«
____________________________
L’hermine (dir. Christian Vincent)
________________________________
Anul acesta cinema-ul francez a avut două titluri în competiție: Marguerite și L’hermine (Courted, în engleză). Al doilea este regizat de Christian Vincent, cineast din cariera căruia am bifat, înainte de începerea festivalului, La discrète și La séparation. Două filme de facturi diferite, care m-au convins de versatilitatea acestui regizor.
Debutul (La discrète) mi-a lăsat impresia unui film făcut de un epigon rohmerian, o comedie pariziană de moravuri în care un scriitor în pană de idei speră să-și depășească blocajul artistic în care se găsește prin seducerea unei june aparent naive (interpretată de Judith Henry). Tonul filmului este light, jucăuș, până spre final cînd registrul de până atunci se schimbă radical prin confesiunea fetei despre un moment întunecat din viața ei, într-un monolog lung ce mie mi s-a părut o mostră foarte convingătoare de actorie. În rolul Don Juan-ului condeier, Vincent l-a distribuit pe Fabrice Luchini, actor cu o carieră deja consolidată graţie apariţiilor în filmele ui Rohmer.
Al doilea, La séparation, este disecția unei relații de cuplu (Isabelle Huppert și Daniel Auteuil) în dezintegrare lentă, o relație traversată de episoade de infidelitate, acuze, remușcări și explozii de isterie ce vor lăsa asupra protagoniștilor răni iremediabile. Momentul final e memorabil, cu Auteuil bântuind singur străzile Parisului, trecând cu fiecare pas pe care îl face granița dintre sanitate și insanitate, transmițând în fiecare secundă ce se scurge senzația că nu mai știe pe ce lume e, că durerea îi ia mințile.
Avem de-a face deci cu un regizor care are știința de a veni cu ceva nou, de a nu repeta o formulă de la un film la altul. L’hermine nu seamănă deloc cu precedentele, fiind un aliaj între două genuri ce rareori pot fi lipite unul de altul: jumătate courtroom drama, jumătate romance. Personajul principal, Xavier Racine (același Fabrice Luchini), e un judecător nemilos pe propriul teren, recunoscut pentru intransigența sa ca făcând parte din casta judecătorilor cu două cifre (adică răufăcătorii intrați pe mâna lui primesc de la 10 ani în sus). În viața personală este un tip proaspăt separat de parteneră (Marie Riviere, care are o apariție ce durează fix un minut în film), ipohondru, tipicar și anxios. Cu astfel de apucături, refugiul în carieră e explicabil. Pornind de la acest teritoriu, un tribunal pe care-l prezidă (blana animalului din titlu e un ornament vestimentar distinctiv pentru breasla din care face parte) și unde este judecat un caz de violență domestică, sfârșit tragic cu moartea unei minore, omul nostru încropește pe parcurs și o relație sentimentală cu unul dintre judecătorii din oficiu (Sidse Babett Knudsen).
(trailer alert)
Filmul pendulează între aceste două planuri. Cel hiper-realist al scenelor tensionate de la tribunal, al discuțiilor înflăcărate dintre judecători și al livrării unui discurs din care justiția reiese drept un organism ce trebuie permanent despuiat și protejat de subiectivități (în mintea mea s-a creat o punte de legătură între ceea ce a spus Ivanov în Polițist, adjectiv și discursul livrat de Luchini. Aici e o motivație de tipul: „Treaba justiției nu e ce credeți voi că e justiția, o interpretare subiectivă a adevărului. Ba mai mult, există o mare probabilitate ca adevărul să nu se afle, să nu iasă la iveală, oricât ar dura procesul. Nu e treaba justiției să afle adevărul. Există pârghii și proceduri dacă adevărul întârzie sau lipsește. Treaba justiției este ca pentru un set de date la dispoziție în acel moment să aplice niște parametrii riguroși care să regleze funcționarea societății.”
Celălalt plan este coup de foudre-ul dintre el și femeia-judecător, cu sclipiri și umor la nivel de dialoguri. Doar primul fir narativ este dus la bun sfârșit printr-un verdict. Concluzia relației dintre cei doi protagoniști este lăsată oarecum în suspensie, deschisă, ca o felie de viață cu viitor promițător. Din punctul meu de vedere, L’hermine e o mostră de cinema francez ce merită încercat, un film pe care l-am găsit foarte agreabil, ridicat peste pluton de jocul cei doi actori. Și un regizor de ținut minte.
______________________________
Rabin, the Last Day (dir. Amos Gitai)
________________________________
Pelicula tratează un moment dramatic din istoria Israelului: asasinarea premierului Yitzhak Rabin în urmă cu 20 de ani. Un eveniment considerat de regizor drept unul de cotitură istorică, cu semnificații importante până în ziua de azi. Găsirea unei soluții de pace cu Palestina (construcția centrală a politicii rabinului asasinat) se îndepărtează pe zi ce trece. În schimb evoluția politicii de stat și a societății înspre apariția soluțiilor radicale se intensifică. Astfel, filmul se vrea o pledoarie istorică, venită din trecut, pentru pace ca soluție de viitor.
