Un etaj mai jos (dir. Radu Muntean): ficţiunea unei conştiinţe responsabile

Radu Muntean este unul dintre regizorii români pentru care povestea e sfântă. În filmele lui ea e primul loc. Semnificaţiile socio-psihomentalitare din siajul ei sau speculaţiile metanarative de aceeaşi factură sunt pe planul al doilea şi oricum lăsate în sarcina despicătorilor de fir în patru (o aripă a acestei secte l-a proclamat, aiuristic, regizor al clasei de mijloc sau ceva de genul). Cu alte cuvinte, Radu Muntean, care în Un etaj mai jos îşi exersează mâna şi în jobul de co-scenarist (alături de Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu), nu inventează/retuşează o poveste care să se asorteze cu un diagnostic sociologic (din categoria „românii sunt nuştiucum, nu au nuştiuce etc.”), ci privilegiază povestea. O transformă în punct nodal al demersului filmic.

În prelungirea acestei opţiuni, personajele nu sunt arhetipuri, ci oameni banali obligaţi să reacţioneze „după facultăţi”, vorba lui Moromete, sub (o)presiunea unor stimuli veniţi din exteriorul „zonei lor de confort” (cum se spune acum în limbaj de plastic roz). Dialogurile au, pe alocuri, chiar o supradoză de firesc, exact din dorinţa de a semnaliza cât mai clar perimetrul cotidianului nedramatizat (nu dedramatizat, atenţie!). Preocuparea lui/lor e ca naraţiunea, cu toate rotiţele puse la locul lor şi gresate corespunzător, să fie impecabil spusă/articulată, fără găuri negre sau alte paranteze pe care să le cartografieze spectatorul (tot „după facultăţi”, desigur). Relaţia cu publicul, deci, e construită nu pe elipse, ci pe furnizarea de cât mai multe informaţii utile pe care acesta să le coreleze în ideea de a obţine imaginea de ansamblu.

Este un lucru ce se poate observa cu asupra de măsură (o spun în sens pozitiv) în acest Un etaj mai jos (selectat la Cannes, în Un certain regard), his latest. Schema narativă e simplă: un cetăţean (Pătraşcu/Teodor Corban), (b)locatar ca oricare altul, aude nişte zgomote dubioase (ceartă, bufnituri) în apartamentul de dedesubt pe lângă care trece aducându-şi câinele de la plimbare. La scurtă vreme, află că acolo a murit cineva şi mintea lui începe să malaxeze posibilităţi, variante, presupuneri etc. Pare o crimă, însă nu există indicii clare care să susţină această teorie (cvasigenerală în microcosmosul respectiv). Poliţia nu are suspecţi, dar îi caută iar el bănuieşte pe cineva, un tânăr (Iulian Postelnicu), vecin de bloc, pe care l-a văzut la un moment dat ieşind din acel apartament. E doar o supoziţie, aşa că-şi ţine gura chiar şi atunci când anchetatorii vin şi vorbesc cu oamenii, inclusiv cu el. Nici măcar nevestei nu-i împărtăşeşte din gândurile sale. Pe măsură ce lucrurile se mişcă, grija sa esenţială e să-şi protejeze cât mai ermetic spaţiul simbolic, în speţă familia, de prezenţa malefică tot mai insidioasă a tipului asupra căruia el îşi proiectează suspiciunile. 

Pătraşcu e martor, cum ar veni, unicul, numai că nici el nu ştie exact la ce anume a asistat şi dacă acele frânturi ce au răzbătut de dincolo de uşă pot sau nu agrega un caz de omucidere (la originea căruia ar sta mărturia lui). De ce nu merge la Poliţie să spună ce a auzit (sau de ce nu spune asta anchetatorilor atunci când aceştia îl vizitează acasă)? Aceasta e întrebarea fundamentală care, odată încolţită în capul spectatorului, e în permanenţă irigată de regizor. Deliberat, parte a strategiei de a complica inteligent povestea, dar şi de a o prezenta cât mai nuanţat.

