Una dintre puţinele secvenţe decente (adică neexploatative) din După dealuri, un film ce face cinste genului numit de Cahiers... „cinéma de salauds”, este cea din final. Practic, cu ea se închide versiunea oportunistă pusă în scenă de Mungiu pornind de la celebrul şi infamul „caz Tanacu”. Noroiul aruncat de un anonim participant la trafic (ca să convoc jargonul oficial) peste parbrizul unui automobil ce transportă deopotrivă „oamenii legii” şi protagoniştii nefericitei întâmplări cade ca un blestem imuabil peste un tablou sumbru, făr' de speranţă. Mi s-a părut o găselniţă aproape genială după vreo două ore de, iertaţi-mi termenul, lăbăreli auctorial-manieriste lipsite de orizont.
Probabil că Mungiu a calculat de la bun început valoarea acestei lovituri din moment ce recurge la ea şi în Bacalaureat (vezi momentul 1:04 din trailer). Nu ştiu cu ce miză are în noul context, deci nu pot anticipa impactul, dar abia aştept să văd.