Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

27 septembrie 2015

Cvasimilitudini II.29 [Lady Liberty]


Screenshot from The Godfather: Part II (dir. Francis Ford Coppola/1974)


În ciuda piedicilor de neam prost puse de un finanţator orgolios (Harry Weinstein), The Immigrant (dir. James Gray/2013) a răzbătut în cele din urmă spre public, deşi sabotajul deliberat şi semi-embargoul mediatic i-au restrâns drastic aria de expunere. Am scris (review) despre el la momentul apariţiei - în cvasianonimat - pe dvd, aşa că acum mă interesează doar cadrul de mai sus, în fapt the opening shot. Ceea ce se vede e citarea în oglindă a altei deschideri, una iconică în cinema-ul modern: uvertura părţii a doua din The Godfather.

Diferenţa e dată de abordare (care este întotdeauna o extensie a stilului): spre deosebire de Coppola, care filmează Statuia Libertăţii frontal (din raţiuni evidente), Gray (sau Khondji, dacă vreţi, directorul lui de imagine), alege să o introducă în scenă din perspectiva opusă. Se spune despre respectivul monument că e primul lucru pe care-l văd cei ajunşi pe apă în America şi, prin prisma a ceea ce simbolizează, un semn de bun venit.

Filmată din spate, însă, într-o lumină ceruită, Ellis Island, avanpostul teluric al „visului american”, e departe de acel tărâm al făgăduinţei la care fantazează mulţimile de imigranţi. Şi e cumva normal, pentru că perspectiva nu aparţine celor ce sosesc, ci unui ins deja instalat pe pământ american. Îl zărim în colţul din dreapta, ocupând aproape jumătate din cadru. Silueta sa supradimensionată (pălăria cu boruri largi e un accent), setează scara la care privim și, în sens figurat, paradigma: el aşteaptă „marfă”. 

Puterea de sugestie a acestei imagini este incredibilă: compoziţia simplă şi imobilă integrează toate semnificaţiile vizuale şi tematice ce vor fi dezvoltate ulterior. E un cadru care conţine mai multă inteligenţă cinematografică decât sute de preţiozităţi din alte filme cu pretenţii făcute grămadă!
 

Şi nu e nicidecum singurul! De dragul simetriei voi face apel la ultimul (ăsta de deasupra). Trebuie spus pentru cei care n-au văzut The Immigrant că în diverse momente Gray îi transferă Ewei (Marion Cotillard) imaginea Lady Liberty. Fie în registru burlesc, cum se întâmplă în spectacolul organizat de Bruno (Joaquin Phoenix), pimp in disguise, fie în registru dramatic, spre sfârşit, când imită postura avatarului ei: cu spatele la cameră, în depărtare. 

În secvenţa premergătoare imaginii de mai sus, Ewa este încadrată de la distanță, printr-o fereastră secționată în formă de cruce (conexiune directă cu o scenă anterioară în care se spovedeşte). E suficient dinamism și suficient sens pentru orice încheiere în această compoziție, cu excepția faptului că e doar jumătate din poveste.

Şi jumătate din cadru.

Plecarea Ewei ocupă partea stângă a ecranului în vreme ce în partea dreaptă e Bruno, revenit practic în poziţia de la început, din nou cu spatele la privitor, dar de data aceasta full profile. În acest moment, cei doi protagonişti sunt în locuri diferite, în ambele sensuri ale cuvântului: ea părăseşte țara, în timp ce el rămâne. 

Numai că Gray și Khondji merg oleacă mai departe şi graţie unei oglinzi strategic plasate induc iluzia că amândoi se îndreaptă în aceeași direcție: e un trompe d'oeil de efect care leagă încă o dată cele două personaje în ciuda destinului (şi a propriilor slăbiciuni) care le separă. De altfel, titlul filmului ar putea face la fel de bine referire la oricare dintre iar finalul fals-deschis e o soluţie magistrală în mâna unui regizor care nu alege între „raţiune și simţire” şi care nu obligă nici publicul să facă asta.

16 septembrie 2015

Un etaj mai jos (dir. Radu Muntean): ficţiunea unei conştiinţe responsabile

Radu Muntean este unul dintre regizorii români pentru care povestea e sfântă. În filmele lui ea e primul loc. Semnificaţiile socio-psihomentalitare din siajul ei sau speculaţiile metanarative de aceeaşi factură sunt pe planul al doilea şi oricum lăsate în sarcina despicătorilor de fir în patru (o aripă a acestei secte l-a proclamat, aiuristic, regizor al clasei de mijloc sau ceva de genul). Cu alte cuvinte, Radu Muntean, care în Un etaj mai jos îşi exersează mâna şi în jobul de co-scenarist (alături de Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu), nu inventează/retuşează o poveste care să se asorteze cu un diagnostic sociologic (din categoria „românii sunt nuştiucum, nu au nuştiuce etc.”), ci privilegiază povestea. O transformă în punct nodal al demersului filmic.

În prelungirea acestei opţiuni, personajele nu sunt arhetipuri, ci oameni banali obligaţi să reacţioneze „după facultăţi”, vorba lui Moromete, sub (o)presiunea unor stimuli veniţi din exteriorul „zonei lor de confort” (cum se spune acum în limbaj de plastic roz). Dialogurile au, pe alocuri, chiar o supradoză de firesc, exact din dorinţa de a semnaliza cât mai clar perimetrul cotidianului nedramatizat (nu dedramatizat, atenţie!). Preocuparea lui/lor e ca naraţiunea, cu toate rotiţele puse la locul lor şi gresate corespunzător, să fie impecabil spusă/articulată, fără găuri negre sau alte paranteze pe care să le cartografieze spectatorul (tot „după facultăţi”, desigur). Relaţia cu publicul, deci, e construită nu pe elipse, ci pe furnizarea de cât mai multe informaţii utile pe care acesta să le coreleze în ideea de a obţine imaginea de ansamblu.

Este un lucru ce se poate observa cu asupra de măsură (o spun în sens pozitiv) în acest Un etaj mai jos (selectat la Cannes, în Un certain regard), his latest. Schema narativă e simplă: un cetăţean (Pătraşcu/Teodor Corban), (b)locatar ca oricare altul, aude nişte zgomote dubioase (ceartă, bufnituri) în apartamentul de dedesubt pe lângă care trece aducându-şi câinele de la plimbare. La scurtă vreme, află că acolo a murit cineva şi mintea lui începe să malaxeze posibilităţi, variante, presupuneri etc. Pare o crimă, însă nu există indicii clare care să susţină această teorie (cvasigenerală în microcosmosul respectiv). Poliţia nu are suspecţi, dar îi caută iar el bănuieşte pe cineva, un tânăr (Iulian Postelnicu), vecin de bloc, pe care l-a văzut la un moment dat ieşind din acel apartament. E doar o supoziţie, aşa că-şi ţine gura chiar şi atunci când anchetatorii vin şi vorbesc cu oamenii, inclusiv cu el. Nici măcar nevestei nu-i împărtăşeşte din gândurile sale. Pe măsură ce lucrurile se mişcă, grija sa esenţială e să-şi protejeze cât mai ermetic spaţiul simbolic, în speţă familia, de prezenţa malefică tot mai insidioasă a tipului asupra căruia el îşi proiectează suspiciunile. 


