţi să ne gândim), evoluţia legăturii dintre Willie (Timothy Hutton) şi Martyneighbourhood Lolita” (Natalie Portman, la al doilea rol după fulminanta apariţie din Léon) acaparează întreaga atenţie.

Filmul deapănă şi alte poveşti, insistă asupra lor cu mai mult sau mai puţin aplomb, ba o mai scoate la înaintare şi pe Uma Thurman, dar toate trec în plan secundar deoarece „Romeo and Juliette, the dyslexic version”, cum zice chiar Marty în reeditarea dintr-un pridvor înzăpezit a „scenei balconului”, nu-ţi dă pace. Ea e inteligentă, delicată, angelică, vede „right through him” şi îl face din vorbe. Pe Willie îl prinde flama atât de tare încât ajunge să-i spună unui amic, după ce o vede plimbându-se cu un coleg de şcoală: „I'm actually jealous of a 12-year-old kid on a bike.” Ba chiar mai mult de-atât: cochetează cu ideea de a-şi părăsi actuala iubită...

Bun şi ce-i cu asta? Nu-i nimic, se poate spune. A trecut acceleratul. De fapt, e! Ca în versurile lui Blaga: „păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi". Sau ca în viaţă: „choose not to choose”. Şi asta dă de gândit, pentru că Beautiful Girls tratează cu sinceritate, ironie, detaşare şi rafinament angoasele, crizele, (in)deciziile, speranţele sau iluziile personajelor. Dovadă şi cvasimonologul ăsta.

P.S.: Personajul lui Matt Dillon, liderul trupei de loseri, ratatul cu potenţial, întruchipare acelui iconic contender lansat în cinema de Marlon Brando, e supranumit Birdman. N-are legătură cu ştiţi voi ce şi totuşi nu mă pot abţine să nu fac conexiunea cu partea a doua a acelui titlu: Birdman... Or the unexpected virtue of ignorance. I se potriveşte şi lui.

duminică, 8 mai 2016

Cvasimilitudini II.53 [Parbrize murdare]

Una dintre puţinele secvenţe decente (adică neexploatative) din După dealuri, un film ce face cinste genului numit de Cahiers... „cinéma de salauds”, este cea din final. Practic, cu ea se închide versiunea oportunistă pusă în scenă de Mungiu pornind de la celebrul şi infamul „caz Tanacu”. Noroiul aruncat de un anonim participant la trafic (ca să convoc jargonul oficial) peste parbrizul unui automobil ce transportă deopotrivă „oamenii legii” şi protagoniştii nefericitei întâmplări cade ca un blestem imuabil peste un tablou sumbru, făr' de speranţă. Mi s-a părut o găselniţă aproape genială după vreo două ore de, iertaţi-mi termenul, lăbăreli auctorial-manieriste lipsite de orizont. 


Probabil că Mungiu a calculat de la bun început valoarea acestei lovituri din moment ce recurge la ea şi în Bacalaureat (vezi momentul 1:04 din trailer). Nu ştiu cu ce miză are în noul context, deci nu pot anticipa impactul, dar abia aştept să văd.

marți, 3 mai 2016

Cvasimilitudini II.52 [Christ on the cross, again]

As the opening shot.

Nu mă aşteptam şi totuşi n-a trebuit să treacă prea mult timp pentru a-l mai vedea o dată... Şi nu oriunde, ci în cel mai proaspăt (cronologic vorbind, bineînţeles, fiindcă altfel e cam prolix şi căznit) film al fraţilor Coen. Pe deasupra, nici măcar nu e primul element comun ce apropie - într-un mod bizar, trebuie să admit - Hail, Caesar! şi The Hateful Eight (am mai identificat unul aici), dar na, marii autori îşi permit să împrumute unii de la alţii (în acest caz particular e pură speculaţie, nu am informaţii că ar fi aşa) sau să recurgă (this is more likely) la aceleaşi soluţii, formule, detalii etc. 

Oricum, să-l văd pe Tarantino citat (imitat?) de fraţii Coen, fie şi involuntar, cum cred că s-a întâmplat, tot o surpriză se cheamă că e. Cu atât mai mare cu cât QT o preia din deschiderea unui b-classic de Samuel Fuller!

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Screenshot from Hail, Caesar! (dir. Ethan & Joel Coen/2016)

duminică, 1 mai 2016

Eppur(i) si muove (in muvizzz) [II]

Vânez iepuri. În filme, unde altundeva? Cu freeze-ul, nu cu puşca. Sunt paşnic, ce credeaţi? N-aş omorî nici măcar o muscă. Cel mult i-aş învineţi ochii dacă e insistentă. Iepurilor, în schimb, nu le-aş face nici măcar asta. Sunt fanul lor. Celor sălbatici le-am invidiat întotdeauna explozia, adică acea uluitoare ţâşnire de pe loc care ar face şi-un sprinter să crape de invidie, iar celor domestici acea încremenire aproape catatonică din procesul ruminativ la care-i obligă digestia. E acolo o concentrare şi în acelaşi timp o detaşare demne de exerciţiile maeştrilor zen.