Răspunsul e relativ simplu: fiindcă nu e sigur. Şi pentru că nu e sigur preferă să-şi ţină gura, mai ales că prezenţa celuilalt, în jurul său şi al familiei, devine un spectru ameninţător în faţa căruia el e dezarmat. Nici unul dintre cei doi nu ştie cât ori ce anume ştie celălalt, amândoi ar vrea să afle ca să tranşeze cumva problema, numai că aplică tactica jocului la aşteptare. Sau la intimidare. Iluzia lor (şi implicit a unuia despre celălalt) nu este falsă, căci nu foloseşte semne false, ci aproximativă, derivând din semnele incerte, ambigue, pe care şi le transmit. În timp ce Pătraşcu trăieşte o confuzie reflectată de toate peripeţiile „eliberării” sale, celălalt, nenumitul dar omniprezentul sidekick, o sporeşte în registru psihotic. În fiecare scenă în care apar împreună, Pătraşcu, deşi mai bine clădit, este dominat de mult mai pirpiriul său Nemesis. Truth be told: nu am mai văzut în filmul românesc recent un personaj care să semnifice atât de puternic printr-un joc covârşitor corporal! Nu vă gândiţi la Ivanov (apropo: are un rolişor şi-aici, decorativ)! Jocul lui are altă greutate, dată în special de voce, ori Postelnicu îşi foloseşte tot corpul pentru a se impune.

Mizând pe răsturnarea convenţiilor unui gen pe care Hollywoodul l-a epuizat stilistic şi exploatând exact acele zone pe care varianta modernă a manualului american de profil le evită (sau nu le recomandă), Un etaj mai jos funcţionează ca un thriller psihologic deconstruit. Gesturi reprimate, replici şi priviri cu tâlc, uneori şi fără, că deh, e nevoie şi de piste false, unghiuri de filmare şi scene fluide, toate acestea sunt procedee old school, hitchcockiene, din a căror aglomerare, abil orchestrată, se ţese şi se menţine tensiunea pe trasa subţire a acordului fin. In nuce, filmul acesta e ficţiunea unei conştiinţe responsabile, confruntată cu o realitate ce-i scapă. Sau pusă într-o situaţie precum cea descrisă cânva de Rilke: „Ceea ce se întâmplă posedă un avans atât de mare faţă de ceea ce gândim, faţă de intenţiile noastre, încât nu putem niciodată să-l ajungem din urmă şi să cunoaştem adevărata sa înfăţişare”.

Apropo de clasa de mijloc: lui Radu Muntean i se cam rupe de ea, aşa cum voalat a şi declarat-o. Lumea din Un etaj mai jos n-au nici o treabă cu această clasă, care în România seamănă cu fantoma unei prostituate fără mâini. Filmul ăsta e exact cel pe care spuneam că-l aştept după rateul numit Marţi, după Crăciun. Nu-mi pare a fi politic, nici polemic, nici despre deficitul de solidaritate (excesul de individualism), atomizarea relaţiilor sociale ori disoluţia spiritului comunitar. Care spirit? Care comunitate? Nu mă pot abţine să nu-l citez pe Jean-Luc Nancy în contextul acesta: „Aşadar, nu s-a pierdut nimic şi, din acest motiv, nimic nu e pierdut. Tot ce s-a pierdut sîntem noi înşine, noi cei peste care se prăvăleşte «legătura socială» (raporturile, comunicare), invenţia noastră, precum plasa unei capcane economice, tehnice, politice, culturale. Ţintuiţi în ochiurile sale, ne-am făurit fantasma comunităţii pierdute.” Or tocmai aceste fantasme, graţie unui film self oriented, la fel ca binomul caracterial care animă filmul, Radu Muntean îi rupe gâtul. Şi bine face.