Pătraşcu e martor, cum ar veni, unicul, numai că nici el nu ştie exact la ce anume a asistat şi dacă acele frânturi ce au răzbătut de dincolo de uşă pot sau nu agrega un caz de omucidere (la originea căruia ar sta mărturia lui). De ce nu merge la Poliţie să spună ce a auzit (sau de ce nu spune asta anchetatorilor atunci când aceştia îl vizitează acasă)? Aceasta e întrebarea fundamentală care, odată încolţită în capul spectatorului, e în permanenţă irigată de regizor. Deliberat, parte a strategiei de a complica inteligent povestea, dar şi de a o prezenta cât mai nuanţat.

Răspunsul e relativ simplu: fiindcă nu e sigur. Şi pentru că nu e sigur preferă să-şi ţină gura, mai ales că prezenţa celuilalt, în jurul său şi al familiei, devine un spectru ameninţător în faţa căruia el e dezarmat. Nici unul dintre cei doi nu ştie cât ori ce anume ştie celălalt, amândoi ar vrea să afle ca să tranşeze cumva problema, numai că aplică tactica jocului la aşteptare. Sau la intimidare. Iluzia lor (şi implicit a unuia despre celălalt) nu este falsă, căci nu foloseşte semne false, ci aproximativă, derivând din semnele incerte, ambigue, pe care şi le transmit. În timp ce Pătraşcu trăieşte o confuzie reflectată de toate peripeţiile „eliberării” sale, celălalt, nenumitul dar omniprezentul sidekick, o sporeşte în registru psihotic. În fiecare scenă în care apar împreună, Pătraşcu, deşi mai bine clădit, este dominat de mult mai pirpiriul său Nemesis. Truth be told: nu am mai văzut în filmul românesc recent un personaj care să semnifice atât de puternic printr-un joc covârşitor corporal! Nu vă gândiţi la Ivanov (apropo: are un rolişor şi-aici, decorativ)! Jocul lui are altă greutate, dată în special de voce, ori Postelnicu îşi foloseşte tot corpul pentru a se impune.

Mizând pe răsturnarea convenţiilor unui gen pe care Hollywoodul l-a epuizat stilistic şi exploatând exact acele zone pe care varianta modernă a manualului american de profil le evită (sau nu le recomandă), Un etaj mai jos funcţionează ca un thriller psihologic deconstruit. Gesturi reprimate, replici şi priviri cu tâlc, uneori şi fără, că deh, e nevoie şi de piste false, unghiuri de filmare şi scene fluide, toate acestea sunt procedee old school, hitchcockiene, din a căror aglomerare, abil orchestrată, se ţese şi se menţine tensiunea pe trasa subţire a acordului fin. In nuce, filmul acesta e ficţiunea unei conştiinţe responsabile, confruntată cu o realitate ce-i scapă. Sau pusă într-o situaţie precum cea descrisă cânva de Rilke: „Ceea ce se întâmplă posedă un avans atât de mare faţă de ceea ce gândim, faţă de intenţiile noastre, încât nu putem niciodată să-l ajungem din urmă şi să cunoaştem adevărata sa înfăţişare”.

Apropo de clasa de mijloc: lui Radu Muntean i se cam rupe de ea, aşa cum voalat a şi declarat-o. Lumea din Un etaj mai jos n-au nici o treabă cu această clasă, care în România seamănă cu fantoma unei prostituate fără mâini. Filmul ăsta e exact cel pe care spuneam că-l aştept după rateul numit Marţi, după Crăciun. Nu-mi pare a fi politic, nici polemic, nici despre deficitul de solidaritate (excesul de individualism), atomizarea relaţiilor sociale ori disoluţia spiritului comunitar. Care spirit? Care comunitate? Nu mă pot abţine să nu-l citez pe Jean-Luc Nancy în contextul acesta: „Aşadar, nu s-a pierdut nimic şi, din acest motiv, nimic nu e pierdut. Tot ce s-a pierdut sîntem noi înşine, noi cei peste care se prăvăleşte «legătura socială» (raporturile, comunicare), invenţia noastră, precum plasa unei capcane economice, tehnice, politice, culturale. Ţintuiţi în ochiurile sale, ne-am făurit fantasma comunităţii pierdute.” Or tocmai aceste fantasme, graţie unui film self oriented, la fel ca binomul caracterial care animă filmul, Radu Muntean îi rupe gâtul. Şi bine face.

14 septembrie 2015

Juxtapuneri (XXXVIII) [Bethlehem]


 Screenshot from The Man Who Fell to Earth (dir. Nicolas Roeg/1976)

„1. În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. 
2. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. 
3. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.  
4. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. 
5. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. 
6. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, 
7. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.” (Evanghelia după Luca, Capitolul 2)

12 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 5 [Teritorii (ne)cunoscute: Africa de Sud, Israel, Franţa]

«
 ____________________________
L’hermine (dir. Christian Vincent
________________________________

Anul acesta cinema-ul francez a avut două titluri în competiție: Marguerite și L’hermine (Courted, în engleză). Al doilea este regizat de Christian Vincent, cineast din cariera căruia am bifat, înainte de începerea festivalului, La discrète și La séparation. Două filme de facturi diferite, care m-au convins de versatilitatea acestui regizor.

Debutul (La discrète) mi-a lăsat impresia unui film făcut de un epigon rohmerian, o comedie pariziană de moravuri în care un scriitor în pană de idei speră să-și depășească blocajul artistic în care se găsește prin seducerea unei june aparent naive (interpretată de Judith Henry). Tonul filmului este light, jucăuș, până spre final cînd registrul de până atunci se schimbă radical prin confesiunea fetei despre un moment întunecat din viața ei, într-un monolog lung ce mie mi s-a părut o mostră foarte convingătoare de actorie. În rolul Don Juan-ului condeier, Vincent l-a distribuit pe Fabrice Luchini, actor cu o carieră deja consolidată graţie apariţiilor în filmele ui Rohmer.

Al doilea, La séparation, este disecția unei relații de cuplu (Isabelle Huppert și Daniel Auteuil) în dezintegrare lentă, o relație traversată de episoade de infidelitate, acuze, remușcări și explozii de isterie ce vor lăsa asupra protagoniștilor răni iremediabile. Momentul final e memorabil, cu Auteuil bântuind singur străzile Parisului, trecând cu fiecare pas pe care îl face granița dintre sanitate și insanitate, transmițând în fiecare secundă ce se scurge senzația că nu mai știe pe ce lume e, că durerea îi ia mințile.

Avem de-a face deci cu un regizor care are știința de a veni cu ceva nou, de a nu repeta o formulă de la un film la altul. L’hermine nu seamănă deloc cu precedentele, fiind un aliaj între două genuri ce rareori pot fi lipite unul de altul: jumătate courtroom drama, jumătate romance. Personajul principal, Xavier Racine (același Fabrice Luchini), e un judecător nemilos pe propriul teren, recunoscut pentru intransigența sa ca făcând parte din casta judecătorilor cu două cifre (adică răufăcătorii intrați pe mâna lui primesc de la 10 ani în sus). În viața personală este un tip proaspăt separat de parteneră (Marie Riviere, care are o apariție ce durează fix un minut în film), ipohondru, tipicar și anxios. Cu astfel de apucături, refugiul în carieră e explicabil. Pornind de la acest teritoriu, un tribunal pe care-l prezidă (blana animalului din titlu e un ornament vestimentar distinctiv pentru breasla din care face parte) și unde este judecat un caz de violență domestică, sfârșit tragic cu moartea unei minore, omul nostru încropește pe parcurs și o relație sentimentală cu unul dintre judecătorii din oficiu (Sidse Babett Knudsen).