Ce veţi vedea mai jos e recolta (se poate zice aşa?) din ultimul an. 


Dacă n-aş pomeni de Bunzo, probabil cel mai trist iepure din câţi am văzut lately, nici n-ar fi avut rost acest demers. Am scris la momentul potrivit despre binomul disfuncţional Kumiko-Bunzo, aşa că acesta e doar un necesar reminder deopotrivă pentru cei care au şi pentru cei care n-au văzut - încă - filmul fraţilor Zellner.


Dacă soarta lui Bunzo rămâne în suspensie, congenerul lui din imaginea de mai sus nu sfârşeşte deloc bine într-un film fascinant, ciudat şi greu încadrabil în vreun gen: Spring. Nu e foarte relevant detaliul, de-aia şi spoileresc. Coincindenţă sau nu, tot doi regizori sunt implicaţi şi aici: Justin Benson & Aaron Moorhead

Să zicem că posterul e cel mai interesant lucru legat de acest film, unul din multele despre tineri care încearcă să depăşească abuzurile emoţionale (şi nu numai) comise de părinţi iresponsabili. Deşi rareori aduc ceva nou (sau vin cu o abordare dintr-un unghi atipic), anual apar sute de opusuri pe acest subiect, americanii fiind lideri detaşaţi pe acest segment. La fel se întâmplă şi cu White Rabbit-ul lui Tim McCann, care în ciuda hibelor evidente e o idee mai răsărit decât atrocitatea omonimă de anul trecut. 

În primul cel puţin, titlul e conexat cu povestea, pe când în celălalt e o metaforă sau ceva ce ţine loc de o metaforă, pe care doar regizorul e în stare s-o vadă. Şi dacă tot suntem la capitolul „titluri identice”, nu care cumva să vă gândiţi la piesa celor de la Jefferson Airplane. Chiar nu e cazul. Nu vă şi nu mă întrebaţi totuşi cum se face că văd şi astfel de inepţii. Job description & stuff.


Să ne imaginăm că screencap-urile de mai sus sunt iepuri scoşi din joben la fel ca-n arhicunoscutele numere de iluzionism de prin bâlciuri. Adică o chestie meta (ce naiba să zic şi eu?), care se cere parţial explicată, so let me do the honors for you. Silly Bunny Pictures e compania sub umbrela căreia performează Paul Bright. Denumirea e clar autoironică sau cel puţin asta îmi place mie să cred, pentru că mai toate filmele sale pot fi etichetate ca atare. Silly, cum ar veni. O excepţie ar putea fi Aaron... Albeit a Sex Hero, la care am râs o grămadă (cu vârf), însă n-aş băga mâna în foc drept chezăşie pentru calitate ;) 

Rabbit Bandini, în schimb, îşi revendică şi croieşte un statut ceva mai respectabil. Proprietar e James Franco, da, da, acel James Franco, auteur-ul wannabe ce pare la fel de prolific precum urecheaţii din poveste. Şi nu doar filmele sale (scrise, regizate etc.) sunt produse aici, ci şi ale acoliţilor, prietenilor, afinilor etc. Care-l şi tocmesc ca actor, de regulă. Un exemplu ar fi Palo Alto. Amuzant e că logo-ul oficial e cel de mai jos, în vreme ce ăla de deasupra e o variaţiune jucăuşă (am găsit-o în Yosemite, lungmetraj bazat pe prozele scurte ale multilateralului domn Franco, prezent, desigur, şi-n rolul principal).


Pour la bonne bouche (dar interzis vegetarienilor, rugaţi să abandoneze lectura pe loc), vă stârnesc gurmanderia (sau poate repulsia), folosindu-mă de un cadru cât se poate de neechivoc dintr-un clasic de la finalul anilor '80, decadă în care thriller-ele de genul ăsta erau pe toate gardurile. Pardon, ecranele. Başca simbolismele fruste, fără perdea, precum cel asociat cu acest cadru, aruncate într-o veselie oarecum sadică în ochii neiniţiaţilor de ambe sexe. Oricum, secvenţa în sine a născut un mic, dar viguros cult, fiind reluată în diverse contexte mai mult sau mai puţin apropiate de cel original.

Daddy, daddy... Whitey's gone!
Primul episod al acestui serial sui generis e aici.