 |
| Screenshots from Sunset Song (dir. Terence Davies/2015) |
Romanul lui Lewis Grassic Gibbon, pe care veteranul cineast britanic Terence Davies îl aduce în premieră pe marele ecran, după vreo 15 ani de încercări şi abandonuri, e un clasic al literaturii scoţiene (şi parte a unei trilogii, de altfel). A apărut în 1932, e plasat în ajunul WWI şi narează maturizarea forţată a unei adolescente din ţinuturile Aberdeenului ce încearcă să scape de abuzurile unui tată tiranic. În anii '70 a ieşit şi o miniserie tv, care a circulat preponderent în arealul insular, însă de-atunci nimeni nu i-a mai acordat atenţie.
Davies, care face filme într-o manieră foarte personală, pe o formulă apropiată oarecum de Greenaway sau Jarman, părea omul potrivit pentru acest job. Cel puţin în teorie..
Nu vreau să spun cu asta că Sunset Song e o dezamăgire fundamentală. Pentru cei sensibili la un anume lirism al imaginii (Scoţia rurală e foarte eye candy pentru publicul de pe continent, cum zic englezii) poate fi un prilej de încântare şi evaziune. Din primul cadru (cel în care ne este prezentată eroina, în elementul ei, ridicându-se dintr-un lan de grâu asemeni unei creaturi mitice) până în ultimul (pe care nu vi-l dezvălui), camera lui Michael McDonough e setată să capteze tonurile şi nuanţele cromatice ale unei naturi edenice, virginale. În care oamenii se comportă ca nişte brute, căci această idee amorsează toată dialectica vehiculată în film.
Prima parte, derulată sub spectrul iminentei izbucniri a războiului, e atent construită în termeni de storytelling şi dezvoltare a personajelor. Evident, focusul cade pe Chris (interpretată magnific de ex-modelul Agyness Deyn, numele fiind o poezie în sine) şi pe tatăl său (Peter Mullan), mână forte într-o gospodărie ce trebuie să funcţioneze, adică să fie rentabilă din toate punctele de vedere. Simbolistica nu e foarte subtilă, veţi fi de acord. De pildă, accesele de violenţă ale capului de familie sunt un fel de buzdugan ce anunţă nenorocirile din partea a doua, când prima conflagraţie mondială e deja la uşă şi în vieţile lor.
Ei bine, exact pe logica racordării evenimentelor mici la cele mari, Sunset Song prinde viteză, lucrurile se precipită, personajele vin şi pleacă fără preaviz ca într-o gară în care graficul trenurilor e dat peste cap. Deşi execuţia e în continuare impecabilă (minus montajul, out of sync în unele momente), senzaţia imprimată în ultimul act e aceea a unei plimbări pe repede înainte printr-o expoziţie: toate tablourile sunt excepţionale însă conexiunea dintre ele lipseşte. Şi nici timp nu e să le asamblezi mental fiindcă trebuie să ajungi repede la ieşire. E o hibă de scenariu, cred, sau o prea mare încredere în forţele magice ale unei poveşti care ar trebui să se spună singură, prin imagini. Bibilite, filtrate, picturalizate.
Parţial se întâmplă. Însă nu-i suficient. Cel puţin nu pentru acel Terence Davies care a făcut The House of Mirth.