(trailer alert)

Filmul pendulează între aceste două planuri. Cel hiper-realist al scenelor tensionate de la tribunal, al discuțiilor înflăcărate dintre judecători și al livrării unui discurs din care justiția reiese drept un organism ce trebuie permanent despuiat și protejat de subiectivități (în mintea mea s-a creat o punte de legătură între ceea ce a spus Ivanov în Polițist, adjectiv și discursul livrat de Luchini. Aici e o motivație de tipul: „Treaba justiției nu e ce credeți voi că e justiția, o interpretare subiectivă a adevărului. Ba mai mult, există o mare probabilitate ca adevărul să nu se afle, să nu iasă la iveală, oricât ar dura procesul. Nu e treaba justiției să afle adevărul. Există pârghii și proceduri dacă adevărul întârzie sau lipsește. Treaba justiției este ca pentru un set de date la dispoziție în acel moment să aplice niște parametrii riguroși care să regleze funcționarea societății.

Celălalt plan este coup de foudre-ul dintre el și femeia-judecător, cu sclipiri și umor la nivel de dialoguri. Doar primul fir narativ este dus la bun sfârșit printr-un verdict. Concluzia relației dintre cei doi protagoniști este lăsată oarecum în suspensie, deschisă, ca o felie de viață cu viitor promițător. Din punctul meu de vedere, L’hermine e o mostră de cinema francez ce merită încercat, un film pe care l-am găsit foarte agreabil, ridicat peste pluton de jocul cei doi actori. Și un regizor de ținut minte.
______________________________
Rabin, the Last Day (dir. Amos Gitai)
________________________________

Pelicula tratează un moment dramatic din istoria Israelului: asasinarea premierului Yitzhak Rabin în urmă cu 20 de ani. Un eveniment considerat de regizor drept unul de cotitură istorică, cu semnificații importante până în ziua de azi. Găsirea unei soluții de pace cu Palestina (construcția centrală a politicii rabinului asasinat) se îndepărtează pe zi ce trece. În schimb evoluția politicii de stat și a societății înspre apariția soluțiilor radicale se intensifică. Astfel, filmul se vrea o pledoarie istorică, venită din trecut, pentru pace ca soluție de viitor.

Fără să cunosc peisajul politic și intelectual evreiesc de azi în toată complexitatea lui, l-aș asemui pe Amos Gitai cu Amos Oz, tipul de intelectual pesimist și critic față de propria societate, două voci în minoritate care trag semnale de alarmă despre apariția fanatismului religios de tip evreiesc, ce câștigă tot mai mult teren și adepți față de cei care caută soluția păcii. În film există o secvență de arhivă în care actualul prim-ministru al Israelului, Netanyahu, salută mulțimea de atunci adunată la un protest de o rară violență verbală, unde un sicriu cu însemne naziste cerând moarte rabinului e plimbat prin gloată. Netanyahu a respins ulterior orice acuzație că ar fi auzit astfel de mesaje scandate sau că ar fi văzut de la balcon sicriul cu pricina. Dar a fost un moment delicat, în care ideologiile extremiste căpătau popularitate și erau tolerate la nivel de masă. Conform lui Gitai, astfel de grupări subterane flirtează și astăzi cu ideea de putere.


Lungmetrajul are o formă hibridă, un colaj de secvențe ce țin de filmul documentar îmbinate cu altele de ficțiune. Asasinarea a fost filmată de un amator aflat întâmplător la fața locului și filmarea cu pricina este redată în forma ei completă la început. În film sunt inserate scurte interviuri cu personalități din jurul premierului (Shimon Peres, soția lui Yitzhak Rabin). În afară de aceste elemente non-ficționale, filmul se desfășoară ca o ficțiune sub forma unei anchete judiciare (comisia Shamgar, cum a fost denumită la vremea ei) care analizează chirurgical din toate unghiurile cum a fost posibilă tragica întâmplare. Personajele care trec prin fața camerei de filmat (asasinul și gruparea extremistă din care face parte, ziaristul care a filmat totul, reprezentanții poliței, serviciilor secrete, clericilor) transformă filmul într-o radiografie judiciară cu priză directă în evenimentele istorice, conturând un proiect cinematografic ambițios ce sintetizează o întreagă societate aflată într-o stare de tulburare. Am simțit că am avut de învățat vizionând acest film, în pofida duratei lui neprietenoase (150 de minute).

Dacă într-o relatare anterioară făceam propunerea celor de la BIEFF să aducă Francofonia la București, filmul lui Gitai se pliază perfect în programul festivalului Cinepolitica, așa că aducerea lui în interiorul unui astfel de eveniment ar fi de dorit. Altfel, prin tema tratată, nu prea îl văd distribuit pe scară largă în cinematografele de la noi din țară, deși a fost bine primit de critică și la momentul când scriu aceste rânduri e unul dintre filmele cu șanse mari să intre în palmares.
   __________________________________
The Endless River (dir. Oliver Hermanus)
 _____________________________________

Un auteur din Africa de Sud într-o competiție de film din Europa e o prezență exotică. Hermanus e la al treilea lungmetraj, iar precedenta lui producție, Beauty, fusese selectată acum câțiva la Cannes, în Un certain regard. L-am văzut și țin neapărat să-l recomand fiindcă eu cred că nu ar trebui să lipsească de pe nicio listă cu filme despre (homo)sexual repression. Despre cum onoarea de familist într-un astfel de caz cu viață dublă, în dulap, se ține. Un studiu de caz filmat clinic, fără sentimentalisme, a la Haneke, străpuns în punctul culminant de o scenă de bestialitate care l-ar face mândru și pe Mungiu la momentul 4,3,2 și cu un final devastator, ca o pictură de Hopper, în care alienarea personajului principal parcă ar căpăta o formă fizică, un gard între el și oamenii care își permit să aibă și să-și mai exhibe emoțiile și dorințele. A fost o bucată de cinema total surprinzătoare, care mi-a plăcut și care a ridicat așteptările pentru acest regizor.

(trailer alert)

Din păcate, la fața locului, m-am desumflat total. Filmul adus aici (în competiţie) continuă fascinația regizorului pentru formatul CinemaScope și apetența pentru studiul violenței urbane ca element definitoriu în societatea sud-africană. Titlul nu e o metaforă, ci numele unei localități (Riviersonderend în afrikaans), unde are loc acțiunea. Destinul a trei personaje (un condamnat proaspăt ieșit din închisoare, soția lui și un expat francez) se intersectează printr-o spirală a violenței. Numele lor alcătuiesc cele trei capitole ale filmului, marcate clar prin inserturi. Treaba cu violența sud-africană ar sta în felul următor: expatul francez află cum soția și copiii i-au fost uciși de o bandă de gangsteri locali. E distrus, isteric etc. Întâlnește într-o cafenea o chelneriță al cărei soț tocmai ieșise din închisoare. Află informații neoficiale, pe o altă filieră, de la un polițist, cum că ex-condamnatul s-ar afla în spatele crimelor. Ex-condamnatul moare în condiții suspecte pe când plănuia un jaf la casa francezului. Francezul și chelnerița își refac, îndurerați, viața împreună.

