"Four is what...?" (82) [Truman/2015]

Estimated reading time: 5 minutes. 
Do you have them or the technology completely hijacked your brains? If you're here, you should have that time. Thanks!

Screenshots from Truman (dir. Cesc Gay/2015)

Un film despre iminenţa şi mai ales imanenţa morţii, văzută ca un oaspete năzuros care se autoinvită intempestiv, ba mai fixează şi-un deadline (joc de cuvinte neintenţionat), timp în care e indicat să-ţi rânduieşti afacerile personale şi lumeşti, pentru ca apoi să apară la uşă gata de last party. Nu exagerez deloc. Exact asta e abordarea propusă de Gay, una care favorizează comicul, apăsat amar, în locul facilelor melodramatizări grabnic generatoare de emoţii apoase. Nu zic, s-ar putea să fie unii care să nu reziste, depinde de temperament, însă Truman nu-i un storcător de lacrimi, asta pot garanta. Sau dacă e, e defect (sau cu piese lipsă). Din fericire.

Julián (Ricardo Darín) e un actor argentinian de teatru (element biografic împrumutat din viaţa sa, Darín fiind din Argentina), venit la Madrid şi rămas acolo graţie succesului avut pe scenă. Şi în afara ei. Trecut de 50 de ani, are tabieturi şi un câine pe care-l adoră. Îî ţine de urât şi asta pare a fi de ajuns unui bărbat liber, ieşit din hora complicaţiilor familiale. Altfel, un tip jovial, impulsiv, outspoken şi cam antipatic pentru unii. În urmă cu un an a aflat că are cancer. Sătul de tratament şi de rigorile lui, decide să-l întrerupă, conştient că oricum finalul va fi acelaşi. La ce bun să-l mai amâne?

E clipa în care pentru el începe numărătoarea inversă. Tot ce are de făcut e să-şi încheie socotelile cu cei din preajmă (nu prea mulţi) şi mai ales să-i găsească un nou stăpân lui Truman. Cum care Truman? Truman, the dog. Căci aşa se numeşte animalul, ocazie cu care am lămurit şi titlul. În contextul ăsta, Tomás (Javier Cámara, ce pentru mine va rămâne forever asociat cu Benigno din Hable con ella), un vechi prieten din copilărie, mutat între timp în Canada, îi apare la uşă. Vizita perfectă înainte de cealaltă vizită.

Nu recunoaşte deschis, însă avea nevoie de acest gest. Nu pentru a avea pe cineva căruia să-i plângă pe umăr sau care să-l plimbe de colo, colo (eventual şi pe Truman), ci care să-l ţină ocupat, să-i diverteze constant atenţia. Fiindcă, altfel, Julián îşi duce boala pe picioare cu demnitate şi detaşare. Totuşi, în ciuda împăcării cu situaţia, a asumării morţii, în definitiv, nu-i strică să aibă un martor al ultimelor sale zile. Parte din egoism, parte dintr-un histrionism (sau narcisism low key) căruia nu-i poate rezista. Raportării sale pasiv-agresive la existenţă sau la ce a mai rămas din ea, Tomás, un ins bonom şi extrem de calculat, îi răspunde cu reţinerea celui ce nu vrea să adâncească rana. Precauţia lui e uneori enervantă şi-atunci sar scântei.

Practic, în cea mai mare parte a sa filmul se derulează din perspectiva lui Tomás. Pe el îl vedem încercând să facă situaţiei, nu pe Julián. Pe el îl vedem luptând să-şi interiorizeze trăirile în faţa unui om de care e puternic legat afectiv şi pe care ştie că nu-l va mai vedea. Această deplasare de accent, în fond o neutralizare a tragicului prin schimbarea unghiului subiectiv, este practic elementul care scoate Truman din contingentul producţiilor de gen.

Iar Javier Cámara, actor cu o expresivitate excepţională, demn(ă) de stampele florentine, îşi decantează autointrospecţia în gesturi şi reacţii micronice, reducându-le sau amplificându-le alonja într-o simfonie corporală racordată la succesiunea evenimentelor, nicidecum la aşteptatul lor efect asupra spectatorului. Între el şi Darín chimia e optimă, astfel că întregul film funcţionează şi ca dispozitiv ce le pune în valoare talentul şi inspiraţia.

Un singur lucru mi se pare nelalocul lui şi anume subplotul pe care Gay îl introduce oarecum forţat. Nu intru în detalii, o să-l detectaţi şi singuri, însă cum spuneam, nu se justifică diegetic şi generează un contrast relativ strident în fişa de personaj rezervată lui Tomás. E un detaliu minor, totuşi, care insolitează ansamblul, nu-l influenţează esenţial. Evitând sentimentalismul şi reducând boala la un cameo periferic, cineastul catalan tratează cu gentileţe, umanism şi ironie, amară, o mai spun o dată, un subiect dificil. Sau, dacă doriţi, foarte uşor de transformat într-o baltă de lacrimi.

...and the rest is rust and stardust, cum ar zice Nabokov.