Fără să cunosc peisajul politic și intelectual evreiesc de azi în toată complexitatea lui, l-aș asemui pe Amos Gitai cu Amos Oz, tipul de intelectual pesimist și critic față de propria societate, două voci în minoritate care trag semnale de alarmă despre apariția fanatismului religios de tip evreiesc, ce câștigă tot mai mult teren și adepți față de cei care caută soluția păcii. În film există o secvență de arhivă în care actualul prim-ministru al Israelului, Netanyahu, salută mulțimea de atunci adunată la un protest de o rară violență verbală, unde un sicriu cu însemne naziste cerând moarte rabinului e plimbat prin gloată. Netanyahu a respins ulterior orice acuzație că ar fi auzit astfel de mesaje scandate sau că ar fi văzut de la balcon sicriul cu pricina. Dar a fost un moment delicat, în care ideologiile extremiste căpătau popularitate și erau tolerate la nivel de masă. Conform lui Gitai, astfel de grupări subterane flirtează și astăzi cu ideea de putere.
Lungmetrajul are o formă hibridă, un colaj de secvențe ce țin de filmul documentar îmbinate cu altele de ficțiune. Asasinarea a fost filmată de un amator aflat întâmplător la fața locului și filmarea cu pricina este redată în forma ei completă la început. În film sunt inserate scurte interviuri cu personalități din jurul premierului (Shimon Peres, soția lui Yitzhak Rabin). În afară de aceste elemente non-ficționale, filmul se desfășoară ca o ficțiune sub forma unei anchete judiciare (comisia Shamgar, cum a fost denumită la vremea ei) care analizează chirurgical din toate unghiurile cum a fost posibilă tragica întâmplare. Personajele care trec prin fața camerei de filmat (asasinul și gruparea extremistă din care face parte, ziaristul care a filmat totul, reprezentanții poliței, serviciilor secrete, clericilor) transformă filmul într-o radiografie judiciară cu priză directă în evenimentele istorice, conturând un proiect cinematografic ambițios ce sintetizează o întreagă societate aflată într-o stare de tulburare. Am simțit că am avut de învățat vizionând acest film, în pofida duratei lui neprietenoase (150 de minute).
Dacă într-o relatare anterioară făceam propunerea celor de la BIEFF să aducă Francofonia la București, filmul lui Gitai se pliază perfect în programul festivalului Cinepolitica, așa că aducerea lui în interiorul unui astfel de eveniment ar fi de dorit. Altfel, prin tema tratată, nu prea îl văd distribuit pe scară largă în cinematografele de la noi din țară, deși a fost bine primit de critică și la momentul când scriu aceste rânduri e unul dintre filmele cu șanse mari să intre în palmares.
__________________________________
The Endless River (dir. Oliver Hermanus)
_____________________________________
Un auteur din Africa de Sud într-o competiție de film din Europa e o prezență exotică. Hermanus e la al treilea lungmetraj, iar precedenta lui producție, Beauty, fusese selectată acum câțiva la Cannes, în Un certain regard. L-am văzut și țin neapărat să-l recomand fiindcă eu cred că nu ar trebui să lipsească de pe nicio listă cu filme despre (homo)sexual repression. Despre cum onoarea de familist într-un astfel de caz cu viață dublă, în dulap, se ține. Un studiu de caz filmat clinic, fără sentimentalisme, a la Haneke, străpuns în punctul culminant de o scenă de bestialitate care l-ar face mândru și pe Mungiu la momentul 4,3,2 și cu un final devastator, ca o pictură de Hopper, în care alienarea personajului principal parcă ar căpăta o formă fizică, un gard între el și oamenii care își permit să aibă și să-și mai exhibe emoțiile și dorințele. A fost o bucată de cinema total surprinzătoare, care mi-a plăcut și care a ridicat așteptările pentru acest regizor.
(trailer alert)
Din păcate, la fața locului, m-am desumflat total. Filmul adus aici (în competiţie) continuă fascinația regizorului pentru formatul CinemaScope și apetența pentru studiul violenței urbane ca element definitoriu în societatea sud-africană. Titlul nu e o metaforă, ci numele unei localități (Riviersonderend în afrikaans), unde are loc acțiunea. Destinul a trei personaje (un condamnat proaspăt ieșit din închisoare, soția lui și un expat francez) se intersectează printr-o spirală a violenței. Numele lor alcătuiesc cele trei capitole ale filmului, marcate clar prin inserturi. Treaba cu violența sud-africană ar sta în felul următor: expatul francez află cum soția și copiii i-au fost uciși de o bandă de gangsteri locali. E distrus, isteric etc. Întâlnește într-o cafenea o chelneriță al cărei soț tocmai ieșise din închisoare. Află informații neoficiale, pe o altă filieră, de la un polițist, cum că ex-condamnatul s-ar afla în spatele crimelor. Ex-condamnatul moare în condiții suspecte pe când plănuia un jaf la casa francezului. Francezul și chelnerița își refac, îndurerați, viața împreună.
E o poveste atât de debilă, opacă, monocolor jucată, exasperant de lipsită de ritm și noimă, cel puţin așa am perceput-o eu. Așa au perceput-o însă și jurnaliștii italieni (au gratulat-o în consecință cu cele mai mici note, majoritatea o stea), și publicul care a huiduit-o, pe merit, la final. În schimb, critici cu ștaif de la reviste precum Positif și Screen International i-au dat note mai mari, poate au sesizat un cinema îndrăzneț creat cu gesturi, priviri și puține vorbe, habar n-am. Cinema diviziv, dacă ar fi sa fiu politicos. Dar nu pot. Nu pot să înțeleg cum același creier a putut să scoată Beauty și inepția asta pe care eu am urât-o cu spume. (text: Mihai Cristea)
»