E o poveste atât de debilă, opacă, monocolor jucată, exasperant de lipsită de ritm și noimă, cel puţin așa am perceput-o eu. Așa au perceput-o însă și jurnaliștii italieni (au gratulat-o în consecință cu cele mai mici note, majoritatea o stea), și publicul care a huiduit-o, pe merit, la final. În schimb, critici cu ștaif de la reviste precum Positif și Screen International i-au dat note mai mari, poate au sesizat un cinema îndrăzneț creat cu gesturi, priviri și puține vorbe, habar n-am. Cinema diviziv, dacă ar fi sa fiu politicos. Dar nu pot. Nu pot să înțeleg cum același creier a putut să scoată Beauty și inepția asta pe care eu am urât-o cu spume. (text: Mihai Cristea)
»

09 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 4 [Part Two]

«
(continuarea episodului de ieri)
    _______________________________
A Bigger Splash (dir. Luca Guadagnino)
_________________________________

Așa cum ai anunțat deja pe Facebook, A Bigger Splash e un remake al filmului La Piscine de Jacques Deray (1969). Onorabil (dar nememorabil în sine). O sursă suplimentară de inspirație pentru Guadagnino sunt și picturile lui David Hockney, titlul unor serii de lucrări și al unui documentar ale acestuia fiind împrumutat pentru filmul de față. Un remake cu titlu împrumutat, cum ar veni. Supra-postmodernism curat, nu alta!

Rama poveştii rămâne neschimbată implicând acelaşi cvartet de personaje. Un cuplu bogat și monden ce-și petrece vacanța într-o vilă pe malul mării (Romy Schneider vs. Tilda Swinton și Alain Delon vs. Matthias Schoenaerts) își vede tihna deranjată de apariția unui ex al ei (Maurice Ronet vs. Ralph Fiennes), aterizat la pachet cu progenitura (Jane Birkin vs. Dakota Johnson).

Revenirea flamboaiantă a acestui bărbat din trecut este percepută ca inoportună de către titularul din cuplu și plăcut-surprinzătoare de către partenera lui. Proiectata vacanță în doi se transformă de voie și nevoie într-una în patru, în care jocul seducției și raporturile de putere dintre personaje, în aproape toate combinațiile posibile, creează o tensiune psihologică ce explodează într-un climax terifiant.


Dacă esența originalului e păstrată, croiala lui Guadagnino lasă loc detaliilor. Schimbă perspectiva, deschizându-i un pic unghiul de acțiune. Piscina din original oferea unitate spațială bine delimitată și generatoare de tensiune. Guadagnino nu mai ține formal la acest perimetru: dilată spațiul ajungând la o întreagă insulă. Introduce, de asemenea, şi factorul rock’n roll care unește destinele personajelor. 

Tilda Swinton e un star rock în recesiune, în faza de recuperare a corzilor vocale avariate în urma unui accident. Practic, ustensilele ei de manevră și manipulare sunt reduse mai mult la gesturi. Fiennes e un fost producător ce-și tratează muzica în mod aproape religios, parte a stilului său de viață și de seducție, în evident contrast cu petrecărețul de tip St. Tropez din versiunea Deray. Dakota Johnson e o nimfetă mai provocatoare și mai dotată intelectual decât virginala Birkin.

Acolo unde, în original, anumite scene aveau o încărcătură psihologică precisă, aici sunt maimuțărite prin ridiculizarea aceluiași personaj. Chestiune de plusuri și minusuri, în definitiv. Ca să rezum: filmul clasic al lui Deray e varianta-standard, academică, riguroasă de thriller psiho-erotic claustrofob. Revizitarea executată de Guadagnino e varianta ce iese din tipar, flamboaintă și augmentată vizual. Miza psihologică e aproape abandonată. Alegerea vă aparține.
__________________________
El clan (dir. Pablo Trapero)
__________________________

Selectarea acestui film în competiție e cumva un caz special în sensul că aici s-a consumat premiera lui europeană. Altfel, în cinematografele de pe continentul sud-american rulează deja cam de o lună şi a rupt toate recordurile de box-office, detronând Relatos salvajes (470.000 de spectatori în primul week-end, 1.280.000 în primele 11 zile). Filmul se bazează pe un caz real, istoria unei fami(g)lii - Puccio - acuzată de răpiri, escrocări și crime în perioada tulbure a dictaturii lui Peron. O familie aparent normală, dar în esență o adunătură de psihopați, pe care regizorul încearcă să o scoată în evidență ca un produs al timpurilor politice respective.

Nu e neapărat un film care să îmbine istoria personală cu fresca socială, dar induce cumva ideea unui rău universal, la nivel de societate, abscons, tenebros, dar omniprezent, cu originile parcă în literatura lui Ernesto Sabato (pe care regizorul îl omagiază). Un lungmetraj închis într-o carapace de gen, al producțiilor cu mafioți, deci cu o interfață comercială prietenoasă, dar care țintește conceptual mai sus. Perfect jucat şi maiestuos ținut în mână de Trapero, în toată complexitatea sa (ca Scorsese în zilele lui bune), El clan e preferatul meu din tot ce am văzut pînă acum. De fapt, după gusturile mele, e unul dintre cele mai bune filme ale anului. And I guess one slot in the list of nominees for Best Foreign Language film at the Oscars has been sealed… (text: Mihai Cristea)
»

08 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 4 [Part One]

«
Aici ar fi trebuit să scriu una, alta despre Krigen, filmul danezului Tobias Lindholm (cel cu Kapringen, s.m.), selectat în Orizzonti. Nu se va întâmpla, fiindcă n-am mai ajuns să-l văd. Şi nu din vina mea, ci a Veneției, oraș care îți aruncă din când în când capcane la care nu te aștepți. Ieri a fost o întrecere cu bărci pe Gran Canale și transportul public a fost suspendat câteva ore. Just like that, că așa au vrut mușchii lor de vâslitori.

În Veneţia nu te dai în bărci cu una, cu două...
Fără varianta asta e imposibil să ajungi la filme, partea turistică a Veneției (unde stau eu) și Lido (unde e festivalul) fiind două insule diferite. Așa că am luat-o la pas vreo 7-8 kilometri printre munții de turiști către singurul loc de unde se putea porni spre Lido. Treaba asta a durat ceva timp, așa că am ajuns după 45 de minute de la stingerea luminilor în sală. N-am mai intrat. Ar trebui să vad partea plină a paharului, măcar m-am ales cu poze frumoase cu bărci, dar porca miseria! (în dulcele lor grai), n-am venit aici să pozez bărci, am venit să văd filme. Oricum, Veneția are și această latură frustrantă de care mă mai lovesc: dezorganizarea şi regula că nu prea există reguli, programe fixe etc.

Jumătatea plină a paharului a venit totuși din altă parte și sunt bucuros că s-a întâmplat așa. Filmul îl voi recupera peste câteva luni, dar experiența ce l-a înlocuit e unică. Am zis să mai dau o tură pe-acolo, să văd care e atmosfera. Lâncezeală, lume puțină și apatică. Următoarea premieră pe covorul roșu era L'hermine (pe care o să-l văd și eu, deci revin).

Chiar înainte de vizionare, filmul cu pricina mi se pare un mic miracol, în sensul că îi adună în anul 2015 pe Fabrice Luchini și Marie Rivière, doi dintre actorii-colaboratori constanţi ai lui Rohmer. „Whooa! Pe Marie Rivière le rayon vert chiar aș vrea s-o văd”, mi-am zis.

N-a fost să fie. Ea n-a venit (are rol secundar), în schimb Fabrice Luchini da. E actorul principal, poate de-aia. Puștimea-ciopor mi-a făcut loc fără probleme în primul rând de după gard. Habar n-aveau de L'hermine, ei stăteau acolo pentru vedetele din A Bigger Splash. A fost floare la ureche să-i iau un autograf lui Luchini chiar pe covorul roșu. L-am rugat să scrie și Pour Cinesseur deasupra (apreciez, grazie, s.m.), dar omul se grăbea (haha!). Dacă era vorba de Dakota Johnson sau Johnny Depp nu prindeam nimic, eventual un ochi învinețit în mosh pit-ul produs ad hoc. Dar așa-s eu, mă bucur și la actori din ăștia, trufandale geriatrice, gen Fabrice Luchini.

Hai că am scris lucruri destul de interesante despre un film pe care nu l-am văzut :))

Autograful lui Luchini
__________________________
L'attesa (dir. Piero Messina)
__________________________

Anul trecut au fost trei regizori italieni în competiție (Munzi, Constanzo și Martone) și i-am prins pe toți. Anul ăsta sunt patru și o să prind tot trei. Primul e Piero Messina, debutant în lungmetraj, protejatul lui Paolo Sorrentino şi asistentul lui de regie la câteva hituri printre care și La grande bellezza. Omul e clar influențat de mentorul său, se vede de la o poştă din cadrele-spectacol, îndatorate stilistic lui Sorrentino. Producţia în sine n-a fost bine primită. Există păreri (pe care le-am auzit fără să vreau, pe viu, în jurul meu) că e complet greșit pe aproape toate planurile: conceptual (povestea și personajele de felul ăsta), regizoral (prin modul de construcţie a cadrelor, prin motivațiile de a filma așa sau așa) etc. Nu știu ce să zic, nu mă bag într-o astfel de discuție. Mie mi-a plăcut cât de cât, norocul meu e că sunt doar spectator. Dar pot să ofer niște informații despre gestația, contextul în care a fost făcut, un fel de preview de care trebuie ținut seama la momentul când o să-l vedeți și voi. Pentru mulți, poate, statement-ul regizorului va fi cel mai bun lucru pe care-l veţi auzi despre L'attesa (all puns intended).

Iată ce spune el (traducerea din italiană îmi aparține): „Am început să mă gândesc la acest film cam din 2006, la Paris, când luam cina cu prietenul meu, Nicolas Zourabichvili, compozitorul lui Otar Iosseliani. El mi-a povestit o întâmplare reală despre o cunoștință de-a lui. Un om care, după o pierdere dureroasă, în zilele imediat următoare înmormântării a început să nege existența doliului. Și persoanele din anturajul lui, într-o manieră protectoare și respectuoasă, evitau să menționeze fapta cu pricina. Lucru care m-a surprins, a creat în mine anumite rezonanțe. În timp, am decis să mă apuc să scriu, să reflectez asupra acestei situații. Si așa a pornit ideea centrală a filmului: există persoane, care într-un spațiu clar delimitat și protejat, ajung să creadă într-un anumit lucru despre care nu li se spune nici că e adevărat, nici că e fals, dar în momentul în care un om acționează conform acestei credințe interne, adevărul lui poate deveni posibil și oarecum de dorit.

Din momentul în care a devenit clar că îl voi face, m-am gândit la o singură actriță: Juliette Binoche. Pentru că e o actriță ce are capacitatea de a livra un mesaj construit în jurul suspensiilor și subterfugiilor. Ceva secret. Și când a citit scenariul, a vrut să mă cunoască. Ne-am întîlnit într-o după-amiază la Paris și din interesul ei mi-am dat seama că ar vrea să facă parte din proiect. Peste o săptămână a venit confirmarea oficială. Mult mai complexă a fost alegerea celuillat rol. Cel mai lung casting din istoria cinema-ului! Am stat vreo șase luni la Paris și am văzut aproape toate actrițele între 20 și 25 de ani, fără să găsesc ce vreau. Ea a apărut în ultima clipă: Lou de Laâge întruchipează frumusețea și modernitatea fetei de astăzi. Și ea a adus o forță care întărește raportul dintre cele două femei. Ea a dat dovadă și de mult talent, căci având-o alături pe Juliette Binoche, L'attesa e în mod esențial întâlnirea a două femei în centrul unei dureri omniprezente, dar în mod disperat negată.”

- Lou de Laâge in L'attesa (via ithinkiwatwelve.tumblr.com) -
Povestea e una simplă şi se derulează într-un spațiu restrâns în care se perindă puține personaje: o tânără franțuzoaică e nevoită să petreacă un timp împreună cu mama prietenului ei, în așteptarea acestuia. Așteptarea devine de fapt filmul, așa cum devine elementul esențial în piesa lui Beckett. Avem așadar un story despre cum este să trăiești în lumea din propriul tău cap în detrimentul lumii reale. Foarte greu de făcut/filmat așa ceva, din punctul meu de vedere. O peliculă care mizează pe ambiguitate/ambivalență realitate/închipuire în crearea raportului de forțe dintre spectator și poveste nu mi se pare o treabă uşoară.

În timp ce empatia spectatorului presupune acea clasică suspendare a neîncrederii, din partea personajului procesul e exact invers: să creeze din iluzii și năluci o lume veridică în mintea privitorului. Şi mai departe, ca aceste atitudini să se întâlnească într-un punct în care întrebarea dacă ceea ce se întâmplă este realitate sau iluzie să devină joc secund. Mi s-a părut interesant din perspectiva asta. Acolo unde majoritatea spune că e un eșec (lamentabil), eu am văzut un debut imperfect. Promițător, totuşi. Ar mai fi şi-o secvenţă care intră la categoria cea mai frumoasă scenă de dans din filmele din acest an, lângă cea din Mommy. Și coincidență, melodia aparţine tot uiun canadian, Leonard Cohen: Waiting for the Miracle. (text + foto: Mihai Cristea)
»
- to be continued -

06 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 3 [Pe scurt]

«
Ieri și în prima parte a zilei de azi am fost ocupat cu Bienala de Artă, unde am văzut lucruri mult mai interesante decât cele două filme de aseară. Misiva de azi va fi mai scurtă, din lipsă de timp (azi am patru titluri în program) și mai ales pentru că filmele de ieri nu mi-au plăcut. Cu toate acestea, recomand întotdeauna să fie văzute și mai recomand să nu vă luaţi niciodată după mine. Judecaţi singuri! Ambele pelicule au ca puncte comune über-stilizarea imaginii şi impotenţa (neştiinţa) de a genera emoții adevărate prin conținut. Bine, în cazul celui de-al doilea, chestia asta face parte din scenariu, dar revin. Să le iau pe rând.

 ______________________________
The Danish Girl (dir. Tom Hooper)
______________________________

Povestea, inspirată de un caz real, cred că se știe deja, însă o rezum în două fraze: un pictor danez născut în 1882 sub numele de Einar Wegener devine în 1930 Lili Elbe, fiind deci prima personă din lume care își schimbă sexul în urma unei operații chirurgicale. Persoana reală n-a apucat mult timp să-și traiască visul cu ochii, a murit la scurt timp după operație în urma complicațiilor post-intervenție. Așadar, aseară a fost lansat la apă acest Oscar bait cu pedigree LGBT, cu speranța, nu mă feresc s-o spun, că la începutul anului viitor va pescui cât mai multe statuete. Dacă acesta e scopul (ne)declarat, atunci trebuie să recunosc că are şanse.


În măsura în care-ți permiți să deconstruiești un film la nivel de compartimente, să nu îl privești ca pe un tot unitar al cărui scop e generarea de emoție nefalsificată, atunci filmul ăsta excelează la câteva capitole: imagine bibilită, redarea epocii cu finețea unui tablou, costume şi muzica lui Alexandre Desplat. Probabil tot atâtea nominalizări. Și ar urma să menționez actorii, întrucât mai toată lumea de-aici îl vede pe Eddie Redmayne câștigător al premiului de interpretare. Prin urmare, va figura sigur şi pe lista Academiei de anul viitor (la rol masculin, ca să nu existe confuzii). 

Ei bine, eu aș spune că adevărata revelație actoricească este Alicia Vikander (ar trebui s-o știți din Ex Machina), în rol de soție iubitoare și îndurătoare, mereu alături de personajul principal. Nu contest, presupun că e foarte greu și pentru Redmayne să schimbe atâtea dulapuri de haine de-a lungul celor 120 de minute, dar când vine vorba de schimbat stări sufletești, Vikander îi ia prim-planul. Cu toate acestea filmul mi s-a părut gol, o dramă mereu tratată la suprafaţă, cazuistic, vidată de nuanțe. Vă anunţ de pe-acum: de va fi să fie răsfăţat la Oscaruri, eu unul nu o să fiu defel impresionat.

__________________________
Equals (dir. Drake Doremus)
__________________________

N-am auzit de acest regizor până aseară: înțeleg că s-a lansat ca speranță indie. Iar de actori, idoli ai adolescenților, nu mă ocup şi nu îi știu pe toți (ok, de Kristen Stewart am auzit). Lungmetrajul de faţă se vrea un SF-distopie cu un cuplu de adolescenți întârziaţi. Într-un oraș din viitor pe nume Equal, populaţia este ce altfel decât uniformizată? sub atenta supraveghere a unui program genetic, oamenii fiind constrânși să traiască și să fie productivi la locul de muncă, fără ca în viața personală să aibă dreptul la emoții. Iubirea, tristețea, sondarea propriei conștiințe sunt percepute ca defecte, iar indivizii care ajung să fie „alteraţi” de astfel de sentimente sunt extrași/exterminați din societate. 

Doi tinerei (Stewart & Hoult) cad în păcatul de a se plăcea și tot filmul e un fel de încercare de a re-valorifica un mit de tip Romeo și Julieta într-un cadru SF. De acord, numai că ăsta ar trebui să fie sau să funcţioneze ca un cadru/scenariu SF doar pentru cine nu e familiarizat cu literatura distopică clasică [Orwell (1984) sau Zamiatin (Noi)]. Că dacă le-ai citit pe alea, nu are cum să te impresioneze ceva din scenariul gândit aici. Sigur, Doremus încearcă să puncteze pe partea de vizual prin livrarea respectivei lumi într-o  membrană stilizată, nice effort, but still.. Criticii l-au cam demolat, are notele cele mai mici dintre toate filmele prezentate în competiţie până la ora asta. Nu am de ce să fiu atât de rău cu el, omul a încercat, vine cu o poveste care își va găsi neîndoielnic un target (şi fani), iar pretențiile lui cu acest film cred că-s mai modeste decât ale lui Hooper. (text + foto: Mihai Cristea)
»

05 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 2 [Wiseman, Sokurov şi Giannoli]

Şi-a fost şi ziua a doua... Cu un Mihai la fel de în formă. Watch/read him here!
«
____________________________________
In Jackson Heights (dir. Frederick Wiseman)
________________________________________

Este singurul film din programul de anul ăsta pe care l-am văzut în Sala Grande, acolo unde au loc premierele de gală, cu covor roșu și vedete defilând. Imediat după au urmat Francofonia lui Sokurov și apoi Black Mass, în premiera mondială. Există zeci de oameni care n-au nicio problemă să stea în soare 6-7 ore, neîntrerupt, ca să prindă un loc cât mai bun la gardul care-i desparte de Johnny Depp sau Dakota Johnson. Dar la filmul ăsta, urmărit ieri la prânz, n-a defilat niciun star, ci un singur om, Frederick Wiseman, decanul de vârstă al documentariștilor observaționali.

Natură vie cu oameni şi umbrele. În aşteptarea starurilor. (MC)
Producţia cu care a ajuns la Veneţia e filmată în cartierul new-yorkez despre care se spune că ar conține cea mai mare diversitate etnică din toată America. Un consilier local se laudă la un moment dat că aici se vorbesc 167 de limbi. Dacă Statele Unite sunt o țară a imigranților, atunci Jackson Heights e un ecosistem la zi, o micro-Americă, pus(ă) sub lupă de Wiseman pentru a-i capta pulsul, problemele și tendințele. Să petreci 190 de minute într-o sală de cinema e, de obicei, un test de anduranță, dar nu m-am plictisit niciun minut: personajele se succed într-un ritm îndeajuns de bine strunit, iar concluziile despre ce înseamnă America sunt cumva anti-intuitive.

Un exemplu: cartierul este practic arhetipul muticulturalității și toleranței (de orice fel: religioasă, etnică, sexuală etc.), dar prețul acestei diversității este menținerea constantă a criticii față de capitalism, exact în forma aia în care ne imaginăm America, cu Donald Trump și survival of the fittest. Pentru iubitorii politicilor de stânga, Jackson Heights va fi, probabil, o delectare, fiindcă arată mecanismul prin care omul de rând, micul comerciant, proletariatul se coalizează, modul în care se organizează sindicatele menite să asigure status quo-ul în cartier împotriva marilor jucători - corporațiile și speculanții imobiliari care dețin deja centrul New York-ului.

Frederick Wiseman şi Alberto Barbera, directorul artistic al festivalului (MC)
Există un fir narativ care iese în evidență, cuvântul de ordine fiind activism/spirit civic, prezentat sub diverse forme alături de lupta pentru cît mai multe drepturi. Minute în șir, zeci chiar, asistăm la dezbaterile din comunitățile hispanice, mirosim angrenajul perfid al sclaviei moderne și cum își generează „omul de jos” anticorpii necesari supraviețuirii într-un astfel de mediu. Altfel, Jackson Heights are o anumită tandrețe greu de exprimat, căci te poartă prin cele mai diverse comunități, arătându-ne în definitiv cât de diferiți suntem: de la medrese conservatoare la drag queens, abuzate de poliție, de la sinagogi în care fie se rostesc rugăciuni în memoria victimelor Holocaustului, fie se organizează ședințe ale clubului bătrânilor gay, la cursurile de limbă engleză pentru viitori taximetriști asiatici, de la abatoare în care animalele sunt sacrificate conform perceptelor islamice, halal, la restaurante indiene, de la exuberanta comunitate de microbiști columbieni din sports bars la intelectualii din sectorul public ocupați cu reforma educației. E filmul care mi-a plăcut cel mai mult până în acest moment. 

La Black Mass am spus pas!, căci nu mi s-a părut important să vâr mâna adânc în buzunar doar ca să respir același aer cu Johnny Depp în sală. În schimb îmi pare rău că n-am mai prins bilet la Spotlight, despre care am auzit numai lucruri bune, proiecția de ieri, într-o sală de peste 1.000 de locuri, fiind sold out. Asta e, cele două vor intra destul de repede în circuitul cinematografelor de peste tot, inclusiv din București. Le voi prinde atunci.
   ______________________________
Francofonia (dir. Aleksandr Sokurov)
_________________________________

Trebuie să încep cu o considerație cu care s-ar putea să-mi pun în cap cinefilii experimentați, cu gusturi. Nu mă regăsesc printre admiratorii lui The Russian Ark. Pe lângă faptul că n-a reușit să mă emoționeze aproape deloc, filmul respectiv mi-a lăsat impresia că vehiculează acea idee nu neapărat periculoasă, cât mai degrabă pretențioasă, că Arta trebuie să fie musai ceva cu A mare și Cultura ceva cu un C și mai mare. Privind din această perspectivă, toată coregrafia, zămislirea filmului (am văzut și documentarul facerii lui) mi s-a părut că patinează amenințător pe o pojghie fină între grandoare și grandomanie.


Slavă Domnului, Francofonia (lungmetraj care, probabil, va fi instinctiv comparat cu The Russian Ark, deși nu e cazul deloc) nu suferă de această meteahnă. Ambițiile lui Sokurov merg într-o altă direcție. În primul rând, din clipa în care intri în sală, trebuie să uiți ideea că vei avea parte de o poveste închegată de la cap la coadă. Forma Francofoniei e apropiată de altceva, un altceva pe care-l las criticilor care se pricep mai bine să-l definească: eseu (?), poem (?) cinematografic.

Subintitulat Elegie pentru Europa, filmul e o meditație despre artă, timp, putere și istoria (Europei), orchestrată de un cineast rus care se plasează cumva în afara acestei istorii sau cel puțin la marginea ei. Așa am simțit eu. Există un fir epic, cel mai bine conturat din film, care urmăreşte povestea a două personaje legate de destinul Louvre-ului în cel de-al doilea război mondial: un neamț (contele Metternich), însărcinat de regimul nazist cu gestionarea patrimoniului cultural francez din Franța ocupată și un francez (Jacques Jaujard), directorul muzeului sub ocupație (care în acea perioadă îsi mutase piesele de valoare în locuințe conspirative de-a lungul țării).

Între cele două țări aflate în conflict militar exista un pact de neagresiune asupra patrimoniului cultural, de protejare a acestuia, însă pe de altă parte muzeul gol(it) face futilă misiunea celor doi oameni aflați în această situație absurdă. Între ei se ţese o legătură, nu neapărat de prietenie, cât spirituală, având ca obiect comun de fascinație arta ca formă superioară a spiritului, chiar dacă la acel moment forma ei fizică cvasi-lipsea. Sokurov dezvoltă oarecum ideea că această legătură contorsionată e de fapt o metaforă a întregii relații convulsive dintre cele două țări de-a lungul istoriei, pe care ea însăşi, istoria, le-a plasat într-un conglomerat, într-o structură unit(ar)ă pe nume Europa în care Rusia a fost întotdeauna un marginal tratat după alte reguli.

Sokurov, în timpul filmărilor (via ravepad.com)
Sunt mai multe indicii prin care Sokurov își semnalizează complexul celui de la periferie: amintește faptul istoric că pactul amintit mai sus nu se aplica și regimului bolșevic (deci Rusiei), prin urmare Ermitajul putea fi ras oricând, deși conținutul lui însemna în definitiv tot Europa. Mai este un colaj în care două dintre geniile literaturii ruse - Cehov și Tolstoi - sunt arătate în izolare, pe patul de moarte.

Însuși regizorul apare în film singur într-o cameră, în semi-obscuritate, purtând o conversație cu un anumit Dirk (Europa?), aflat pe un vas, deci în altă izolare. Nu știu dacă interpretarea mea se apropie de intenția regizorului. În Francofonia e inserat şi Napoleon cu rolul lui în istoria muzeului. Am mai aflat că în rolul său Sokurov a distribuit un actor neprofesionist, un ins reperat în muezu. E şi asta o opţiune: integrarea prezentului normal în istoria specială. Am mai citit că Sokurov intenționează să meargă cu proiectul mai departe, ţintind alte două muzee europene: Prado și British Museum.

Altfel spus, după tetralogia puterii, urmează tetralogia muzeelor. Mai vreau să spun ceva, sperând că sunt ochi care te privesc și urechi ce te ascultă: prin forma liberă a filmului și caracterul lui experimental, ludic și serios în egală măsură, e greu de imaginat anul ăsta un film mai potrivit ca Francofonia spre a fi adus la noi la BIEFF. În deschidere sau închidere, nu contează, cert e că o proiecție specială ar merita cu prisosință. Și ar face fericiți și câțiva cinefili. Ah, să nu uit: am văzut doi regizori ieri care s-au dus la filmul lui Sokurov: Cuaron, pe covorul roșu (normal, era președintele juriului, eu l-am recunoscut târziu și n-am fost pe fază să-i fac poză) și Loznitsa (la proiecția la care am fost și eu, deci cu tot poporul).

____________________________
Marguerite (dir. Xavier Giannoli)
________________________________

Nu vreau să insist prea mult asupra acestui film. Nu mi-a plăcut, deși n-am nici multe motive să-l detest. Biopic despre un personaj interbelic (cel din titlu), interpretat de Catherine Frot, echivalent în lumea operei cu Ed Wood în lumea filmului, o contesă, soprană închipuită, celebră în breasla din care tindea să facă parte prin totala lipsă de talent, dar cu o pasiune devastatoare pentru muzică, ce friza uneori nebunia. Problema respectivei doamne s-a tras mai ales de la încurajările venite din partea unui anturaj care îi băga în cap că merită să-și construiască o carieră muzicală, deşi era clar că nu era menită pentru aşa ceva, peste personalitatea ei excentrică suprapunându-se și excentricul/ridicolul existenței sale publice. Ceea ce e bizar e că anul viitor un biopic asemănător va fi lansat de Hollywood, cu Meryl Streep în rolul principal. De ce acest interes simultan din partea cinema-ului european şi a marilor studiouri pentru o astfel de poveste, e peste puterea mea de înțelegere. (text şi foto: Mihai Cristea)
»

04 septembrie 2015

Venice 72, epistolar: Day 1 [Back in the game]

«
_________
Preambul
_________

Bref: cum ai spus și tu pe Facebook, am cam prins drag de Veneția. Vorba neamțului, einmal ist keinmal, așa că am hotărât să repet experiența: un an mai târziu sunt în același loc pentru același festival, ba chiar cazat în același stabiliment. Descinderea nu a avut loc fără peripeții. Veneția e partea a doua a concediului meu de anul ăsta, lipită de partea întâi, cea petrecută în ultimul oraș al României, la Sulina, așezarea aia despărțită de orice de ape. Rings a bell? Ce-o fi zis subconștientul meu? Să mă acomodez cu localitățile lacustre, vorba cântecului: first we take Sulina, then we take Venice

Cert e că m-am organizat prost, de am ajuns să schimb una după alta aproape toate mijloacele posibile de transport: barcă, mașina personală, taxi, avion, autobuz (pe șosea sau pe apă, că așa e aici). Din hostelul din Sulina până în hostelul din Veneția am făcut vreo 30 de ore back to back. N-am mai avut timp să mai și dorm între schimburile astea, am adormit în holul hostelului din Veneția, înainte să mă cazez. Așa că debutul festivalului m-a prins odihnit, pe fusul orar din Beijing.

Dar astea sunt chestiuni colaterale. Chestiunea frontală e că am mărit doza cu două zile în plus față de anul trecut, o să fiu aici pentru mai mult de jumătate din durata festivalui. Playlist-ul meu e luuuung, 17 titluri confirmate până în acest moment și simt că o să mai adaug, așa că trebuie să mă gândesc și la o formulă de relatare, luând în considerare celebra butadă a lui Truffaut prelucrată de David Ehrlich, cronicarul LWL:

When Truffaut said „film lovers are sick people”, he was referring to how their immune systems fail after 6 sleepless days at a festival. 

Câteva considerații de început, înainte să mă afund în sălile de pe aici. A doua jumătate a anului, din care Mostra e un punct important, a disipat autorii cu ștate vechi: cineaști pe care mi i-aș fi dorit și eu în programul de aici au fost suflați de festivalul de la Locarno (Otar Iosseliani, Jose Luis Guerin, Akerman, Zulawski, Hong Sang-soo). Filmul lui Terrence Davies a fost deviat către America de Nord, cu premiera mondială la Toronto. Așa că ne aflăm în situația în care auteurii consacrați din competiția venețiană pot fi număraţi pe degetele de la o mână: Sokurov, Skolimowski, Bellocchio, Egoyan, Amos Gitai. Alții s-au prezentat cu produse non-ficționale plasate prin alte secțiuni (mă refer aici la Loznitsa sau Tsai Ming-liang), iar 16 dintre cei 21 de regizori competitori sunt în premieră într-o astfel de postură la Veneţia. Deci cuvintele-cheie sunt: cineaști emergenți, eventuale surprize de unde nu te aștepti, nume de descoperit. Gata cu gargara inutilă, să trecem la chestiunile arzătoare.
   ___________________________
Looking for Grace (dir. Sue Brooks)
_______________________________

Primul film văzut aici vine din Australia, de la una dintre cele două femei-regizor din competiție (cealaltă este văduva lui Lou Reed). Din cariera acestei regizoare mai bifasem înainte un alt titlu, Japanese Story, pe care merită să-l aduc în discuție pentru punctele comune care conturează eventual un stil unitar. 

Japanese Story era un road movie înscris în panoplia producţiilor de gen în care deșertul joacă un rol important. Acolo unde alții au sesizat poezie și haiku-uri, eu am găsit doar o poveste șubredă, unde jocul actoricesc (Toni Colette, într-unul dintre cel mai bune roluri ale ei), imaginea sau muzica sunt insuficiente pentru a repara găurile. Mai mult, actriţa a declarat de curând că în filmul respectiv s-a regizat/condus singură.

Un ditamai „complimentul”, venit la momentul oportun pentru acest Looking for Grace. Pe scurt: o localnică (Toni Colette) ajunge fără voia ei șofer pentru un japonez bogat și excentric, venit într-o vizită de business în Australia. În voiajul de-a lungul deșertului între ei se creează o legătură sentimentală, dar povestea nu curge prea mult in direcția romance-ului. Regizoarea pare preocupată mai mult să construiască portrete de personaje ciudate: anxioși, introvertiți, la nevoie epileptici.

Lucrul ăsta se întâmplă și în noul ei lungmetraj. Dacă trebuie musai să îi găsesc un termen de comparație, un gen proxim în care să îl fixez, gândul mă duce la la filmele lui Todd Solondz, deși diferența valorică e netă în favoarea lui. Looking for Grace e ca un puzzle. Timp de o oră, ca o elipsă, ne acomodăm cu personajele prin scurte povești disparate care se unesc într-un punct: o adolescentă rebelă fuge de acasă cu banii părinților, este sedusă și abandonată de un băiat cu mai multă experiență. Părinții, categoria de nevrotici de care vorbeam mai sus, sunt pe urmele ei. În ajutorul lor se află și un detectiv ramolit rău, cu propriile ticuri ciudate. 

În ambele filme narațiunea curge lin până la un anume moment, apoi intervine elementul de legătură: dinamitarea firului epic printr-un episod extrem de brutal, venit de nicăieri, deus ex machina, cineva moare din senin și total absurd.

Acelaşi pattern servit în două filme succesive aduce a lipsă de idei. Efectul ăsta discutabil pune într-o perspectivă nouă personajele. Ni se sugerează că viața acestor ciudați e mai bogată interior, atâta doar că nu-s capabili să-și exprime emoțiile, că absurdul morții îi lasă cu un surplus de sentiment neexprimat care se transformă nu neapărat în ceva ce se poate numi maturizare, ci mai mult într-o spargere a unui zid interior, într-o trecere a unui prag. 
Dar modul în care Sue Brooks alege să scoată transformarea asta în evidență îl găsesc total neatractiv și personal nu îi agreez stilul, implicit filmele. Iar Looking for Grace e un titlu de umplutură festivalieră, a cărui glorie, dacă va fi, va trece repede, fiind sortit unei uitări cu totul meritate.

___________________________________
Beasts of No Nation (dir. Cary Joji Fukunaga)
_______________________________________

Trebuie să-mi mărturisesc incompetența cinefilă în ipostaza ei serialistică: nu am văzut primul sezon din True Detective, cel regizat de Fukunaga. Am și eu lipsurile mele (una dintre acestea e că nu am timp pentru niciun serial). Lista de filme pe care vreau să le văd e mereu prea mare ca să pot face loc și serialelor. Am pornit la drum cu acest handicap, nesemnificativ, zic eu, pentru a judeca Beasts of No Nation, film ce păstrează într-un fel legătura autorului cu televiziunea. Includerea sa în cadrul festivalului, difuzarea pe ecran mare, sunt circumstanțiale.

Produs de Netflix (colosul de servicii streaming TV), Beasts... e destinat lansării pe această platformă peste două luni de zile, chiar dacă e vorba de o megaproducție, cu buget consistent (bănuiesc că va ajunge destul de repede prin metode neortodoxe și la cinefilii români; bănuieşti bine, s.m.). Lungmetrajul de faţă este ecranizarea romanului omonim scris de un individ (Iweala Uzodinma) care a lucrat la reabilitarea psihică a așa-numiţilor „copii ai războiului”. Schema poveștii nu mi s-a părut nouă: într-o țară africană nenumită, aflată în plin război civil, un sat întreg e ras de pe fața pămîntului de către una dintre facțiuni. Un copil vede îndeaproape moartea alor săi, reușește cumva să scape de măcel și ajunge pe mâna unui carismatic și diabolic lider de gherilă, care folosește minorii pentru propriile lui operațiuni militare.

Lipsit de orice altă alternativă de a supraviețui, băiatul e manipulat, antrenat și în definitiv constrâns să ucidă, ca o piesă nesemnificativă într-un război perpetuu („Unica șansă să ieși din situația asta este să mori”). Dacă filmul nu strălucește din punct de vedere narativ, câștigă în schimb ca spectacol vizual. La acest capitol mi s-a părut că regizorul ar excela prin ingeniozitate. Timp de peste două ore bolgiile războiului sunt expuse cu maxim de visceralitate: ritualuri voodoo de inițiere în cruzime, țeste despicate cu maceta, filmate în detaliu, violuri întrerupte de împușcări în cap, halucinații provocate de substanțele inhalate de participanți, explozii, ambuscade, tot tacâmul, peste toate planând carisma unui om-orchestră, un Kurtz african (Idris Elba), ca un fel de stâncă în mijlocul furtunii.

Și filmului ăsta i se poate lipi formula de cinema cinetic, aplicată de Gorzo celui mai recent Mad Max. Peste vizualizarea brut(al)ă a faptelor se suprapune din când în când și perspectiva unui monolog interior, al copilului, dar fără adâncimea lirică de tip Malick. Filmul nu chestionează la nivel mai profund traumele unui război, nu-l transformă în interfaţă filosofică aşa cum se întâmplă cu/în The Thin Red Line, ci dă cu spectatorul de toți pereții preţ de vreo două ore, pentru ca în final să rezolve problema didactic: cu ajutorul psihologilor de serviciu, ucgaşul își recapătă întru câtva viața pe care la un moment nu o mai vedea posibilă. Am rămas cu senzația că ceva îi lipsește pentru a fi un mare film de război (cum e sus-pomenitul The Thin Red Line), oricât de exploziv (mai mult la modul propriu) e tratat subiectul. Dacă filmele de gen, esenţiale pentru cinema-ul viitorului, înseamnă Mad Max și Beasts of No Nation, eu unul n-am multe motive de înflăcărare. (text + foto: Mihai Cristea)

»